Din casa ei fugise-nspăimântată
Cum o prinsese, focul, despletită...
Și sta-n amurg, privind încremenită
Cum se topea zidirea-nflăcărată.

Părea că e durerea întrupată
În albă marmoră desăvârșită...
Și simt c-așa de bine izbutită
N-am s-o mai văd de-acuma niciodată.

Dar ce-i mai dureros e că de-o vreme
De-un dor smintit tot sufletul îmi geme...
...Și-l tot gonesc... și-n pace nu mă lasă.

- Aruncă-mi Joe-n Stix pe veci ființa
Dar, ca s-o văd din nou așa frumoasă,
Aprinde iar vestalei locuința...