Un umblet mi-a fost viața,
buimac în prada gândului
copleșit de întâmplări.

A scăpărat pe la răspântii
soarele spărgând norii
topiți apoi în ploi.

Mai afund am încercat
să merg în mine.

Totdeauna am revenit
Să mă refac

în casa de sub pădure,

intrând la adăpostul copilăriei.

O cicatrice după alta
mi s-au așezat pe trup –
ca niște dulci stele ale Ursei.