E primăvară încă, și parcă nefirească,
Un duh străin stăpân e pe grădină.
Pășesc și tac prin firava lumină,
Din ea profilul meu cu mine să pășească.

Contur de-alei se deslușesc bine –
Spărturile de frunze mai au din cer azur.
Pășesc. Răcoare-nmiresmată-n jur,
Privighetori cu glasuri cristaline.

Neîmplinirea iarăși îmi visez.
În biata noastră lume ne-mplinirea!...
Ci sufletu-mi respire-n ritm cu firea
Și-aș vrea pe cineva să-mbrățișez.

Va fi o vreme – și, poate, în curând –
Pământul să-nseteze-ntru-nnoire.
Doar că în inimă, atunci, nici o zvâcnire,
Și-ntru iubire nici un singur gând.



1847


Traducere Emil Burlacu