Ce jale și ce tristă dramă!
Să te privesc mi-e tare greu!
Numai a salciei aramă
A mai rămas din „tu” și „eu”.

Căci alte buze sărutară
Trupul tău cald și-n fremătare.
În suflet parcă-mi burnițară
Doar lâncezeală și uitare.

Ei, și?! Nu mă tem de-al lor glas,
Noi bucurii îmi procurai,
Deși nimic nu a rămas,
Doar lut și galben putregai.

După o viață mai domoală
Și după zâmbet nu tânjesc.
Deși nu-s fără de greșeală,
Nu vreau ca drumul să-l sfârșesc.

Absurdă, discordantă viață.
Așa a fost și-așa va fi.
'N-a ei grădină se răsfață
De mesteceni oase sidefii.

Așa ne-om ofili și noi,
Ne-om stinge – oaspeți ai grădinii...
Cum iarna nu-s flori prin zăvoi,
Rost n-are să dai glas mâhnirii.