În fața unei zăpezi o Ființă învoaltă.
Șuiere de moarte și cercuri de muzică surdă fac să urce, să se întindă și să tremure ca un spectru acest trup adorat; răni scarlate și negre scânteiază în cărnurile superbe.
Culorile firești ale vieții se inchid, dansează și se desprind în jurul Viziunii, pe schelă.
Și freamătele se înalță și tună, și gustul turbat al acestor efecte, încărcându-se cu șuierile mortale și asprele muzici pe care lumea, departe în urmă, le aruncă asupra maicii noastre de frumusețe – ea șovăie, se ridică.
Oh! Oasele noastre s-au înveșmântat într-un nou trup înamorat.

O, față de cenușă, herbul de coamă, brațele de cleștar! Tunul peste care trebuie să mă prăbușesc prin iureșul arborilor și al aerului ușor!