Din orașul dens, mai cuminte,
ar dormi, visând înalte terme,
duce-n febră drumul de morminte;
și ferești din ultimele ferme

îl urmează cu-o privire rea.
Și-n grumaz mereu le simte-așa
când se pierde, nimicind de-o parte
și de altă, până se desparte,

implorând, își urcă-n ceruri, frânt,
golul, și privește-n prejmă iute
să nu-l bată vreo fereastră, poate.

Pe când apeducte-ndepărtate
cheamă, cerurile-i dau tăcute
golul lor în schimb: etern veșmânt.




Traducere Mihail Nemeș