Pe malul râului în întuneric,
la țărmul trecerii și neîntoarcerii.
Nu văd nimic, peștera cerbului e stinsă
și niciun suflet nu mai bâjbâie după jăratic.
Aud cum umblă apa.
Pe malul râului în beznă,
cu simțurile mișunând de apă;
în întuneric ca o piatră
pe malul apei, și aștept.

M-am aplecat adânc pe râu, și tot nu-l văd,
e apa doar un strat al întunericului?
Mă încovoi asemenea unui pod nesigur:
o, nu pe mine, vreau să mă zăresc
ci râul însuși!
Tot mai aproape-i apa, Doamne,
ființa ei pe care în zadar
trecutul stăruie să se așeze.
Mă încovoi tot mai primejdios, și iată
mă prăbușesc pe râu întreg, pe totdeauna,
și-un strigăt mă îneacă, fiindcă simt
de jos în sus cum mă izbește în obraz
celălalt chip al meu – precum un pește odios.