Ah, spuneai, cum mă inspiră arborele, ale cărui
foi sunt bronhiile unui stâng (sau drept) plămân de om!
Ah, spuneam, e-amărăciunea (sau dulceața) mea, să-ți dărui
numai umbra unui pom!

Ah, spuneai, spuneai, îs toată verde aer ce-l inspiră,
făr' de-a-l mirosi, copacul, ca un dezumflat pulmon!
Ah, spuneam, spuneam, te uită cum se zbate și expiră
un copac mutat în iarnă ca, pe-o plajă, un salmon!

*

Și-ntr-o scorbură intrarăm, ca-ntr-o humedă cavernă,
clară ca-n radioscopii;
arobrii stăteau în glacii, ca soldații-ntr-o hivernă,
priivind în somnul nostru, limpede, ca de copii.

Ci visam de arbori falnici, căror' le vorbeam cu sire,
salutându-i, de-ndeparte, cu adânci păreri de rău;
pe când fiecare frunză depunea mărturisire
pentru arborele său.

Iară eu țineam pre palme un copaciu, ca cum Domnul,
între-ai Lui coconi, mai ține Monastirea-dintr-un-Lemn,
cunoscând, atunci, că moartea e aidoma cu somnul,
apa cărui' curge făr' de zgomot, ca un untdelemn.