Nici o grea durere să nu-i cadă
de pe fața stinsă, că prin soartă
ea prin tragedii încet își poartă,
desfăcut aproape, veștejit,
un mănunchi de trăsături frumoase;
rar, aievea unei chiparoase,
un surâs îi cade ostenit.

Și-ostenită, ea pășește blând,
cu întinse mâini nevăzătoare,
ce nimic nu mai ating, ușoare, –

și în vorbe-nchipuie plăpând
un destin anume, cum sunt toate,
și simțirea-i din adânc i-o dă curând
să țâșnească pe neașteptate:
cum un țipăt piatra scoate –

și apoi, bărbia înălțând,
lasă vorbele-i să se reverse,
lepădându-le; căci toate șterse
sunt și nu cuprind întregul chin
din avutu-i unic, de nespus,
cel pe care, ca pe-o urnă, lin
peste gloria-i îl ține sus
și deasupra serilor ce curg.


Traducere Mihail Nemeș