Spânzuratul vânăt din grădină
plin de rouă și de frunze noi
se-nvârtește-n axa-i de lumină
fără frică de ninsori și ploi
și râzând cu ochii amândoi.

Spânzuratul până-n dimineață
pe același gând s-a legănat
agățat de stele cu o ață,
ușurat de dragoste și viață
și simțindu-se neatârnat.

Astfel făcu haz spre ziuă
ascultând prin arborii vecini
păsări cari bat apa-n piuă,
și când soarele-i trimise spini
gâdilându-l până la suspin,
spânzuratul vânăt ca o floare
și cu limba amenințătoare
își strănută sufletul din plin.