Afară, drum de sănii în noapte, spre apus
Însângerate paseri de umbră - și lasă scama
Regretelor să curgă, ca gândul nesupus –
De frica îndrăznelii îți tremură marama.

Mă tot trudesc în minte să te-nconjor, să-ți fur
De pe argintul buzei vocalele de rouă
Pe care-ai plâns cu vise taigaua împrejur –
Pe esplanada lunii a început să plouă.

Treaz, ochiul tău absoarbe pădurea, ce păcat
Să te scufunzi în raza vedeniei păgâne –
Un cal m-ademenește din ierburi, un regat
De miere și primejdii unde-ai putea rămâne!

Mătăsuri lungi de rouă sclipesc în ochi, precum
Nunți de ninsori albastre născându-se în zare,
Dar ce minune ține cât un etern parfum?
Doar gândul vag de flutur răpus de înșelare…

Și eu privesc cum noaptea lunecă-n somn sperând
Că te strecori, un înger, la mine, pe fereastră –
Aș fi oprit trăsura? Mi-ai fi zâmbit în gând?
Ce lume întristată rămâne-n urma noastră!

Imperii spulberate de răni ce nu mai trec,
Þar osândit iluziei de raiuri în derivă,
Un vizitiu pe capră sub afumatul bec
Și timpul implacabil – sentință decisivă.