Ziua cîteodată, uneori și noaptea,
venind din occident spre țara dimineții,
prin mine numele meu trece.
Pe unde largi, bătînd eterul,
prin stratosferă numele meu trece.
Și prin azurul crud.
Și prin tăria ceții.
Dar nici în mine, nici sub bolta care-i cerul,
eu nu-l aud.

Încredințat pămîntului voi sta cîndva,
mai nemișcat decît o stea.
Odată voi zăcea-n ținut întunecat.
La fel va trece numele
și prin mormîntul meu, cîteodat'!
Și nu-l voi auzi.
Aceasta prefiresc va fi.

Tulburător rămîne ce mi-i dat.
Tulburător e că nici azi, trăind,
nu am putința să cuprind
apelul depărtat.

E numele, al meu și-al orișicui,
într-adevăr atîta de străin
de-alcătuirea și ființa noastră,
că poate-așa pe lîngă noi să treacă,
și poate-așa prin noi să treacă,
părînd să tacă?

Atuncea numele e mai puțin
decît chemarea ce-ar suna prin Þara Nimănui,
și mai puțin decît o umbră.