Sub pinii ce le-adăpostesc,
Stau bufnițele înșirate
Ca niște zeități ciudate
Cu ochi sfredelitori. Gândesc!

Și stau acolo nemișcate,
Până la ceasul melancolic,
Când, împingând soarele, oblic,
Coboară-ntunecata noapte.

O! ele pe cuminți i-nvață
Că trebuie să fugă-n viață
De tot ce-i zbucium și mișcare;

Dar, beat de-o umbră trecătoare,
Își poartă omul nenorocul
De-a vrea mereu să-și schimbe locul.