În înălțimi sînt pasări cu ochi atît de viu,
Încît fără de teamă privesc oricînd la soare;
Dar altele nu-ndură lumina-i sclipitoare
Și ies, la ceasul nopții, din cuibul lor, tîrziu.

Și sînt și fluturi care se-apropie cu dor
De focul ce sclipește, crezînd c-o să-i aline;
Dar focul le aprinde aripile lor fine...
Vai! locu-n lume nu mi-e decît în rîndul lor!

Căci nu-s atît de tare să-ndur lumina vie
A mult iubitei mele, nici să m-ascund nu știu
Prin colțuri de-ntuneric adînc, la ceas tîrziu.

De-aceea simt destinul mereu cum mă îmbie,
Cu ochii slabi și umezi, la Ea să mă tot uit,
Deși c-am să mă mistui în focul ei, nu uit.