Și-l rugase, toată noaptea trează,
în genunchi plăpândă-acea fecioară:
O, balaurul, privește doară,
și nu știu de ce el tot veghează.

Și, cu coif pe cap și-n zale, – așa
strălucind, ieși din zori călare
și-o văzu cum, tristă-n încântare,
din genunchi în sus privea

fulgerul ce el era, decis.
Și la vale el țâșni deodată
peste glii cu spada ridicată
în pericolul deschis,

mult prea groaznic, totuși implorat.
Și-n genunchi, cu mâini a rugăminte,
să-i reziste îi ceru fierbinte,
căci ea nu știa că ăsta-i dat

celui smuls de inima ei pură,
când divinei însoțiri îl fură
din plin nimb. Alipiț de lupta-i dură
ca un turn stă ruga-i ne-ncetat.




Traducere Mihail Nemeș