Nici coapsa și nici pântecul muierii,
cu plod în el, nu-i fură jertfe pline.
Flămândă, mânăstirea învierii
vrea s-o hrănesc cu măduva din mine.

Mi-am rupt din brațe hălci de carne vie
să astâmpăr foamea zidurilor crunte.
Bătea adânc o inimă-n mistrie
și-n orice zid gemeau un piept și-o frunte.

Nu cărămizi căram pe aspre schele,
ci sângele meu aprig în dogoare.
Și pietrele, cu duh de om în ele,
plângeau, cântau și înviau spre soare.

Și-acum, când în minunea-nsângerată
sub tencuială carnea mea tresare,
cad scările, rămân în vânt și-n zloată,
sus, pe osânda turlelor amare.

Bătut, de jos, cu bulgări de argilă,
pe creasta jertfei singur în zăpadă,

îmi cresc pe umeri ăripi de șindrilă ca să mă ducă, tânăr, la baladă.