Stingher și plin de gînduri, adesea rătăcesc
Pe drumuri neumblate, cu pași înceși, tîrzii,
Și în țărînă caut cu ochi atenți și vii
Vreo urmă omenească pe care-o ocolesc.

Cum să găsesc alt mijloc mai bun, mai înțelept,
Să scap de ochii lumii ce mă ghicesc uțor?
Căci ce fac atîta-i de trist și tînjitor:
Pe fața mea se vede ce clocot am în piept!

Dar dacă frămîntarea-mi de fiecare zi
O ascunsei de oameni,- cred astăzi c-au aflat-o
Și văi, și munți, și codri, și ape, și cîmpii.

Căci nu-i cărare aspră pe care n-am călcat-o
Și-n care-adese Amor tovarăș să nu-mi fie,
Eu lui spunîndu-i multe și el vorbindu-mi mie.