Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca fața fîntînilor adînci.

Își revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămași de peste vară,

Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
Pe gura – prea aproape o clipa de a mea.

Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ție ...

Cînd surîdeai, surîsul era de amintiri.
Aveai mișcări domoale și degete subțiri

Și-aveam să-ți pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veșnic neliniștitei mări.

Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o așterne octombrie pe jos.

Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.

Tăceam. Tăceai. Și luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.