Rodit se-ndoaie ramul și mâna se ridică
Deschisă ca o cupă sfințită pentru har.
Căci vine iarăși vremea când frunză cea mai mică
Primește de la Domnul al aripilor dar.
Se leagănă prin aer ce-a fost sortit țărână,
Ce-a fost pe sus lumină se lasă la pământ.
De-acuma sună ceasul să mergem mână-n mână
Și ce privim să fie blagoslovit și sfânt.
Și aerul, și-amurgul sunt numai amintire.
E vinul de-altădată al anilor din noi.
Mă leagă raza toamnei de ține cu dulci fire
Atât de vechi că-n umbra privirii le cred noi.
Dar pasărea căzută pe iarbă ca o frunză
Sub pașii tăi se-nalță în tremur lung de zbor,
Și frunza de pe vânturi coboară să se-ascunză
Cu foșnet surd sub pasu-mi îngreuiat de dor.