Dacă eu mi-aș lipsi mie însumi,
aceasta e neliniștea mea.
Mă tem să nu mă evaporez puțin câte puțin,
să nu mă pierd în fisurile zilei
uitându-mi astfel gândul.
Câteodată dispare lumina și umbra se face carne :
mă descopăr în tăcerea lucrurilor din jur
obiect între obiecte, populat de obiecte.
Durerea este deci metamorfoză,
iar cauzele ei se succed nevăzute
arătându-se drept ceea ce nu sunt.
Aceasta este chiar prima durere.
Ochelarii deci ar trebui purtați
între ochi și creier, pentru că acolo se află,
între boschete și plantații de nervi,
eroarea privirii.
Acolo se rătăcește privirea
și în drumul ei către minte se corupe
și se stinge. Ca și cum trecând
ar plăti la orice pas taxa de mișcare a corpului.