În Kars, sub cer cu fund de aur,
Pe când e soarele-n apus,
Încolăcit ca un balaur
Pe după deal aproape dus;
S-arată-n galbenul ce scade,
Topindu-și fața în azur,
O minaretă cu arcade
Ce predomnește împrejur.
O vezi cu alba-i siluetă,
Ca o fantasmă sub iașmac,
Ce-ascunde forma ei cochetă
Și niște ochi ce nu mai tac.
În micul ei pridvor de scânduri
Apar doi hogi în relief,
Din care unul stă pe gânduri,
Privind în zarea de sidef.
Celalt purtând pe cap turbanul
Þesut din verde ibrișim,
Psalmodiază Alcoranul:
„Alah abkar! Alah kerim!“