Curg trențele ca jalea, ca ploaie,
peste ciolanele ce-mi ies prin piele.
Năluca mea, sucită strâmb sub straie,
din rășchituri s-a tras și din obiele.

De veacuri îmi tot pun în sac oftatul
și toamna plec să caut prin vâlcele
pe Dumnezeu drăguțul și-mpăratul,
să-I ud opincile de lacrimile mele.

De veacuri tot cobor din aspre plaiuri
spre-un vis olog și spre-o dreptate ciungă…
Îmi par toți munții otrăvite raiuri
cu îngeri ce mă scuipă și m-alungă.

Tu nu știi, Doamne, că în piept mă frige,
așa, ca un ciubăr de jerăgaie.
Din ce adâncuri vin, ca să mă strige,
pădurile gemând sub fierăstraie?

De când tot merg cerșind din poartă-n poartă?
De când tot mor în temnița holbată?
Lung pârâind, din negură și soartă,
mi-aud trosnind ciolanele pe roată.