O secetă de foc mi-nveninează
adâncul meu de piatră cu tăișuri
sân râpa mea cu sterpe grohotișuri,
în care numai cremenea e trează.

Pe asprele-ndoielii prăvălișuri
nici un biet vreasc de-arbust nu-ngenunchează;
doar crâncenă, sălbatică amiază,
doar rocă otrăvind mărăcinișuri –

Și-n vipia de piatră mi-o dezbracă,
arzând în spini și rarele semințe,
cu ochii-nfipți în seceta buimacă,

mă rog, tunând, din sterpe suferințe
și strig din toată cremenea mea seacă:
vreau ploaie, vreau speranțe, vreau credințe!