Această lungă toamnă gravă,
melancolia să-i pot bea,
a picurat în cupa mea
și miere-alături de otravă.

Și gust cu buze-nsângerate
tristețea-i crâncenă din fund,
în care lacom mă afund
și-ndurerat de voluptate.

Că nu-i crepuscul să nu-mbete
cu dulcea sfâșiere-a lui,
nici rană-n amintire nu-i
să nu beau azi din ea cu sete.

Și nu e viață să nu-și plece
lungi umbre dulci peste mormânt,
nici moarte să nu-și puie-un sfânt
inel pe umbra care trece.