Sunt ultimul poet cu satu-n glas,
Podeț umil de scânduri în cântare,
Fac liturghia mea de bun-rămas,
Mestecenii, cadelnițând frunzare.

Cu flacăra de aur, ca un semn,
Îmi ard făclia în trupeasca-mi ceară;
Și răgușit, al lumii ceas de lemn
Mi-o bate pentru cea din urmă oară.

Curând veni-va oaspete de fier,
Pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovăz, muiat în cer,
Cu mâinile lui negre, îl va strânge.

Cântările-mi nu pot trăi cu voi,
Ne-nsuflețite palme, reci, străine!
Doar spicele și caii din zăvoi
Or să tânjească veșnic dupa mine.

Nechezul lor l-o suge-un vânt, solemn
Jucându-și parastasul într-o seară.
Curând, ah, răgușitul ceas de lemn,
Mi-o bate pentru cea din urma oară.