Da, a fost ceva... Puțină
moarte. Și apoi iarăși puțină.
Se-nvârtea (o să-ți spun eu) pământul cu mine.
Slăbisem tare. Și când ajungeau munții cu fundul în jos,
lunecam pe-un tunel fără sfârșit
ca un pumn de zgârciuri.
Pe urmă au sosit căldurile,
au venit musafirii, fructele și niște păsări.
De-o fereastră anina timpul
de-o balama veche
anina fereastra.
Dumnezeu s-a mutat în afara lui.
Eu nu mai locuiesc în mine.
Pielea tăcerii își coase păpușile rupte.
Arse de simbolul stării de tulbure,
orele au ceva otrăvitor.
Până la perdeaua cunoștinței
e-aceeași distanță totdeauna.
Care? O să mai vorbim, o să mai vorbim...
După furtunile de vară, toamna
machiază cu șiretenie amiezile.

Eu nu mai locuiesc în mine.