Îmi scrii că n-a rămas în lume nici o utopie,
Nici o iluzie,
Nici o parabolă în care să ne regăsim seara,
Seara, când oamenii se iubesc.
Tu trebuie să afli,
Cel puțin în ceasul al doisprezecelea
Că pentru mine dragostea n-a devenit un sentiment sintetic
Și nici numele tău un sunet pe banda de magnetofon,
Nici țăranii n-au devenit fermieri, cu pălării mexicane.

Ei duc și astăzi pe umerii miturile strămoșilor
Și melancolia istoriei.
Și chiar dacă vin la orașe în automobile,
Seara se refugiază în vise preistorice, pure,
Prin care colindă bărboși și înalți
Și fac în ceasurile de taină copii,
În ceasurile utopice-ale nopții
Cultivând, în loc de grâne, iluzii și parabole...