Pe-un talger al zănaticei balanțe
mă-nalț ca un gigant, pe altul scad,
beat de viori și pârjolit în iad,
mușcând din deznădejde și speranțe.

Îmi spintec prin vârtejuri crunte vad,
ars de-ndoieli sau fript de cutezanțe,
pe trup c-un jind ca niște rupte hanțe,
cu gheare lungi de parcă-aș vrea să prăd.

Alung un vis, ca pe-un ciumat, din cale,
și-mi paște iar din palme ca un ied.
Credința fuge, ca să-mi dea târcoale,

spre ea, turbat ca lupul, mă reped.
Ce pacoste, când luna se prăvale,
ce har de înger că visez și cred!