Un arbor obosit se clatină,
Stau în loc și privesc.
Înalte frunzișuri de platină
Curgând peste el, l'obosesc.

Vânturi semețe l'împresură
Dar îl găsesc neclintit,
Ziua, cu-azururi îl presură,
Noaptea, moi umbre-i trimit.

Rareori însă-și mai scutură
Coarnele ca altedăți.
Peste ruina lui flutură
Triste eternități.