Își rupe vântul verzile broboade,
se zdrențuie și ceru-n porumbiști.
Troițele, cu goi și vineți Criști
spălați de ploi, cerșesc în drum, schiloade.

Îngerul serii geme a restriști.
Pe crengi fără culesuri ceața cade
și, putrede, cad ultimele roade
cu țipăt lung în ochii mari și triști.

Și eu, asemeni roadelor sub brumă,
pe creangă mă cutremur tot mai des,
când bruma mea și ceața mă sugrumă...

visez culesul sfânt, dar netrimes,
și gem de spaimă c-am să cad în humă,
cum cade, putred, fructul necules.