A fluierat un tren departe,-n vale —
De-aci la el ce multe veacuri sunt!
Sub munte, unde schitul se prăvale,
O toacă sună și-a tăcut în vânt.
Atâta tot — pe cerul nalt ereții
Cununa torc din zborul nemișcat
Poienii ce atârnă pe pereții
De stânci tăiate-n piscul detunat.
Monahul ros la capre sta de pază,
Sălbăticit, slăbit de-așa pustiu —
Singurătatea singura-l veghează,
Dihăniile din codru de-l mai știu
Și-acum când umbre pe furiș, în taină,
Lungesc pe jos copac lângă copac,
Vin caprele, se freacă de-a lui haină
Ca de-un gorun cu coaja de șiac.
Prin sfeșnice domnești de flori de nalbă
Zărește satul, casa cu livezi,
Și fața albă ca o iadă albă,
Și ochii-i verzi ca firul ierbii verzi

Și mâna aspră mângâie alene
Blănița iedei și se pierde-n ea —
Și parca muierește ard sub gene
Priviri viclene ca ispita grea.
Dar țapul negru și bărbos, deoparte,
Chiorâș aprinde galben ochi de drac —
Pe când mesteceni albi, ca într-o carte
De basme, din penumbra se desfac,
Răsar — arhangheli mari — prin amurgire
Cu aripă și sabie de foc,
Pe când monahul cel ieșit din fire
Ca la icoana bâjbâie pe loc.