Pe culme trei coloane de porfir,
Și printre ele cerul pana-n zarea

Întinsă de lumina ca un fir,
Și — ca o lespede — departe, marea.
Încremeniți, toți munții violeți.
Nici un copac și vai pustii de apa.
Iubită și de morți, și de poeți,
O asfodela printre stânci ce crapă.
O asfodela singura sta scut
Și tainei, și credințelor surpate.
Cu rădăcina prinsă în trecut,
Ea înflorește în eternitate.
Barbar, venit aicea sa mă-nchin,
Din tot ce-a fost am mai găsit o floare.
O las să înflorească. Și senin
Reiau toiagul vremii călătoare.