Mă plec, ca peste-un ochi afund de apă,
flămând și orb, deasupra morții mele
și scormonesc cu sfârcuri de nuiele
în câte taine tremură să mă-nceapă.

Aș vrea-n adâncul ei bătut cu stele,
să-nfig țepuși ce fulgeră și-nțeapă,
să știu ce limpezimi or să mă-ncapă,
sau ce nămoluri reci or să-nșele.

Adâncă-i apa, jordiile ciunge
și strâmbe întrebările betege...
Nici o nuia tăcerea n-o străpunge,

doar apa zilnic chipul mi-l culege
și numai umbra mea la fund ajunge,
să piară-n mâl sau nufăr să se-nchege.