Cum goală te-ai oprit pe pragul de cer, de iarbă şi lumină,
Visez, ori ți-ai schimbat aievea învoltul trup într-o tulpină?

Că ramuri brațe împăcate întinzi uitând de dor, de ură,
Și părul tău în vânt rămâne purtat în chip de frunzătură,

Înfășurată-n tinerețea copacilor din primăvară,
În tine - ca sub mușchi izvorul - se urcă seva și coboară.

Și cum te odihnești plăpândă pe-un plai cu plante fără număr,
O, lasă, rogu-te, visarea să se aplece pe-al tău umăr.

Îngăduie un gând iernatic, zburând cu aripi obosite,
În fâlfăit de dor să cadă pe tine, pe nebănuite.

Deși frunzișul supt de soare, în ploaie veștedă revine,
O, sănătatea de-a înfige în humă neagră rădăcine!