Cartea a IV-a
— Parcă aș fi Gordon.
A luat-o în brațe că să-i spună că nu era deloc același lucru. Ea i-a adus aminte că promiseseră să fie chirurgicali.
— Prostii, știi bine. Haide, hai să punem de un mic dejun pe cinste.
A rămas ziua aceea și încă una, dar a treia zi a plecat.
— Zău, Shell, numai peste vară.
—N-am zis nimic.
—Aș vrea să fii mai tristă. Shell a zîmbit.
214
(->'u privire la corpurile pe care le-a pierdut Breavman. Nu are să le găsească nici un detectiv. Le-a pierdut în floarea frumuseții lor. Acestea sînt:
un șobolan
o broască
o fată adormită
un bărbat de pe rounte
luna
Dumneata sau eu ne avem trupurile, fie și mutilate de timp și de amintire. Breavman le-a pierdut în foc, unde ele continuă să existe întregi și perfecte. Acest soi de permanență nu e o consolare pentru nimeni. După multe arderi, deveniseră constelații palide care îi controlau existența rotindu-se în propriul lui cer.
S-ar putea spune că trupurile acestea ser-viseră drept hrană acelui rug al lui Moise pe care fiecare dintre noi îl cultivă în inimă, dar puțini îndrăznesc să îl aprindă.
217
2
Stătea pe pajiștea din fața Spitalului Allan Memorial privind în jos către Montreal.
Nebunii au cea mai bună priveliște din oraș. Din loc în loc, pe gazonul scump, grupuri de oameni stăteau în jurul unor mese de lemn. Ar fi putut fi un club provincial oarecare. Surorile îl dădeau de gol. Albe și aranjate, cîte una pe circumferința fiecărui grup, țineau lucrurile sub control fără să participe la conversație, dar vizi-bile ca o lună.
—Bună seara, domnule Breavman, i-a spus sora-șefa. Mama dumneavoastră vă așteaptă. Era cumva o urmă de reproș în zîmbet? A deschis ușa. Camera era răcoroasă și umbrită. De cum l-a văzut, mama lui a și început. S-a așezat. Nu s-a mai ostenit să spună bună ziua.
—...vreau să-ți rămînă casa, Lawrence, e pentru tine, ca să ai un loc al tău unde să pui capul, trebuie să te aperi, o să ia totul, nu au pic de inimă, pentru mine povestea s-a sfirșit, și am făcut atîtea pentru toată lumea, acum trebuie aă stau cu nebunii, să zac ca un cîine, lumea întreagă afară, toată lumea, un cîine n-aș lăsa să zacă așa, ar trebui să stau într-un spital, ăsta e spi-tal ? Picioarele mele, ce știu ei despre asta, că nu mai pot să merg? Dar fiul meu e prea ocupat, da, e un om important, prea ocupat pentru mama lui, pentru lume, e poet, pentru lume...!
Apoi a început să strige. Nu și-a băgat nimeni capul pe ușă.
—...dar pentru mama lui e prea ocupat, pentru shiksa lui are timp destul, ei nu-i numără minutele, după ce ne-au facut, a trebuit să mă
218

ascund în pivniță de Paște, ne hăituiau, prin ce am trecut, și să vezi un fiu, să-mi văd fiul, un trădător de neam, trebuie să dau totul uitării, nu arn nici un fiu...
A continuat să delireze vreme de o oră, privind fix în tavan. La ora nouă, Breavman i-a spus:
— Nu am voie să mai stau, mamă. Ea a încetat brusc și a clipit.
— Lawrence ?
— Da, mamă.
—Ai grijă de tine?
— Da, mamă.
—Mănînci destul?
— Da, mamă.
— Ce ai mîncat azi ?
A mormăit ceva nedeslușit. A încercat să com-pună un meniu pe placul ei. Abia a putut să-și descleșteze gura, dar ea oricum nu auzea.
—...un ban n-am luat niciodată, totul era pentru fiul meu, cincisprezece ani cu un bărbat bolnav, am cerut eu diamante ca alte femei...
A lăsat-o vorbind.
Afară avea loc un dans terapeutic. Surori ținute în brațe de pacienți speriați. Discuri de muzică pop, fantezii romantice cu atît rnai ridicole în acel decor.
Cînd rîndunelele se-ntorc la Capistrano...
Dincolo de cercul de lumină blîndă în care se mișcau, se ridica panta întunecoasă a lui Mount Royal. La picioarele lor, orașul comercial își agita reclamele luminoase.
îi privea pe dansatori și, cum se întîmplă cînd ne găsim în fața celor neajutorați, a proiectat asupra lor toată rezerva de iubire haotică pe care n-avea unde altundeva să o adune. Trăiau sub teroare,
219
Și-ar fi dorit ca una dintre femeile acelea albe, imaculate, să-l însoțească pînă la poalele dea-lului.
3
D-a văzut cu Tamara aproape în fiecare noapte, vreme de două săptămîni, cît a rămas în oraș.
își abandonase psihiatrul și se dăruia Artei, activitate mai puțin pretențioasă și mai ieftină.
— Hai să nu aflăm nici un singur lucru nou unul despre altul, Tamara.
—Ce-i asta, lene sau prietenie?
—E dragoste! a mimat el un leșin teatral. Locnia într-o cămăruță ciudată pe Fort Street, o stradă cu case de păpuși. Avea un cămin de mannură decorat cu faclii și inimi sculptate, deasupra căruia se afla o oglindăîngustă înconju-rată de coloane subțiri de lemn, un fel de Acropole maro.
— Oglinda aia nu folosește la nimic dacă stă acolo.
Au desfacut-o și au pus-o lîngă pat.
o proprietăreasă meschină despărțise încăpe-rile între ele cu pereți subțiri. A treia cameră, a Tamarei, cu tavanul ei înalt, părea să fie așezată în picioare. Ei îi plăcea, fiindcă avea un aer atît de provizoriu.
Tamara era pictoriță acum și facea numai autoportrete. Peste tot erau numai pînze. Deco-rul unic al tuturor portretelor era camera în care trăia. Avea culoare și sub unghii.
—De ce te pictezi numai pe tine?
220

— Cunoști pe altcineva mai dăruit cu frumusețe, cu farmec, cu inteligență, cu sensi-
bilitatc etc. ?
— începi să te îngrași, Tamara.
—Atunci, o să-mi pictez copilăria. Părul îi era la fel de negru și nu și-l tăiase. într-o noapte, au înființat Asociația Preamilostivilor Filistini, cu un număr statutar de membri limitat la doi. Urma să se ocupe de proslăvirea vulgarității. Au serbat aripile noului model de Cadillac, au susținut Hollywoodul și Hit Parade, au luat apărarea mochetelor și a restaurantelor polineziene, și-au reafirmat apre-cierea pentru Societatea Abundenței.
Tapetul cu trandafiri se desprindea de pe friza cu viță-de-vie. Singura mobilă era o canapea căpătată de la Armata Salvării, grav rănită și prea bombată. Lucra ca model pentru cîțiva artiști și mînca numai banane — după teoria săptămînii.
în seara dinaintea plecării lui, Tamara le-a făcut o surpriză tuturor filistinilor preamilostivi. Și-a scos basmaua. își vopsise părul blond, în conformitate cu scopurile organizației.
Adio, Tamara, draga de tine, a notat Breavman pentru viitorii săi biografi, să-ți meargă bine, ai o gură de trei sute de mii de dolari.
4
Cînd avea să se reia vechiul dialog cu
Krantz ?
Lacul era superb spre seară. Broaștele țîșneau
ca pe arcuri.
Cînd aveau să se așeze lîngă apă, ca per-sonajele minuscule dintr-o stampă japoneză, și
221
să vorbească despre lungul lor exil? Voia să îi povestească totul.
Krantz a facut informarea pentru instructorii responsabili cu Jocurile de Interior în Zilele Plo-ioase. Krantz a făcut tabelul cu zilele libere. Krantz a pus la punct un nou sistem de supra-veghere a copiilor pe plajă și a făcut două ore de pregătire cu instructorii. Krantz umbla cu hîrtii sub braț și cu un fluier la gît.
Deșteptarea n-o dădea o simplă goarnă, ci primele măsuri din Concertul pentru trompetă al lui Haydn, la difuzor. Ideea lui Krantz. într-a cmcea zi a programului de pregătire pentru tabără, Breavman și-a dat seama că n-avea să mai poată asculta în veci bucata aceea muzicală.
Ei bine, Krantz era ocupat. Mai era și fata aceea, Anne, care venise cu el din Anglia. Nu era frumoasă, din fericire. Făcea dans modern.
După ce va trece perioada de organizare și vor veni copiii, lucrurile vor merge de la sine și aveau desigur să-și reia obișnuitul schimb de comentarii despre univers.
Krantz explica jocul american de baseball.
— Dacă vreunul prinde mingea după ce a fost lovită, baciul iese din joc.
— Pare logic, a spus Anne și s-au îmbrățișat. Spera ca dialogul să înceapă curînd, fiindcă tabăra nu-i plăcea. Obscenă. Simțise din prima clipă. o tabără pentru copii bogați are ceva obscen. Ceva atît de evident încît stîmește dezgustul. E ca un parc de distracții, ca un șir de mașini complicate de joc. S-a uitat la locurile de joacă, la terenurile de handbal, la dormitoare, la bărci -recipiente de pus copii la păstrare peste vară, spre ușurarea părinților. Cangrenă în familie.
222

Căminele din Montreal trăsnesc a intimitate
denaturată.
Se bucura că, la patru sute de mile de acolo,
Shell îl aștepta.
Consilierii făceau plajă pe ponton. Breavman supraveghea carnea. In curînd, avea să fie bron-zată, culoarea avea să traseze bretelele sutienelor. Acum erau albi ca orășenh. Cît dispreț vor fi
avînd pinii pentru ei!
Breavman s-a uitat la o fată înaltă pe care o chema Wanda. își legăna picioarele în apă la celălalt capăt al pontonului. Avea picioare fru-moase și păr blond, dar asta nu îl dădea gata. Nu se înscria chiar în marea tradiție de aur. Wanda, cu Breavman ești în siguranță.
Toate fetele erau foarte urîte. Și asta era ironia. Breavman știa bine ce efect or să aibă două luni în societatea lor. Avea să le dedice sonete tuturor. Poemele nescrise îl oboseau deja.
Cerul de munte gemea de stele. Breavman, care nu știa numele constelațiilor, socotea că dezordinea face parte din frumusețea lor.
— Ședință cu instructorii! strigă Krantz.
— Hai să nu ne ducem, Krantz.
— Genială idee, doar că eu sînt președintele-în drum spre sala de ședințe, li s-a alăturat Ed, un student în anul întîi la drept de la McGill.
— Primul care și-o pune cu Wanda cîștigă, a propus Ed. E numai o chestiune de timp. o să i-o punem toți pînă la urmă, așa se întîmplă în fiecare vară, dar măcar unul ia tot potul.
Limbajul de țap juvenil îi displăcea lui Breavman. Ar fi vrut să aibă curajul să-l poc-nească. Poate o face Krantz. Doar acum știa ce e iubirea.
223
—Presupun că vă gîndiți cum putem să dovedim cine cîștigă.
Ed, omul legii, își explica astfel tăcerea celor doi. Breavman căuta vechea înțelegere în această tăcere.
— Cred că putem avea încredere unul într-altul, a spus Krantz. Breavman?
Breavman le-a arătat o stea căzătoare.
—Un contract de-o însemnătate cosmică. Au căzut de acord că o miză de cinci dolari de
fiecare prezintă suficient interes ca să merite
osteneala.
La ce te-ai așteptat, Breavman, la o întîlnire
pe coama bătută de vînturi a unui deal, la un
ritual cu pumnale și frăție de sînge?
5
.H-ala de îmbarcare viermuia de părinți, copii, undițe, rachete de tenis, căței amețiți tîrîți să-și conducă tinerii stăpîni. Mame care așteptau acest moment cu nerăbdare de săptămîni de zile erau brusc lovite de certitudmea că odraslele lor or să moară de foame fară ele. o mamă i-a strecurat lui Breavman în mînă o listă cu un regim special și o bancnotă de cinci dolari.
— Sînt sigură că o să vă ocupați de el, a stri-gat femeia, căutînd grăbită din ochi pe altcineva de mituit.
Cu un sfert de ceas înainte de ora plecării, Breavman s-a refugiat într-unul din autobuzele goale. A închis ochii și asculta gălăgia de afară. Ce avea el de împărțit cu oamenii ăștia?
—Numele meu este Martin Stark. S-mare, t-mic, a-mic, r-mic, k-mic. Fără e.
224

Breavman s-a răsucit.
în scaunul din spatele lui ședea foarte țeapăn un băiețel de vreo doisprezece ani. Avea ochii incredibil de albi, nu de la natură, ci de parcă s-ar fi străduit să scoată cît mai mult din albul ochilor la iveală. Ceea ce îi dădea aerul că tocmai asistase la o catastrofă.
— Uneori îl scriu cu e și trebuie să rup pagina și să o iau de la început.
Vorbea monoton, dar articula fiecare cuvînt ca la lecția de dicțiune.
— Numele meu este Breavman, B-mare, r-mic, e-mic...
Fusese prevenit asupra lui Martin, care avea să fie în grupa lui. După părerea lui Ed, Martin era pe jumătate nebun și pe jumătate genial. Se pare că mamei lui îi era rușine cu el. Oricum, nu venea niciodată în ziua prevăzută pentru vizitele părinților. Astăzi, a aflat Breavman de la băiețel, venise cu o oră mai devreme și îl depusese în autobuz cu ordinul să nu se miște din loc. Evi-tase astfel să-i întîlnească pe ceilalți părinți.
— Vara asta eu sînt mstructorul tău, Martin. Martin a înregistrat informația fară nici o reacție. A continuat să se uite prin Breavman cu aceeași groază constantă și inexpresivă. Avea o figură osoasă și un nas impresionant de Cezar. Fiindcă de obicei își ținea falcile încleștate cînd nu vorbea, maxilarul avea un contur proeminent.
— Care e magazinul tău preferat ? a întrebat Martin.
—Dar al tău?
—Dionne. Care e parcarea ta preferată?
— Nu știu. Dar a ta ?
—Parcarea de la Dionne. întrebările păreau să îl pasioneze pe Martin, căci a continuat să le pună pe nerăsuflate:
225
— Cîte ferestre are clădirea în care e Dionne ?
—Nu știu, Martin. Cîte?
— în toți pereții ?
— Bineînțeles că în toți pereții. La ce bun să știi cîte ferestre sînt într-un perete sau în trei ?
Martin a dat triumfător o cifră. Breavman și-a propus prostește să o verifice cu prima oca-zie.
— Cîte mașini erau în parcarea de la Dionne joia trecută?
— Spune-mi.
Cincizeci de copii au năvălit brusc în autobuz. în forfota și tocmeala pentru locuri, comunicarea lui Breavman cu băiețelul s-a întrerupt. In timpul călătoriei, Martin a stat liniștit, mormăind de unul singur. Breavman avea să afle că îi plăcea să-și dea de rezolvat înmulțiri de numere cu patru cifre.
în drumul către nord, Breavman l-a întrebat:
—îți place peisajul?
—După ce îl cercetez.
6
1 rei sute de maxilare care mestecă simultan fac foarte multă gălăgie. Băncile erau de fiecare dată prea aproape sau prea departe de masă și era nevoie de o acțiune complicată de cooperare ca să fie trase într-o poziție mulțumitoare. Breavman era cît pe ce să îl pocnească pe un copil care bolborosea cu paiul în paharul de lapte.
După masă, Breavman și Ed cîntau. Breavman lua energic acorduri complicate, știind bine că
226

n-are cine să le observe, și Ed forța registrul superior al muzicuței ca să acopere gălăgia din sala de mese.
Breavman, care ar fi preferat să asculte tot timpul Hăndel în minte, trăgea de corzile de metal ale unei chitare de împrumut. Mîna stîngă nu mai avea bătături care să reziste la mușcă-tura corzilor.
Grupa lui și a lui Ed împărțeau o cabană cu priciuri, o clădire de lemn în care îngrijitorii aveau un separeu doar al lor. Se înțeleseseră să impună o disciplină de fier în primele zile, pentru ca apoi să mai poată lăsa hățurile și să fie băieți buni. După un discurs strașnic, toți băieții s-au dus cuminți la culcare, afară de Martin, care a avut nevoie de o jumătate de oră ca să facă pipi. Ed le-a ordonat să nu facă zgomot dimineața, indiferent la ce oră se scoală.
Instructorii se întinseseră pe priciurile lor în atmosfera apăsătoare de severitate. Martin și-a ridicat vocea ciudată și sacadată:
—Pot să fac treaba mare înainte de apel?
— Da, Martin.
—Pot să-mi suflu nasul?
— Dacă o faci în liniște.
—Pot să-i scriu fratelui meu?
Ed s-a aplecat spre Breavman și i-a șoptit:
—N-are nici un frate.
După ce adormiseră toți, s-a repezit pînă la bucătărie, unde era un telefon. A sunat-o pe Shell la New York. își dorea ca vocea ei să îi șteargă ziua din memorie. Voia să o audă spunînd „dragul meu". li telefonase de cîteva ori din oraș și cheltuise o mulțime.
Breavman nu i-a zis mai nimic și a așteptat, citind și recitind instrucțiunile de folosire a
227
aparatului telefonic. o voce interioară țipa : „Nu merge, nu merge".
Shell i-a povestit cît de mult îi place Joseph Conrad.
Și-au luat la revedere cu tandrețe, știind amîndoi la fel de bine că fuseseră trei minute ratate.
A scris apoi două ore, descriind amănunțit ziua. Mușcăturile de insecte de pe brațe îl ener-vau și a scris și asta. Jacheta indiană îi ținea prea cald, dar n-avea chef să și-o dea jos. A scris și asta.
7
iMartin îl fascina. Și-a dat seama că îi interpretase greșit expresia. Nu era o groază inexpresivă, ci o mirare permanentă. Era o crea-tură rară - copilul nebun fericit. Ceilalți copii înțelegeau bine că e un ales al sorții și îl tratau cu un fel de uimire plină de admirație.
Intr-o după-amiază îl înconjuraseră și se dis-trau bombardîndu-l cu înmulțiri complicate.
Cu ochii închiși, se legăna încoace și încolo ca la rugăciune. Iși lovea pulpele cu palmele deschise ca o pasăre stîngace, încercînd să-și ia zboml, și scotea un zumzet de parcă mintea i-ar fi fost o mașinărie.
— Em-m-m-m-m-m-m-m-m...
— Uite, ia uite la el cum face!
— Em-m-m-m-m-m-m-m-m...
— Hai, Martin! Hai!
— Optzeci și una de mii nouă sute optspre-zece, a anunțat, deschizîndu-și ochii. Băieții l-au ovaționat și l-au îmbrățișat.
228

Pe urmă i-au căzut ochii pe un pui de pin. S-a oprit brusc, s-a uitat fix la el și a ieșit din cercul de copii. Breavman s-a dus după el.
—Nu te simți bine?
— 0, ba da. Aș vrea să le număr. Pînă la cină, s-a distrat cercetînd media numă-
rului de ace dintr-un pin.
Krantz s-a supărat cînd a descoperit care fusese
activitatea de după-amiază a lui Breavman.
— Nu pentru asta dă banii doamna Stark.
—Nu?
Era de necrezut că ajunseseră într-o situație în care își puteau aduce mustrări unul altuia.
—Nu pentru a-i pune fiul să facă numere de bîlci.
— Și pentru ce dă banii atunci ?
— Termină, Breavman. Știi că nu-i face bine. Vrea ca băiatul să fie la fel cu toți ceilalți -adaptat și să nu atragă atenția. îi e destul de greu și așa.
— Bine, o să-l forțăm să joace baseball.
— Orice încălcare a regulamentului se va pedepsi cu asprime, Herr Breavman.
8
^
In spatele cabanelor se ridica o potcoavă de coline. Pe una dintre ele se afla un amfiteatru cu bănci de lemn și o scenă. Era folosită pentru spectacole de teatru și de cîntece, iar de Sabat drept loc de rugăciuni.
Ce frumoase sînt corturile tale, lacove, locuințele tale, Israele.
229
Cîntau în ebraică, vocile li se amestecau cu lumina soarelui. Domnea o aromă plăcută între pinii înalți, bătuți de vînt și negri. Toata tabăra se îmbrăca în alb.
Așa sîntem frumoși, se gîndea Breavman, e singurul moment: cînd cîntăm. Trupe de asalt, bandă de cruciați, șleahtă de sclavi puturoși, cetățeni cinstiți - suportabili numai cînd își ridică vocea la unison. Orice cîntare imperfectă trimite la tema ideală.
Ed a spus o poveste minunată de-a lui Șalom Alehem, despre un băiat care voia să învețe să cînte la vioară, dar nu era lăsat de părinții lui habotnici. o clipă, Breavman s-a temut că o s-o îngroașe prea tare, dar nu, dansa și se legăna cu vioara lui imaginară și toată lumea îl credea.
Același Ed care pariaae pe trupul unei fete.
Breavman ședea dus pe gînduri, își spunea că n-are să fie niciodată la fel de bun, atît de calm și de plin de vrajă. Și așa voia să fie: eroul cumsecade, iubit de popor, omul care vorbește cu animalele, Baal Shem Tov care se lasă călărit de copii.
N-ar fi fost niciodată în stare să articuleze corect măcar un singur cuvînt în ebraică.
— Krantz, a șoptit, de ce nu aveam voie să sărim pîrleazul?
Douăsprezece fețe cucernice i-au făcut semn să ssst.
Cu toate acestea, și știind bine că era o aroganță, se socotea adesea Adevăratul Evreu. Făcuse experiența străinului. Era recunoscător pentru asta. Acum o extindea și în mijlocul alor săi.
Și despre ce era vorba, la urma urmei? Un bărbat singur în deșert, cerșind o aplecare din cap.
230

Anne a dansat un dans hasidic, anihilîndu-și orice urmă de feminitate prin mișcările crispate, ironice. Dar, pentru cîteva secunde, s-au simțit pierduți undeva în Europa, cu pielea nebronzată, așteptînd, pe străzi înguste, miracole și ocazia de a se răzbuna de care nu aveau să profite niciodată.
După ceremonialul de Sabat, la coborîre, un fluture l-a urmărit tot drumul și l-a părăsit cînd a ieșit din zona împădurită, la intrarea în tabăra fierbinte. S-a simtit foarte onorat de asta toată ziua.
9
— ili atît de greu, spunea vocea lui Shell. Toată lumea are un trup.
— Știu, spunea Breavman. Și există un moment într-o seară cînd lucrul de care ai cea mai urgentă nevoie e un braț în jurul umerilor.
— Mă bucur atît de mult că mai putem încă vorbi.
Onestitatea o obliga să-și descrie ispitele. Voia să nu îi ascundă nimic. Ințelegeau amîndoi perico-lul acestei tehnici: există și alții care mă doresc. Păstrează-mă sau o să mă păstreze ei.
Se sprijinise de perete în bucătăria întunecată și asculta. Ce curios, cineva îi vorbea cu atîta blîndețe! Cum reușise oare să pună la cale mira-colul acesta care făcea să i se vorbească blînd? Era o vrajă pe care era sigur că nu o stăpînise nicio-dată, cum era și să îți citești cu glas tare primele poeme. Dar aici i se șoptea chiar numele lui.
în inimă îi creștea prevestirea că avea să o alunge pe cea care șoptea spre zeci de alte așter-nuturi indiferente și să o reducă la tăcere.
231
— Shell, mîine vin la New York.
— Pleci din tabără ?
—Nu e de mine aici.
—Ah, Lawrence!
Cînd a ieșit afară, ploua și vocea ei îl însoțea. A început să dea ocol unuia din terenurile de joc. Pinii înalți dinjurul terenului, colinele semănau cu un potir în care i se părea că e prins. lar una dintre colinele negre i se părea atît de legată de tatăl lui încît abia dacă îndrăznea să o privească de fiecare dată cînd ajungea în dreptul ei, împle-ticindu-se ca un om beat.
Ploaia îmbrăca într-un halou de ceață lumi-nile răsfirate. L-a cuprins o rușine de nedescris. Tatăl lni avea legătură cu dealurile, era ca o adiere printre milioanele de frunze ude.
L-a lovit apoi un gînd: avea strămoși! Stră-moșii lui se întindeau generații după generații în urmă, legați ca într-un șirag de margarete. A continuat să înconjoare terenul prin noroi.
S-a împiedicat și a simțit gustul de pămînt. A rămas liniștit în vreme ce hainele i se îmbibau cu apă. Pe această scenă avea să se întîmple ceva foarte important. Era sigur. Nu întru lumină, nu întru aur, ci în acest noroi avea să se întîmple ceva necesar și inevitabil. Trebuia să rămînă și să vadă. De îndată ce s-a mirat cum de nu îi e frig, a început să tremure.
I-a trimis lui Shell o telegramă amuzantă în care îi explica de ce nu poate veni.
232

10
—Dreavman a primit o scrisoare de la doamna Stark, mama lui Martin. Nu se obișnuia ca părinții să răspundă la rapoartele oficiale pe care instructorii erau obligați să le trimită.
Dragă domnule Breavman, Sînt sigură că fiul meu Martin se află pe mîini bune.
Nu sînt îngrijorată și nu este necesar să îmi mai trimiteți informații detaliate despre com-portamentul lui.
Cu stimă, R.F. Stark
— Ce naiba i-ai scris ? l-a întrebat Krantz.
— Ascultă, Krantz, întîmplător îmi place copi-lul. Mi-am dat toată silința cu scrisoarea asta. Am încercat să arăt că sînt de părere că e o persoană extrem de valoroasă.
—Ah,da?
—Ce-ar fi trebuit să spun?
— Nimic. Cît mai puțin. Þi-am zis cum e doamna Stark. Vreme de două luni pe an nu trebuie să-l mai vadă în fiecare zi și poate să-și închipuie că e un băiat obișnuit care face lucruri obișnuite cu alți băieți obișnuiți într-o tabără obișnuită.
— Dar nu e. Are mai multă importanță decît atît.
—Excelent, Breavman, toată stima pentru compasiune. Dar tine-o pentru tine, te rog. Nu de dragul mamei lui ai făcut-o, ci de dragul lui Breavman.
233
Stăteau pe terasa clădirii centrale. Krantz se pregătea să anunțe la difuzor începerea activităților de seară.
Krantz și el nu știau oare aceleași lucruri despre Martin ? Nu, n-aveau cum. Nu știa mare lucru despre el, dar îi era drag. Martin era un idiot sacru. Comunitatea ar trebui să se simtă onorată să îl aibă în mijlocul ei. Nu numai că nu de toleranță era vorba: instituțiile ar trebui concepute în jurul lui, al oracolului incoerent prin tradiție.
La loc deschis, sub influența liniștitoare a dialogului, ideea n-ar mai suna atît de deplasată.
Krantz s-a uitat la ceas, pe care îl purta întors pe interiorul încheieturii. Cînd a dat să intre, privirea i-a căzut pe o mogîldeață care zăcea pe burtă în întunericul de la capătul peluzei, lîngă un rînd de tufe.
— Pentru Dumnezeu, Breavman, uite, asta e ce vreau să spun. :
Breavman a traversat repede peluza.
— Ce faci, Martin ?
—Douăzeci de mii douăzeci și șase. Breavman s-a întors pe terasă. :
— Numără iarba.
Krantz a închis ochii și a bătut darabana pe balustradă.
— Care e activitatea ta de seară, Breavman ?
—Comoara ascunsă.
—Þine-l și pe el cu restul grupului.
—Dar nu-l interesează comoara ascunsă. Krantz s-a aplecat în față și a surîs exasperat:
—Convinge-l. Acesta e rostul prezenței tale aici.
—Ce importanță are dacă se duce să caute zianil de ieri sau dacă numără iarbă?
234

Krantz a sărit de pe terasă, l-a ajutat pe Martin să se ridice, s-a aplecat, l-a luat în cîrcă și l-a traversat pajistea pînă la grupul lui Breavman. Martin a acceptat vesel și, în vreme ce era dus călare, și-a vîrît fără motiv arătătoarele în urechi, mijindu-și ochii de parcă s-ar fi aștepat la o explozie asurzitoare.
In fiecare seară, înainte de a adormi, Martin obișnuia să declare cît de bine se distrase în ziua aceea. Se raporta la cine știe ce măsură ideală.
—Ei, Martin, cum a fost azi? Vocea mecanică nu ezita niciodată.
— Șaptezeci și patru la sută.
— Și asta e bine ?
— Tolerabil.
11
Oe mira cît de liniștit putea să zacă.
Era mai liniștit decît apa care împrumutase verdele munților.
Wanda se agita, se prefăcea că scrie o scri-soare în lumina din ce în ce mai slabă a ce mai rămăsese din zi. Așadar părul ei nu se încadra în marea tradiție a blondelor. Membrele ei cu păr blond meritau să fie venerate în sine, chiar dacă nu corespundeau canonului ideal. Dar, la urma urmei, cîte coapse poate săruta dintr-o dată?
Dacă aș avea o gură imensă.
Muștele erau foarte agresive. S-au dat cu loțiune împotriva insectelor. Wanda i-a întins brațul, dar, în loc să o ungă, i-a pus sticluța în palmă. Fantezia lui: să îi întindă loțiunea pe tot trupul, cu frenezie crescîndă.
235
o ploaie ușoară a trecut peste apă, acoperind-o cu o rețea de reflexe argintii. Din cînd în cînd se auzeau copiii izbucnind în urale, în sala de mese li se dădea un filrn cu Lassie.
Ploaia a trecut și suprafața apei s-a recompus.
— N-am trăit niciodată la marginea unui lac, a spus Wanda, căreia îi plăcea să meargă în picioarele goale.
—Nu aluneca în poezie, Wanda.
I-a mîngîiat absent obrazul și părul, care era mai moale decît își imaginase.
Un ochi lăuntric, ridicîndu-se în zbor ca o stea înaltă și lentă deasupra hangarului pentru bărci, i-a arătat imaginea unei cutiuțe de placaj în care două figuri minuscule (două insecte care se împreunau?) executau mișcările inevitabile ale unui balet care le apropia una de alta.
Wanda încerca să îi sărute degetele cu care o mîngîia.
în cele din urmă, a sărutat-o pe buze, pe gură, j pe burtă, peste tot.
Apoi s-a întîmplat ceva foarte tulburător.
Fața ei s-a dizolvat și din ceață a apărut fața de copil a Lisei, în hangar era întuneric și fața s-a dizolvat apoi într-una pe care nu o cunoștea, care s-a dizolvat într-a Berthei, poate nu era decît părul blond. Și-a încordat privirea ca să oprească metamorfoza și să se întoarcă la fata de lîngă el.
A încercat să prindă cu gura fețele în schimbare, fSră să reușească. Wanda a confundat exercitiul acesta cu pasiunea.
Au luat-o înapoi pe cărare. Cerul era mov. Luna răsărea dintr-o grămadă pufoasă de nori. Cărarea era acoperită cu un strat moale din milioane de ace de pin. Martin ar fi știut cîte.
—Wanda a strănutat. Scîndurile umede.
— Era atît de liniște acolo jos, atît de liniște.
236

Breavman ar fi vrut s-o pedepsească pentru ritmul banal al frazei povestindu-i despre pariu.
— Știi care e ambiția generației noastre, Wanda? Am vrea cu toții să fim niște mistici chinezi trăind în colibe de stuf, dar să ne regu-lăm cît mai des.
— Nu poți să spui niciodată ceva care să nu fie crud ? a țipat ascuțit, îndepărtîndu-se în fugă de el.
Drept pedeapsă ca fusese rău cu ea, a rămas treaz toată noaptea. In zori, păsările au început să cînte. o lumină gri inunda încet fereastra, în timp ce pomii de afară mai erau încă negri. Pe coline se aduna o ceață ușoară, dar n-a mai avut chef s-o urmărească.
După cîteva zile, a constatat că luase răceală de la Wanda. Și nu putea pricepe cum reușeau copiii să îndese atîta mîncare în ei. Bolboroseau cu paiul în lapte, îl diluau cu scuipat, se băteau pe suplimente, faceau sculpturi din miezul de pîine.
Breavman s-a uitat la Martin. Băiatul nu mîncase nimic. Krantz îl avertizase că trebuie să fie atent la regimul lui alimentar. Uneori făcea, din motive necunoscute, o misterioasă grevă a foamei. De data asta, lui Breavman i-a venit să-l îmbrățișeze.
își simțea capul ca o baniță. Muștele erau agresive. S-a dus la culcare o dată cu copiii, dar nu a putut dormi.
Zăcea în pat și se gîndea în prostie la Krantz și la Anne, și cu dragoste la Shell.
Orizontala e o capcană. Ar trebui să învețe să doarmă în picioare, ca un cal.
Krantz și Anne, bieții de ei, plecați prin pădure. Cîtă vreme pot să stea goi înainte ca muștele să-i devoreze ? Mîinile trebuiau să-i abandoneze trupul ei ca să și-l scarpine pe al lui.
237
—Potsăintru?
Wanda. Bineînțeles că putea să intre. Doar
era încătușat de pat, nu?
—Am vrut doar să-ți spun de ce nu te-am
lăsat să mă vezi.
Wanda a stins lumina ca să aibă amîndoi șanse egale în fața muștelor. Și-au amestecat degetele în timp ce vorbea. în clipa în care a tras-o spre el și a sărutat-o ușor, a observat un licurici într-un colț. Sclipea cu intermitență. Breavman era sigur că e aproape mort.
—De ce mă săruți?
— Nu știu. Nu de asta am venit. Diinpotrivă. Era foarte interesat de licurici. Nu murise
încă.
— De ca naiba nu știi ?
Wanda dibuia după ceva pe sub bluză.
—Mi-ai rupt breteaua de la sutien.
—Ce conversație extraordinară.
— Cred că e mai bine să plec.
— Cred că e mai bine să pleci- E mai bine să plece. E mai bine să plecăm. E mai bine să plecați.
— Nu ești în stare să vorbești cu nimeni. Voia să îl umilească? Nu reușea. Se concen-trase cu toată ființa asupra licuriciului. Pauzele dintre micile fulgere reci erau din ce în ce mai lungi. Era Tinker Bell1. Toată lumea trebuia să creadă în vrăji. Nimeni nu credea în vrăji. El nu credea în vrăji. Vrăjile nu credeau în vrăji. Te
rog, nu muri.
N-a murit. A continuat să sclipească multă vreme după plecarea Wandei. Mai sclipea, cînd Krantz a venit să împrumute o revistă de la Ed.
1. Clopoțel. Personaj al lui G.M. Barrie, zîna care repară oalele sparte.
238

Sclipea cînd a încercat să adoarmă. Sclipea în vreme ce scria pe întuneric în jurnal. Buhuhuhuhuuu, spun toți copiii mici.
12
iLra trei dimineața și Breavman se bucura că toată lumea doarme. Era mai multă ordine așa, copiii și instructorh aranjați rînduri-rînduri în pat. Cînd erau treji, erau prea multe posibilități, prea multe personalități de confruntat, fețe de interpretat, lumi de pătruns. Diversitatea îl zăpă-cea. Era destul de greu să facă față și unui singur om. o comunitate e un alibi pentru eșecul în iubirea individuală.
o noapte limpede, îndeajuns de rece ca să transforme respirația în abur. Peisajul părea strîns legat de bolta cerească, țintuit parcă locu-lui cu stele îndepărtate de gheață. Copaci, coline, clădirile de lemn, o pală joasă de ceață erau prinse în șuruburi de stînca planetei. Părea că nimic nu are să se mai miște vreodată, nimic n-avea să mai poată pune capăt sornnului general.
Breavman mergea aproape în marș forțat printre barăcile scăldate în întuneric. Ideea că era singurul liber arbitru în lumea asta înghe-țată îl umplea de fericire. Wanda dormea cu părul ei fără culoare- Martin dormea cu fălcile relaxate, împăcat cu teroarea. Anne dormea, o dansatoare nemișcată. Krantz dormea. Știa bine cum doarme Krantz, cum i se mișcă buzele în afară cu un sforăit neregulat la fiecare expirație.
Dizolva în minte pereții printre care trecea și inventaria izolarea fiecărei forme. Somnul acesta nocturn era ciudat de dizgrațios. Observa expre-
239
sia lacomă de pe fețele celor adormiți, o expresie de mîncău singuratic la.un banchet. în somn, toți oamenii redevin niște copii alintați. Se răsu-cesc, se trag într-o parte, își îndoaie piciorul, își îndreaptă cotul, se răsucesc și se trag iar într-o parte, ca niște crabi mari, fiecare cu plaja liii albă.
Toată ambiția, energia, iuțeala și originali-tatea lor erau puse la păstrare în rumeguș ca ghirlandele de Crăciun peste vară. Fiecare fbrmă, lacomă de putere, era prinsă undeva departe într-o hîrjoană de bebeluși. Noaptea clară și liniștită, lumea reală aveau să rămînă fără îndo-ială nemișcate pînă la întoarcerea tuturor.
Ați pierdut, le-a spus Breavman cu voce tare. Viața voastră măruntă e un tumir de hipnoti-zatori și învingătorul sînt eu.
A decis să își împartă premiul cu Krantz.
Plasa din fereastra de deasupra patului lui Krantz avea o umflătură. A produs o mică bubui-tură cînd Breavman a atins-o de afară.
Krantz nu s-a arătat. Breavman a ciocănit din nou. Vocea fară trup a lui Krantz a început să vorbească monoton.
— Breavman, calci pe flori. Dacă ai să te uiți în jos, ai să constați că te afli într-un strat de flori. De ce stai în stratul de flori, Breavman?
—Krantz, ascultă: ultimul refugiu al celui lipsit de somn e senzația de superioritate față de lumea adonnită.
—Extraordinar, Breavman. Noapte bună.
— Ultima superioritate a refugiului e o senza-ție adormită a lumii lipsite de somn.
—0, excelent.
— Lumea în care se refugiază superioritatea e o ultimă senzație a celui lipsit de somn care adoarme.
240

— Mmm. Da.
S-a auzit un scîrțîit de arcuri și Krantz a apărut clipind la fereastră.
— Salut, Breavman.
—Acum poți să te culci la loc, Krantz. Am vrut doar să te trezesc.
— De ce nu trezești toată tabăra, dacă tot ai început. Trezește tabăra, Breavman! Aceasta este noaptea!
—Pentru ce?
— o cruciadă a copiilor. o să luăm Montrealul cu asalt.
— lată așadar motivul acestei discipline. lartă-mă, Krantz, ar fi trebuit să știu.
Au pus la cale cu macabră însuflețire asaltul Montrealului și martiriul care trebuia să-i urmeze. După patru minute de discuție, Breavman a sfi-șiat imaginea.
— o faci pentru mine, Krantz ? Un fel de tera-pie caritabilă?
— Să te ia dracul, Breavman! Patul a scîrțîit iar și după cîteva clipe Krantz era afară, în halat și cu un prosop înjurul gîtului.
— Hai să mergem, Breavman.
— îmi făceai doar o concesie, Krantz.
—Nu știu cum poți să fii atît de perspicace acum, ca peste o secundă să fii complet orb. Recunosc. Dormeam și îmi venea să te trimit undeva. Afară de asta, Anne era cu mine în pat.
—Imi pare rău, am...
— Nu, vreau să stau de vorbă cu tine acum. încerc de săptămîni de zile să stau de vorbă cu tine.
—Poftim?
—Te-ai închis complet, Breavman. Față de mine, de toți...
241
Au stat în picioare lîngă rastelurile cu bărci, vorbeau, ascultau susurul apei. Nisipul era rece și umed și chiar era prea frig, dar nici unul nu voia să rupă înțelegerea care se înfiripase și despre care amîndoi știau că e fragilă.
Fuioarele șerpuitoare de pe mal se țeseau într-o ceață din ce în ce mai deasă și marginea cerului se lumina într-un albastru regal.
Și-au povestit despre prietenele lor, puțin solemni, omițînd cu grijă orice informație sexuală.
13
A
ll urmărea atent pe Martin, care își curăța nasul, nasul lui de Cezar care ar fi trebuit să conducă bătălii istorice, dar se mulțumea să numere fire de iarbă și ace de pin.
în fiecare dimineață, Martin se scula cu o jumătate de oră mai devreme pentru a-si înde-plini ritualul.
Scobitori, vată, vaselină, oglinzi.
Breavman l-a întrebat de ce.
—îmi place să am nasul curat.
Martin l-a rugat pe Breavman să îi pună la poștă o scrisoare pentru fratele lui. Doamna Stark dăduse instrucțiuni: trebuiau interceptate și dis-truse. Breavman le citea și înțelegea mai bine angoasa copilului.
Dragă derbedeu gras golanule murdar Þi-am primit ultimele treizeci și patru de scri-sori și am văzut imediat milioanele de minciuni. Sper să mori de foame și să-ți rupi ticăloasele cu urlete și să iasă gîndaci din ele pentru ce i-ai spus ei despre mine. Poți să-ți umpli gura cu
242

prosoape și cu lame de ras. Mămica nu e un cap tîmpit s-a uitat pe furiș cu lantema și a citit căcatul otrăvit pe care mi l-ai scris sub pătură.
cu dragoste fratele tău, MARTIN STARK
14
LA liberă, Cu tot drumul în autobuzul încins, e fericit că e la Montreal. Dar cine sînt nememi-cii responsabili de dărîmarea celor mai frumoase părți ale orașului?
Și-a vizitat mama și n-a reușit să o facă să înțeleagă că fusese plecat o vreme. îngrozitor, ca de obicei.
S-a plimbat pe Sherbrooke Street. Femeile din Montreal erau frumoase. Lansate de pe glezne fine, gambele lor țîșneau în aer ca niște rachete teleghidate și se pierdeau în straturile intime ale rochiilor.
Cutele și pliseurile îi stîmeau teorii himerice.
încheieturile mîinilor care fulgerau albe și iuți ca niște stele căzătoare îl proiectau în golul mînecilor. Diseara, cînd se vor pieptăna, vor trebui să îi descurce privirile din păr.
A risipit nenumărate mîini în decolteuri, ca pe monezi ascunse. A apelat așadar la Tamara.
—Hai încoace, bătrîne prieten, hai. Miros de terebentină. Alt teanc de autoportrete idealizate.
—Tamara, ești singura femeie cu care pot vorbi. în ultimele două săptămîni, m-am culcat cu gura ta în palmă.
— Cum e tabăra ? Cum e Krantz ?
243
— înfloritor. Dar nu e bun de duhovnic blajin.
— Miroși delicios. Și ești așa bronzat. Mmmm.
—Hai să ne facem de cap.
—Asta e o idee bună în orice situație.
— Să aducem slavă organelor genitale. Nu-i așa că e o expresie dezagreabilă ?
— Pentru femei. La bărbați, se potrivește. Sună clăpăug — lucruri care atîrnă. Imi aduce aminte de un candelabru.
—Ești grozavă, Tamara. Doamne, ce bine e cu tine. Pot să fiu orice.
—Și eu.
Și-a dat seama că Shell îl obliga la un fel de noblețe, cu dăruirea ei fără ascunziș.
— Hai să facem totul.
Au ieșit din casă la cinci dimineața ca să-și astîmpere foamea la China Gardens. Rîzînd ca apucații, s-au hrănit unul pe altul cu bețișoarele și au stabilit că sînt îndrăgostiți. Chelnerii se zgîiau. Uitaseră să se spele de vopsea.
Pe drumul de întoarcere au vorbit despre Shell, despre cît de frumoasă e. Aîntrebat-o pe Tamara dacă ar avea ceva împotrivă să dea un telefon la New York.
—Bineînțeles că nu. Ea e altceva. Shell era adormită, dar s-a bucurat să-l audă.
Vorbea cu o voce mică, de fetiță. I-a spus că o
iubește.
Breavman s-a întors în tabără cu autobuzul
din zori. Sublima Tamara l-a condus la autobuz.
După mai puțin de o oră de somn, o dovadă de
adevărată afecțiune.
244

15
Acum trebuie să aruncăm o privire mai atentă în jurnalul lui Breavman:
Vineri seara. Muzică rituală la difuzor. Sfint, sfint, sfint este Dumnezeul Oștirilor. Tot pămîntul este plin de mărirea ta. De-aș putea numai să-mi pun capăt urii. De-aș putea crede în ce au scris și au învelit în mătase și au împodobit cu aur. Vreau să scriu cuvîntul.
Trupurile noastre sînt bronzate. Toți copiii sînt îmbrăcați în alb. Dă-ne puterea să credem.
Du-mă iar acasă. Construiește-mi casa la loc. Fă-mă să locuiesc întru tine. la-mi durerea. Nu mai am ce face cu ea. Nu mai înfrumusețează nimic. Transformă doar frunzele în cenușă. Face apa sălcie. îți transformă trupul în stană de piatră. Sfintă viață. Fă-mă s-o trăiesc. Nu vreau să urăsc. Fă-mă să înfloresc. Fă ca visul despre tine să înflorească în mine.
Frate, dă-mi mie mașina ta cea nouă. Vreau să-mi plimb iubita. îți dau în schimb scaunul cu rotile. Frate, dă-mi toți banii tăi. Vreau să cum-păr tot ce își dorește dragostea mea. îți dau în schimb orbirea, ca să te poți bucura tot restul vieții de controlul absolut asupra tuturor. Frate, dă-mi-o pe soția ta. Pe ea o iubesc. în schimb, le-am ordonat tuturor tîrfelor din oraș să-ți acorde la nesfirșit servicii gratuite.
Tu mă ajută să lucrez. Lucrarea mîmii mele îți aparține. Fă să nu îmi înjosesc eu însumi jertfa. Nu-mi lua mințile. Nu mă lăsa să mă prăbușesc strigîndu-ți numele în delir.
Nu cunosc alt gust de trup decît al meu.
245
Indepărtează dc la mine certitudinea. Unde mă aflu nu mai există certitudine.
Cum să îți închin ție zilele mele? Acum am spus-o, în sfirșit. Cum să îți închin ție zilele mele?
16
JDraga mea Shell,
Cercelul tău de jad în argint filigranat. Mi l-am imginat la urechea ta. Apoi mi-am imaginat profilul tău și părul fluturînd în vînt. Pe urmă fața ta. Și, în fine, toată frumusețea ta.
Pe urmă mi-am amintit cît de suspect îți pare omagiul frumuseții, așa că am adus omagii sufle-tului tău, singurul suflet în care cred.
Am descoperit că frumusețea ochilor tăi și a trupului tău e numai veșmîntul de toate zilele al sufletului tău. Cînd l-am întrebat cu ce s-a îmbră-cat de Sabat, s-a transformat în muzică.
Cu toată dragostea, iubito, Lawrence
17
A
Intr-o noapte, Anne și Breavman erau împreună de gardă. Stăteau pe treptele unui prici, așteptîndu-i pe instructori.
Da, da, Krantz se dusese în oraș cu treburi pentru tabără.
Părul ei împletit într-o coadă șerpuia ca un rîu. Licurici, unii la înălțimea vîrfurilor de pini, alții jos, în jurul rădăcinii.
246

lată poemul meu pentru tine. Nu te cunosc, Anne. Nu te cunosc, Anne. Nu te cunosc, Anne.
Veșnica temă: muscuhțe și molii izbindu-se de bec.
— Ãsta e genul de noapte în care mi-ar plăcea să mă îmbăt, a spus Anne.
— Eu aș vrea să rnă trezesc. A început o ploaie ușoară. Breavman și-a ridicat fața, încercînd să se dea în vileag.
—Mă duc să mă plimb.
—Pot să vin și eu? Te întreb așa, direct, fiindcă am senzația că te cunosc de-o veșnicie. Krantz mi-a povestit atîtea.
A plouat cam zece secunde. Au luat-o pe stradă către sat. S-au oprit în locul unde parfumul pinilor era cel mai greu. Breavman s-a trezit legănîndu-se înainte și înapoi ca la sinagogă. o dorea și cu cît o dorea mai mult, cu atît devenea mai mult parte din ceață și din copaci. N-am să mai scap niciodată de asta, și-a spus. Aici o să rămîn. îmi place mirosul. Imi place să fiu atît de aproape, atît de departe. Avea senzația că el fabrică ceața. îi răbufnea prin pori.
—Mă întorc, dacă vrei să fii singur.
A tăcut o mie de ani înainte de a răspunde.
—Nu, mai bine ne întoarcem amîndoi. Nu s-a mișcat.
— Ce-a fost asta ? a întrebat Anne auzind un zgomot.
Breavman a început să-i povestească despre rîndunele, despre rîndunelele care locuiesc pe deal și despre rîndunelele care locuiesc în șuri. Știa totul despre rîndunele. Se deghizase o dată în rîndunică și trăise printre ele ca să le deprindă obiceiurile.
247
Stătea foarte aproape de ea, dar nu recepționa nici urmă din semnalul radar de îmbrățișare. S-a îndepărtat repede. S-a întors. A tras-o de coadă. Era groasă, exact așa cum își imaginase. S-a îndepărtat iar și a rupt o nuia din tufișurile de pe marginea drumului.
A șfichiuit violent frunzișul. A biciuit apoi pămîntul din jurul picioarelor ei și ea dansa rîzînd. A ridicat pulberea de-un cot. Dar tufișurile trebuiau atacate din nou, trunchiurile copacilor, iarba măruntă și galbenă care în întuneric părea albă. Apoi iarăși praful, aproape atingîndu-i glez-nele. Ar fi vrut să se învăluie amîndoi în pulbere, să spintece trupurile cu nuiaua.
Ea a luat-o la fugă. A fugit după ea, biciuin-du-i călcîiele. Rîdeau amîndoi în hohote. A fugit către luminile taberei.
18
•Uragă Anne
aÈ™ vrea
să îți privesc
degetele de la picior
cînd ești
goală.
Cuvinte pe care i le-a recitat de sute de ori din ochi, fară măcar să-și dea seama.
248

19
— (^incizeci de cenți pentru o mînă între picioare.
Krantz glumea cu Breavman, i-o vindea pe Anne la bucată. Lui Breavman nu-i plăcea gluma, dar rîdea.
— Un sfirc aproape nefolosit pentru treizeci de cenți?
Ah, Krantz.
Se certaseră din cauza felului în care se purta Breavman cu Martin. Breavman refuzase cate-goric să-l încurajeze pe copil să participe la activitățile de grup. Amenințase cu demisia.
— Știi bine că nu pot să caut un înlocuitor în mijlocul sezonului.
—Atunci o să trebuiască să mă lași să mă port cu el cum cred eu de cuviință.
—Nu-ți spun să-l obligi, dar, zău dacă nu-l încurajezi exact în direcția opusă.
—Mă bucur de nebunia lui. Și el se bucură de nebunia lui. E singura persoană cu adevărat liberă pe care am întîlnit-o vreodată. Orice face oricine altcineva nu are nici pe departe impor-tanța lucrurilor pe care le face el.
—Vorbești aiurea, Breavman.
— Se poate.
Apoi Breavman se hotărîse că nu poate să țină predica la care îi venea rîndul duminică dimineața. Nu avea nimic de spus nimănui.
Krantz l-a privit cu seriozitate.
—Venirea ta aici a fost o greșeală, nu?
— Și tu ai facut o greșeală că m-ai chemat. Fiecare din noi voia să demonstreze altceva. Așa că știi acum că ești liber.
249
— Da, a spus Krantz rar. Știu.
A ținut o fracțiune de secundă, această întîl-nire adevărată, și Breavman n-a încercat să o prelungească într-o garanție. Era antrenat în a se mulțumi cu fracțiunea. „Rămîne doar ce iubești cu-adevărat și restu-i zgură."
— Iți dai seama, nu-i așa, că te identifici cu Martin și te excluzi, de fapt, pe tine însuți cînd îi dai lui voie să rămînă departe de colectivitate.
— Nu mă lua cujargonul ăsta, Krantz, te rog-
— Imi amintesc totul, Breavman. Dar nu pot trăi așa.
— Bine.
Așa că Breavman a trebuit să rîdă cînd Anne li s-a alăturat și Krantz a spus: „Bucile sînt mai ieftine".
20
{")eara a stat nemișcat pe balconul sălii de mese. Krantz se pregătea să pună un disc la amplificator.
— Hei, Anne, vrei Mozart, A patruzeci și noua ? a strigat. Anne a alergat la el.
Breavman a văzut trifoi în iarbă, o desco-perire, și ceața plutind pe deasupra dealurilor, ca într-o fotografie cu marginile decolorate. Apa încrețită de vînt unduia în direcția în care plutea și ceața, de la negru la argintiu la negru.
Nu niișca un mușchi și nu știa dacă era liniștit sau paralizat.
Steve, tractoristul ungur, a trecut pe sub bal-con și a cules o floare albă dintr-un boschet. în tabără se amenaja încă un teren de joc și se asana o mlaștină și se netezea pămîntul.
250

Fluierarului îi intrase un ac în voce. Ca o ușă cu balamale ruginite, undeva, în vale, pe lîngă pinii cu fundul lat.
Podul de piatră s-a dărîmat
Cînta un șir de copii.
în capătul cărării acoperite de ace de pin, Martin stătea la fel de nemișcat ca Breavman, cu brațul ridicat într-un salut fascist și cu mîneca suflecată.
Aștepta să vină țînțarii.
Martin avea o obsesie nouă. Se autoprocla-mase „Spaima țînțarilor", îi omora și îi număra. Tehnica lui nu avea nimic dezaxat. li invita cu brațul întins. Cînd ateriza cîte unul, plici, inter-venea mîna cealaltă. „Te urăsc", îi spunea fiecă-ruia pe rînd și îl adăuga la statistică.
Martin și-a văzut instructorul stînd pe balcon.
— o sută optzeci și trei! i-a strigat în loc de salut.
La difuzor, un concert de Mozart dat foarte tare țesea laolaltă toate lucrurile asupra cărora Breavman își îndrepta atenția. împletea, cununa cele două siluete aplecate asupra discurilor și orice era atins de sunete, copii cu podul de piatră, vîrful de munte cu ceața în care se topea, leagă-nul gol care pendula agale, șirul de canoe luci-toare, jucătorii care se înghesuiau sub coșul de baschet și săreau după minge ca în imaginea stroboscopică a unei picături căzînd în apă, tot ce atingea muzica îngheța într-o imensă tapise-rie, Cu el înăuntru, o siluetă lîngă o balustradă.
251
21
Ue cînd își începuse cruciada împotriva țînțarilor, coeficientul de mulțumire al lui Martin crescuse enorm. Toate zilele aveau un indice de aproximativ nouăzeci și opt la sută. Băieții mai mari erau încîntați de el, era giuvaerul cabanei, se mîndreau și își uimeau oaspeții cu el. Martin rămînea un actor naiv. își petrecea majoritatea după-amiezelor lîngă mlaștina din care tractoa-rele faceau terenuri noi de alergare. Brațul îi era plin de mușcături. Breavman îi punea cala-mină.
In unnătoarea zi liberă, Breavman a luat un canoe și s-a dus pe lac. Mierle cu aripi roșii țîșneau printre trestii. A rupt o tulpină de nufăr. Era plină de vinișoare purpurii de spumă.
Lacul era liniștit ca oglinda. Din cînd în cînd, se auzeau zgomotele taberei, se anunța ora de înot prin amplificator; sau muzica, filtrată prin pădure, se întindea peste apă.
A înaintat pe rîu cît s-a putut, pînă cînd limbi de nisip i-au închis drumul. Singurul indiciu al curentului erau lianele înclinate din apă. Scoici negre, cu un strat gros de mîl - o hrană necu-rată. Un plescăit și trupul întins al unei broaște verzi a alunecat pe sub barcă. Soarele foarte jos îl orbea. I-a poleit vîslele pe drumul înapoi spre locul unde hotărîse să înnopteze.
A făcut focul, și-a întins sacul de dormit pe covorul de mușchi și s-a pregătit să privească cerul.
Soarele face întotdeauna parte din cer, dar luna e un străin strălucitor și îndepărtat. Luna. Privirea ți se întoarce iar și iar spre ea, cum se
252

întoarce spre o femeie frumoasă într-un restaurant. Se gîndea la Shell. în aceeași clipă în care era convins că e în stare să trăiască singur, credea că poate trăi și cu Shell.
Ceața aluneca încet peste imaginea reflectată a mestecenilor; acum arăta ca un troian.
După patru ore s-a trezit brusc și a pus mîna
pe topor.
— E Martin Stark, a spus Martin. Focul mai dădea puțină lumină, dar nu destulă. I-a pus băiatului lantema în față. Pe un obraz avea o zgîrietură mare, de la crengi, dar zîmbea
cu toată fața.
—Care e magazinul tău preferat?
—Ce cauți aici în miezul nopții?
—Care e magazinul tău preferat? Breavman l-a înfășurat în sacul de dormit și
i-a ciufulit părul.
— Dionne.
— Care e parcarea ta preferată ?
—Parcarea de la Dionne.
După ce se îndeplinise ritualul, Breavman a strîns totul, l-a luat în brațe, l-a așezat în canoe și a luat-o înapoi spre tabără. Refuza să-și ima-gineze ce s-ar fi întîmplat dacă băiatul nu l-ar fi găsit. Obrazul avea nevoie de iod. Și o parte din mușcăturile de insecte păreau infectate.
Vîslitul înapoi a fost superb, cu trestiile care se loveau de fundul bărcii, transformînd-o într-o tobă mare și fragilă. Martin, încotoșmănat în sacul de dormit, era o căpetenie indiană așezată pe vine la prora. Cerul își dezvăluia continentele
de foc.
— Acasă la mine mă mănîncă șobolanii, a stri-
gat Martin.
— Imi pare rău, Martin.
253
— Sute și sute de șobolani.
Cînd Breavman a zărit luminile taberei, l-a cuprins o poftă grozavă să le lase în urmă, să vîslcască în continuare cu băiatul în barcă și să se oprească undeva pe mal printre mestecenii golași.
—Nu face zgomot, Martin. Ne omoară dacă ne prind.
—Mie îmi convine.
22 1
Verde? Bej ? în autobuz încerca să își aducă j aminte de culoarea pereților din camera mamei Ș lui. Evita în felul acesta să se gîndească la ea 1 zăcînd acolo. o nuanță aleasă cu grijă la vreo | conferință a medicilor. I
Camera în care își petrece timpul. Pe fereastră | se vede versantul sudic al Mount Royalului. j Primăvara se simte mirosul de liliac. Ai vrea să
deschizi fereastra ca să te bucuri de el, dar nu 1 se poate. Pereastra se ridică doar puțin. Pentru | ca sinucigașii să nu strice gazonul. ;
—Nu ne-am mai văzut de mult, domnule ;
Breavman, spune sora-șefa. \
— Chiar așa ? i Mama lui se uita fix în tavan. S-a uitat și el. ! Poate se petrecea acolo ceva știut numai de ea. ;
Pereții erau un gri rafinat.
—Te simți mai bine, mamă?
— Mă simt mai bine ? Mai bine pentru ce ? Ca să ies afară și să văd ce face cu viața lui ? Mulțu-mesc, n-am nevoie să ies ca să știu, pot să stau aici, în camera asta, cu nebunii, mama ta într-un spital de nebuni...
254

—Știi că nu e asta, mamă. Numai un loc unde să te poți odihni...
— Să mă odihnesc! Cum să mă odihnesc dacă știu ce știu ? Trădător de fiu, ce, nu știu eu unde sînt? Cu seringile lor și cu purtarea lor politi-coasă, o mamă în halul ăsta și el se duce să
înoate...
— Dar, mamă, nu vrea nimeni să-ți facă rău... Ce facea, încerca să o convingă ? Și-a anmcat un braț și a bîjbîit după ceva pe noptieră, dar n-a găsit nimic, i se luase totul de acolo.
— Nu-ți întrerupe mama, nu ajunge cît sufăr? Un soț bolnav, cincisprezece ani, mie îmi spui? Mie îmi spui, mie îmi spui? Afie...?
—Mamă, te rog, nu țipa...
— Ah! îi e rușine cu mama lui, mama lui o să trezească vecinii, mama lui o să le sperie pe prietenele lui străine de neam, trădătorule! Ce mi-ați făcut cu toții! o mamă trebuie să stea liniștită, nu, eram așa frumoasă, am venit din Rusia, toată lumea se uita la mine...
— Lasă-mă să-ți spun...
—Lumea vorbea cu mine, vorbește cu mine copilul meu? Toată lumea știe că zac aici ca un bolovan, o frumusețe eram, mi se spunea fru-moasa rusoaică, și ce nu i-am dat copilului meu, să se poarte așa cu o mamă, nici nu pot să mă gîndesc, tocmai de la copilul meu să am parte, așa să ai parte și tu de la copilul tău, cum e ziua zi și noaptea noapte, așa să ai parte și tu de la copilul tău, șobolan în casa mea, nu-mi vine să cred că viața mea, să mi se întîmple mie una ca asta, eu am fost așa bună cu părinții mei, mama mea a avut cancer, doctorul i-a ținut stomacul în mînă, încearcă cineva să mă ajute? Fiul meu ridică măcar un deget? Cancer! Cancer! A trebuit
255
să văd totul, a trebuit aă îmi sacrific viața pentru oameni bolnavi, asta nu e viața mea, să văd asemenea lucruri, tatăl tău te-ar omorî, obrazul meu e îmbătrînit, nu știu cine sînt în oglindă, riduri, cînd eram așa frumoasă...
S-a lăsat pe speteaza scaunului, n-a mai încer-cat să intervină. Nu l-ar fi auzit nici dacă l-ar fi lăsat să vorbească. Și, de fapt, n-ar fi știut ce să spună chiar dacă l-ar fi ascultat.
A încercat să își lase mintea să rătăcească, dar se împiedica de fiecare detaliu delirant, aștep-tînd să se scurgă ora.
A ciocănit la ușa Tamarei pe la zece noaptea. A auzit un schimb de șoapte dinăuntru.
—Cine e? a întrebat ea.
— Breavman cel din Nord. Dar văd că ai treabă.
—Da.
— OK- Noapte bună.
—Noapte bună.
Noapte bună, Tamara. Foarte bine că îți împarți gura. E a tuturor, ca un parc.
I-a scris două scrisori lui Shell și apoi i-a dat un telefon, pentru că nu putea să doarmă.
23
frobabil că grupa lui Ed avea să cîștige meciul.
Colțurile terenului erau marcate cu steagul israelian.
Ce drept avea să le ia în nume de rău faptul că se foloseau de acest simbol? Doar nu-l avea gravat pe scut.
Un copil își încuraja echipa agitînd o sticlă de Pepsi.
256

Breavman împărțea hot dogs. Era bucuros că învățase să-și suspecteze vecinii creștini de necu-rățenie și să nu creadă în steaguri. Putea aplica acum învățătura la propriul său trib.
Un home run1. Trimiteți-vă copiii la Academia din Alexandria.
Nu vă mirați dacă se întorc alexandrieni.
De trei ori ura- Mazel tov.
Salut, Canada, tu, Canada cea mare, cu bogății plicticoase și frumoase. Cu toții sînt canadieni. Deghizarea în evreu nu înșală pe nimeni.
Cînd i-a venit lui Ed rîndul să arbitreze, Breavman a traversat terenul și s-a dus lîngă mlaștină să se uite la Martin care omora țînțari. Tractoristul îl cunoștea deja, venea deseori să-l
unnărească pe Martin la datorie.
Băiatul ucisese mai bine de șase nui de țînțari.
— Să te ajut, să omor și eu cîțiva.
— Nu contează la scorul meu.
— o să-mi fac scorul meu.
— Eu o să cîștig.
Martin avea picioarele ude. Cîteva mușcături se infectaseră. Ar fi trebuit să-l trimită în dormi-tor, dar părea să se distreze de minune. Toafce zilele lui erau de nouăzeci și nouă la sută.
— Sa văd dacă ai curajul să-ți faci un scor al
tău;
In drumul înapoi cu echipele spre tabără, Ed
a spus:
— Nu numai că ai pierdut meciul, Breavman,
dar îmi mai datorezi și cinci dolari.
—Pentru ce?
—Wanda. Noaptea trecută.
—Ah, Doamne, pariul. Uitasem.
1. La baseball, o tură de teren cîștigată.
257
A verificat în jurnal și a plătit cu un sentiment de recunoștință-
24
loate zilele erau însorite și toate trupurile erau bronzate. Nu se uita decît la nisip și la trupuri, mirîndu-se ori de cîte ori o bretea dată la o parte dezgolea un alb citadin. Dorea toate aceste umbre stranii de trupuri.
La cer aproape că nu se uita. o pasăre care a zburat foarte jos l-a facut să tresară. Difuzorul răcnea un Concert Brandenburgic. întins pe spate, cu ochii închiși, se pierduse în căldură și în lumină și în muzică. Deodată, cineva stătea în gennnchi lîngă el.
—Lasă-mă să ți-l storc, s-a auzit vocea lui Anne.
A deschis ochii și l-a trecut un fior.
—Nu, lasă-mă pe mine, a rîs Wanda. Lumea se întorsese împotriva coșului de pe fruntea lui.
— Lăsați-mă în pace, a strigat ca un apucat. Violența reacției lui i-a țintuit locului. S-a prefăcut că zîmbește, a lăsat să treacă un interval politicos de timp și apoi a plecat de pe plajă. Dormitorul era prea răcoros. Aerul nopții nu fusese încă alungat. S-a uitat în jur la încă-perea minusculă. Sacul cu rufe murdare era plin. Uitase să-l dea la spălat. Nu era bine- Nu era ce trebuie. Pe pervaz era o cutie de biscuiți. Nu așa se mănîncă. Și-a scos jurnalul. Nu așa se scrie.
258

25
JVLartin Stark și-a pierdut viața în prima săptămînă din august 1958. L-a călcat un buldo-zer care netezea un teren mlăștinos. Șoferul buldozerului, ungurul pe nume Steve, nu și-a dat seama că lovise altceva decît, ca de obicei, rădăcini, bulgări de pămînt, pietre. Martin se ascundea probabil printre trestii în așteptarea
inamicului.
Cînd a văzut că nu apare la cină, Breavman
a bănuit că e acolo. L-a pus în locul lui pe unul dintre adjuncți. A luat-o agale spre mlaștină, mulțumit că are o scuză să iasă din sala gălă-
gioasă de mese.
A auzit un zgomot dinspre tufe. A crezut că
Martin îl auzise venind și acum se juca de-a ascunselea. Și-a scos pantofii și a intrat în apă. Era îngrozitor de strivit, avea o urmă de tractor de-a latul spatelui. Zăcea cu fața înjos. Breavman l-a întors- Avea gura plină de intestine.
Breavman s-a întors în sala de mese și i-a spus lui Krantz, care a pălit. Au căzut de acord că restul copiilor nu trebuie să afle, cadavrul trebuia ridicat în secret. Krantz s-a dus la mlaș-tină și s-a întors în cîteva minute.
— Stai acolo pînă cînd adoarme toată lumea. Ed o să-ți țină locul în dormitor.
—Vreau să merg în oraș cu el, a spus
Breavman.
— o să vedem.
—N-o să vedem. Mă duc cu el.
— Breavman, du-te și stai naibii acolo și nu mă contrazice tocmai acum. Ce te-a apucat?
259
A stat de veghe cîteva ore. N-a trecut nimeni pe acolo. Þînțarii erau foarte agresivi. S-a între-bat ce-i mai pot face cadavrului. Era plin de ei cînd îl găsise. Lumina de lună era slabă. îi auzea pe băieții mai mari cîntînd la focul de tabără. Pe la unu noaptea, au sosit ambulanța și poliția. Au lucrat la lumina farurilor.
—Mă duc cu el.
Krantz tocmai vorbise cu doamna Stark la telefon. Fusese remarcabil de calmă. Spusese chiar că n-o să îi dea în judecată pentru negli-jență. Krantz era zguduit.
— Bine.
— Și nu mai vin înapoi.
— Cum adică nu mai vii înapoi ? Nu mă lua așa, Breavman.
—Plec.
—Tabăra ține încă trei săptămîni. N-am cu cine să te înlocuiesc.
—Nu-mi pasă.
Krantz l-a apucat de braÈ›.
—Ai un contract, Breavman.
—Mă fut în el de contract. Nu mă plăti.
—Ticălos nerușinat, într-așa un moment...
— Și îmi datorezi cinci dolari. Eu am avut-o primul pe Wanda. 11 iulie, îți arăt jumalul, dacă vrei.
—Pentru Dumnezeu, Breavman, ce tot vorbești? Ce vorbești? Nu-ți dai seama ce se întîmplă ? A fost ucis un copil și tu vorbești despre regulat...
— Regulat. Ãsta e limbajul tău. Cinci dolari, Krantz. Și o s-o întind. Nu e aici locul meu...
A fost imposibil de spus cine a dat primul pumn.
260

26
NU STOARCE NIMIC DIN TRUP NU ÎÞI DATOREAZÃ NIMIC e tot ce a scris.
A bătut cu furie literele la mașina de scris pe care o ținea pe genunchi în autobuzul spre
Montreal.
Era partea cea mai urîtă a drumului, panouri
publicitare și stații de benzină și ceafa șoferului și nenorocita lui de cămașă de nailon încinsă.
Doar de l-ar prinde, venind printre gunoaie, moartea, ar readuce demnitatea.
Ce cîntau la sfirșitul cărții?
Putere! Putere! Să renaștem din noi înșine!
N-avea să învețe niciodată numele copacilor pe lîngă care trecea, n-avea să învețe niciodată nimic, avea să se confmnte întotdeauna cu un mister leneș. Ar fi vrut să fie cel îmbrăcat în negru care ține discursul funerar și află totul
abia la groapă.
lartă-mă, Tată, nu știu numele latinesc al
fluturilor, nu știu din ce piatră e facut foișorul. Șoferul avea probleme cu ușile. Poate n-aveau să se mai deschidă niciodată. Cum ar fi să se sufoce într-o cămașă de plastic?
27
Draga mea Shell, o să-mi ia ceva vreme să-ți spun. E două noaptea. Dormi în cearșafurile cu dungi verzi pe care le-am cumpărat împreună și știu exact cum îți arată trupul. Ești culcată pe
261
o parte, cu genunchii îndoiți ca un jocheu și ai împins probabil pema pe jos și părul îți e ca o pagină de caligrafie și stai cu o mînă strînsă aproape de gură, celălalt braț e întins peste mar-gine ca un bompres, cu degetele moi ca niște lucruri care plutesc.
E grozav că-ți pot vorbi, iubita mea Shell. Sînt foarte liniștit, fiindcă știu ce vreau să-ți spun.
Mi-e frică de singurătate. Vizitează un spital de psihiatrie sau o fabrică, stai în autobnz sau într-o cafenea. Peste tot oamenii trăiesc în nespusă singurătate. Tremur cînd mă gîndesc la toate vocile singure care se ridică, undițe îndreptate spre cer în așteptarea unui loz cîștigător. Trupurile lor îmbătrînesc, inimile încep să le răsufle ca un acordeon spart, problerne cu rini-chii, sfinctere care se moaio ca un elastic vechi. Ni se întîmplă nouă, ți se întîmplă ție, sub cearșa-furile cu dungi verzi. Imi vine să te iau de mînă. Și acesta e miracolul pentru care băgăm monezi în tonomat. Că putem protesta împotriva acestui măcel apatic. Să te iau de mînă e un protest foarte eficient. Aș vrea să fii lîngă mine acum.
Am fost la o mmormîntare azi. Nu așa se îngroapă un copil. între moartea lui reală și evlavia grăbită din capelă contrastul a fost cum nu se poate mai putemic. Cuvintele frumoase nu aveau ce să caute pe buzele rabinului. Nu știu dacă în ziua de azi mai e cineva demn să înmormînteze pe altcineva. Durerea familiei era reală, dar aerul condiționat din capelă se întor-cea împotriva ei. M-am simțit prost și mi s-a pus un nod în gît, fiindcă nu am știut ce să îi spun trupului neînsuflețit. Cînd au luat sicriul prea mic, mi s-a părut că îl trăseseră pe sfoară pe copil.
262

Nu pot să pretind că e o lecție. Cînd ai să-mi citești jurnalul, ai să vezi cît de aproape sînt de a ucide pe cineva. Nici măcar nu mă pot gîndi la asta, pentru că nu m-aș mai putea mișca. Literal-mente. Nu pot mișca un mușchi. Tot ce știu e că un lucru prozaic, lumea confortului, a fost distrusă irevocabil, și s-a garantat ceva foarte important
în loc.
o miasmă religioasă plutește deasupra ora-șului și o respirăm cu toții. Oratoriul 8f. losif e în lucru, cupola de aramă s-a ridicat. Și la Templul Emmanuel se deschide un fond de donații pentru construcție. Un miros religios, compus din altar muced și iz de tabernacol, coroane stricate de flori, mese de Bar-Mițva putrede. Plictiseala, banii, deșertăciunea, vinovăția învăluie stranele. Lumî-nările, monumentele, flacăra veșnică luminează fară să convingă, ca o reclamă de neon, la fel de sincere ca un anunț publicitar. Din sfintele potire năvălește un fum puturos. Cei care iubesc cu-ade-vărat le întorc spatele.
Nu sînt un bun îndrăgostit, altminteri aș fi cu tine acum. Aș fi lîngă tine și nu mi-aș folosi dorul ca pe o dovadă că mai am sentimente. De asta îți scriu și îți trimit jurnalul din vara asta. Vreau să știi ceva despre mine. Zi cu zi. Draga mea Shell, dacă mi-ai da voie, te-aș ține mereu la patru sute de mile distanță și ți-aș scrie scri-sori și poeme nostime. E adevărat. Mi-e teamă să trăiesc altceva decît așteptarea. Nu merit riscul.
La începutul verii am spus: să fim chirur-gicali. Nu vreau să te mai văd sau să te mai aud. Aș vrea să răscumpăr aceste vorbe cu multă tandrețe, dar n-am s-o fac. Nu doresc să mă leg de nimeni. Vreau să o iau de la capăt. Cred că te iubesc, dar iubesc și mai mult ideea de-a
263
șterge trecutul cu buretele. Pot să îți spun toate astea, pentru că sîntem atît de aproape unul de altul. Tentația disciplinei mă face necruțător.
Vreau să termin scrisoarea acum. E prima la care nu păstrez nici o copie. îmi vine să mă reped într-acolo și să rnă culc lîngă tine. Te rog, nu-mi telefona și nu-mi scrie. Ceva în mine vrea să înceapă.
Lawrence
Shell a trimis trei telegrame la care el n-a răspuns. A lăsat de cinci ori telefonul să sune toată noaptea.
Intr-o dimineață, Shell s-a trezit brusc și i s-a tăiat răsuflarea. Lawrence îi facuse exact același lucru pe care i-l făcuse și Gordon - scrisorile, totul!
28
—Deau amîndoi răbdători, așteptînd incoerența.
—Tamara, știi desigur că sîntem pe cale de a pierde războiul rece?
—Nu se poate!
— Limpede ca lumina zilei. Știi ce face tine-retul din China în secunda asta ?
— Topește drugi de fier în curtea din spate ?
— Corect. Și rușii învață trigonometria încă de la grădiniță. Ei, ce părere ai, Tamara?
— Sumbră.
— Dar n-arc nici o importanță.
— De ce ?
Incerca să pună o sticlă cu capul în jos.
—Hai să-ți spun, Tamara. Pentru că sîntem cu toții copți pentru lagărul de concentrare.
264

Asta a fost puțin prea brutal pentru gradul de betie la care se aflau. Dădea din gură, întins pe canapea lîngă ea.
— Ce spui ?
—Nu spun nimic.
—Spuneai ceva.
—Vrei să știi ce spuneam, Tamara.
—Mda.
— Chiar vrei să știi ?
—Da.
— Bine, o să-ti spun. Tăcere.
—Ei?
— o să-ti spun.
—Hai, spune-mi.
— Spun asta: ...
A urmat o pauză. A sărit în picioare, s-a dus la fereastră, a trecut cu pumnul prin geam.
—Hai cu m.așina, Krantz, a urlat. Hai cu mașina, hai cu mașina!...
29
Oă ne mai aplecăm asupra încă unei umbre, ultima.
Mergea spre Cote des Neiges. Patricia dormea în camera lui din Stanley Street, un somn izolat și profund, cu părul roșu risipit pe umăr ca mode-lat de un vînt botticellian.
Nu se putea abține să-și spună că era prea frumoasă ca să fie chiar a lui, că nu e destul de înalt și de bun, că după el nu se întorcea lumea să se uite în tramvai, că trupul lui nu e demn să fie ridicat în slăvi.
265
Ar fi meritat pe cineva, un atlet poate, care să se miște cu grația ei, care să emane aceeași forță tiranică a frumuseții din fiecare mișcare și din fiecarc trăsătură.
o întîlnise după un spectacol, la petrecerea actorilor. Jucase rolul principal în Hedda Gabler. o bestie cu sînge rece, jucase bine ambiția și frunza de viță. Era la fel de frumoasă ca Shell, ca Tamara, era din elită. Era din Winnipeg.
— Există artă în Winnipeg ?
Mai tîrziu în seara aceea se plimbau pe Mountain Street. Breavman i-a arătat un gard care ascundea în caligrafia de fier forjat siluete de vrăbii, de iepuri, de veverițe. 1 s-a deschis repede. I-a spus că are ulcer. Doamne, la vîrsta ei.
— Cîți ani ai ?
— Optsprezece. Știu că te miri.
— Mă mir că ești atît de calmă și trăiești cu ce-o fi lucrul acela care îți roade stomacul.
Trebuia să plătească în vreun fel pentru modul în care se mișca, pentru pașii ei ca de muzică spaniolă veche, pentru trăsăturile ei care jucau dincolo de durere.
în noaptea aceea i-a arătat locurile lui spe-ciale din oraș. A încercat să își revadă propriul oraș de la optsprezece ani. Aici era un zid la care ținuse. Altundeva, a vrut să-i arate o ușă demen-țială cu filigran, dar cînd s-au apropiat a văzut că imobilul nu mai exista.
— Ou sont les neiges... ? a declamat teatral. L-a privit drept în față și i-a spus:
—M-ai cucerit, Lawrence Breavman. Ceea ce, probabil, chiar încercase. Stăteau culcați alături ca înlemniți. Nimic din ce-ar fi putut să facă gura sau mîinile nu îl
266

apropia de frumusețea ei. Era cum fusese cu ani în urmă, cu Tamara, tortura tăcerii din pat.
Breavman știa bine că nu o poate lua de la început. Ce se întîmplase oare cu planurile lui ? Au găsit în cele din urmă cuvinte și tandrețe, tandrețea aceea care urmează unei nereușite. Au rămas împreună în cameră. Pe la sfirșitul zilei următoare, Breavman ter-minase un poem ratat despre două armate care pornesc la luptă din două colțuri diferite ale unui continent. Nu se întîlnesc niciodată la mijloc, pe cîmpul de bătălie. larna decimează batalioanele cum devorează o invazie de molii o rochie de brocart, și înseamnă drumul în unna trupei înghe-țate cu urmele de metal ale pieselor părăsite de artilerie, arabescuri fără noimă pe pardoseala unei vaste firide. După zece luni, doi caporali care nu vorbesc aceeași limbă se întîlnesc pe cîmpia verde pe care bombele n-o răvășiseră. Au picioarele înfășurate în zdrențe rupte din uni-formele comandanților. Cîmpnl pe care se întîl-nesc e cîmpul menit luptei de îndepărtații și puternicii comandanți ai armatelor. Cum cei doi vin din direcții diferite, se află față în față, dar au uitat de ce s-au împleticit pe picioare pînă acolo.
In cea de a doua noapte a urmărit-o miș-cîndu-se prin cameră. Așa o frumusețe nu mai văzuse niciodată. Se cuibărise în fotoliul maroniu și citea un manuscris. Breavman și-a amintit de culoarea care îi plăcuse în creuzetul cu alamă topită. Părul ei avea acea culoare și trupul ei cald părea să o reflecte exact în felul în care obrazul turnătorului se lumina deasupra formei în care turna metalul topit.
267
PAUVRE GRANDE BEAUTE SÃRMANÃ MÃREAÞÃ FRUMUSEÞE
A închinat un omagiu tăcut trupului ei, buze-lor, nu ca un ecou al unei dorințe egoiste, ci în numele desăvîrșirii înseși.
Vorbiseră destul pentru ca ea să stea dezbrăcată. Linia pîntecelui ei îi aducea aminte de formele dulci desenate pe stînca peșterh de vînătorul-artist. Și-a amintit de stomacul ei.
QUEL MAL MYSTERIEUX RONGE SON
FLANCD'ATHLETE? CE RÃU ASCUNS ÎI ROADE OARE COAPSA
MLÃDIOASÃ?
întins lîngă ea, își imagina că un miracol i-ar împinge spre o îmbrățișare sexuală. Nu știa de ce, pentru că erau oameni buni, sau limbajul firesc al trupurilor, sau pentru că ea avea să plece a doua zi. își odihnea mîna pe coapsa lui, o atingere fără urmă de dorință. A adormit și el stătea cu ochii deschiși în întuneric și camera nu fusese niciodată mai goală și niciodată o femeie nu fusese mai departe. îi asculta respirația. Era ca motorul delicat al unei mașinării necruțătoare care punea distanță după distanță între ei. Som-nul ei era retragerea finală, mai desăvîrșit decît orice ar fl putut să facă sau să spună ea însăși. Dormea cu o grație chiar mai profundă decît a
mișcărilor ei.
Știa că părul nu simte; i-a sărutat părul. Se îndrepta spre Cote des Neiges. Noaptea fusese aranjată de un purist al toamnelor Montrealului. o ploaie ușoară lustruia metalul gardurilor de fier forjat. Frunzele zăceau pe jos, gravuri precise pe caldarîmul ud, netede ca
268

tocmai căzute dintr-un ierbar. o pală de vînt a răvășit frunzele tînărului salcîm de pe MacGregor. Mergea pe un drum cunoscut, de-a lungul unor garduri și vile pe care le știa pe dinafară.
După cîteva clipe l-a străpuns nevoia de Shell. S-a simțit ca țintuit în aer de o țepușă de dor. o dată cu dorul l-a ajuns și o povară de singură-tate pe care știa că nu o poate duce. De ce trăiau în orașe diferite?
A intrat în fugă în hotelul Mount Royal. o femeie de serviciu în genunchi i-a mulțumit pentru noroi.
A format numărul, s-a răstit la centralistă, a cerut taxă inversă.
Telefonul a sunat de nouă ori înainte ca ea să răspundă.
— Shell!
—Voiam să nu răspund.
— Mărită-te cu mine! Asta e ce îmi doresc. A urmat o tăcere lungă.
— Lawrence, nu te poți purta așa cu oamenii.
—Nu vrei să te măriți cu mine?
— Þi-am citit jurnalul.
Ah, vocea ei era atît de frumoasă, catifelată de somn.
— Lasă-l încolo de jumal. Știu că ți-am făcut rău. Uită, te rog-
—Vreau să mă culc la loc.
—Nu-mi închide telefonul.
— Nu ți-l închid, a spus cu o voce obosită. o să aștept să spui la revedere.
— Te iubesc, Shell.
A urmat încă o tăcere lungă și i s-a părut că o aude plîngînd.
—Te iubesc. Cu adevărat.
— Pleacă, te rog. Nu pot să fiu ce îți trebuie ție.
—Ba da, poți. Ești.
269
—Nimeni nu poate fi ce îți trebuie ție.
— Shell, e o nebunie să vorbești așa de la patru sute de mile distanță. Vin la New York.
—Ai bani?
— Ce fel de întrebare e asta ?
— Ai bani de bilet ? Știu că ai fugit din tabără și știu că n-aveai mulți bani nici cînd ai plecat.
Niciodată nu îi auzise atîta amărăciune în voce. Asta l-a trezit.
—Vin imediat.
— Să știi că nu vreau să te aștept, dacă nu vii.
—Shell?
—Da.
—A mai rămas ceva?
— Nu știu.
— o să vorbim.
—Bine. Acum o să-ți spun noapte bună. A spus-o cu vocea ci dc altă-dată, vocea care îl accepta și îl ajuta să-și susțină ambițiile. S-a întristat la auzul ei. în ceea ce îl privea, epuizase emoția care îl făcuse să o caute. Nu mai simțea nevoia să plece la New York.
30
Oi-a început turul pe străzile din inima Montrealului. Străzile erau în schimbare. Turta dulce victoriană dispărea și la fiecare al doilea colț se ridica scheletul pe jumătate acoperit al unei clădiri plate de birouri. Orașul părea că se îndîrjește să devină modern, de parcă s-ar fi convertit brusc la o nouă teorie despre igienă, și-ar fi dat seama îngrozit că nu are cum să curețe noroiul din cutele garguilor și din frunzele
270

de viță ale frizelor și s-ar fi decis să cauterizeze întreg peisajul.
Dar erau frumoase. Erau singura fmmusețe, ultima vrajă. Breavman știa ce știa, că trupul lor nu murea. Tot restul era ficțiune. Era vorba de frumusețea pe care o întruchipau. Și le amin-tea pe toate, nu se pierduse nimic. în slujba lor. Mintea lui le cînta lauda pe drumul care urca spre Mount Royal.
Pentru corpul lui Heather, care dormea și dormea.
Pentru corpul Berthei, care căzuse cu merele și cu un flaut.
Pentru corpul Lisei, de atunci și de acum, cu parfumul lui de viteză și de pădure.
Pentru corpul Tamarei, ale cărui coapse făcu-seră din el un idolatru al coapselor.
Pentru corpul Normei, înfrigurat și ud.
Pentru corpul Patriciei, care trebuia încă îmblînzit.
Pentru corpul lui Shell, a cărui dulceață o păstra în memorie, pe care îl iubea acum, din mers, cu sînii mici despre care scrisese și cu părul atît de negru încît avea reflexe albăstrii.
Pentru toate trupurile cu sau fără costum de baie, haine, apă, trecînd dintr-o cameră în alta, întinse în iarba care li se întipărește în piele, dansînd disciplinat, sărind pe cai, crescînd în oglinzi, ținute ca niște comori, pe care plînsese, în numele cărora înșelase, toate trupurile, marele balet, cremele cu care se dau, luminate de soare, miruitele întru lumină.
o mie de umbre, o singură flacără, toate întîmplările răstălmăcite de povestire slujeau viziunii și, deschizînd ochii, se afla în însuși miezul lucrurilor.
271
A urcat orbește treptele de lemn de pe coasta dealului. Zidurile înalte ale spitalului i-au tăiat calea. Turnurile în stil italian aveau un aer macabru. Mama lui dormea într-unul dintre ele,
S-a întors și s-a uitat la orașul care i se întin-dea la picioare.
Inima orașului nu se aflajos, printre clădirile noi și străzile lărgite. Era chiar acolo, la Allan, unde medicamentele și curentul electric îi țineau în toate mințile pe oamenii de afaceri și le împie-dicau pe nevestele lor să se sinucidă și pe copiii lor să se umple de ură. Spitalul era adevărata inimă, el pompa echilibru și creativitate și erecții și orgasme și somn în toate veștedele membre mercantile. Mama lui dormea într-unul dintre tumuri. Cu ferestre care nu se lăsau decît între-deschise.
Restaurantul inunda colțul dintre St. Catherine și Stanley într-o lumină care face pielea galbenă și scoate vinișoarele în evidență. E un local mare, plin de oglinzi, și era aglomerat ca întotdeauna. Nu era nici o femeie de văzut. Breavman a obser-vat că o bună parte dintre barbați foloseau pomadă de păr; tîmplele le străluceau de parcă ar fi fost ude. Cei mai mulți erau zvelți. Și păreau să fie într-un fel de uniformă. Pantaloni de doc strîmți cu catarama la spate, pulovere decoltate purtate fară cămașă.
S-a așezat la o masă. îi era foarte sete. Și-a băgat mîna în buzunar. Shell avea dreptate. Nu ! prea avea bani. |
Nu, n-avea să se ducă la New York. Asta știa. Dar legătura cu ea trebuia să rămînă. Nu era per-mis să o taie. Totul era simplu cîtă vreme legătura dintre ei exista, cîtă vreme își aduceau aminte.
Intr-o bună zi ceea ce îi făcuse ei, copilului avea să-i străpungă înțelegerea cu o vinovăție
272

atît de brutală, încît avea să rămînă paralizat zile întregi pînă cînd aveau să-l ia pe sus și să îl lege la niște aparate medicale care să-i redea glasul.
Dar nu azi.
Tonomatul se tînguia. Credea că înțelege ama-rul cîntecelor ieftine mai bine decît oricare dintre cei din jur. Wurlitzerul e ditamai animalul care clipește îndurerat. E rana de neon a tuturor. Un ventriloc al suferinței. Animalul de casă pe care și l-ar dori oricine. Ursul efern, bun de ațîțat cu sînge electric. Era gras, își iubea lanțurile, se căina și era dispus să mustească toată noaptea de cîntece de jale. Breavman avea o monedă în plus.
S-a hotărît să se destindă și să-și bea sucul de portocale. o amintire urgentă l-a facut să-i ceară creionul unei chelnerițe. A rnîzgîlit pe un șervet:
lisuse! Tocmai mi-am adus aminte care era joaca preferată a Lisei. După o ninsoare bogată, ne duceam în curtea din spate cu cîțiva prieteni. întinderea de zăpadă era albă și neatinsă. Bertha ne învîrtea. o apucai de mîini, se răsucea pe călcîie, te răsuceai în jurul ei din ce în ce mai repede pînă te desprindeai de pămînt. Apoi îți dădea drumul și zburai în zăpadă. Rămîneai nemișcat în poziția în care căzuseși. După ce fuseseră aruncați cu toții așa în zăpada proaspătă, începea partea frumoasă a jocului. Te ridicai cu grijă, atent să nu strici forma pe care o lăsai în zăpadă. Urmau comparațiile. Te străduiai, firește, să aterizezi în cele mai ciudate poziții, cu mîinile și cu picioarele întinse în fel și chip. Apoi plecam, lăsînd în urmă un minunat cîmp alb, plin cu forme ca de flori cu tulpini de pași.