Seara își schimbă încet-încet veșmântul,
i-l țin copaci la poale de ponor ;
iată: acum s-a despărțit pământul
într-unul ce se-nalță și altul căzător ;

ești al niciunuia de-a-ntregul când te lasă,
nici chiar întunecat precum o casă,
nici invocând nemărginirea toată
precum o stea în noapte avântată –

și-ți lasă,-nfricoșată viața ta,
nelămurită, spre-mpliniri crescând ;
când mărginită, când înțelegând,
în tine când o piatră, când o stea.