Aș vrea acest poem să-l ridic ca un val,
s-acopăr cu el partea neagră din lume,
totul să fie alb ca-ntr-un spital,
fără morți, fără nume.

În vreme ce orele zilei, rotunde și descrescând în lumină,
trec pe dinaintea mea și se sfarmă-n grădină,
o, s-ar zice că toate se joacă-n lume,
numai eu cu meșteșugul meu neînțeles
stau aicea fără să cos, fără să țes.
Cum voi găsi acestora toate un nume?