către sfârșitul drumului vieții noastre
m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem - și era o joasă
lumină, care și cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
pașii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deștepți pe nesimțite,
și fără să mai știi unde te-ndrepți, doar ocolind
o dată cu poteca de desișuri năpădită,
înaintând, ca și cum ți-ar privi
liniile vieții în palmă, și știind
că poți să-ți închizi palma - și ai fi
atunci închis în pumnul veșniciei - și
să nu-ți mai fie cu putință să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.