Uite, scrie așa: era o tobă de tinichea
și-o inimă-piramidă de capete retezate-basma curată.
Era pe la sfârșitul cuvintelor,
o poveste fără de mamă, fără de tată.
Când insecta dresată a sângelui
vomita peste noi o stare de grație-
viața mea, viața ta, cetitor, așteptau liniștite în stație
să vină tramvaiul trăsură și frică...

Ne gândeam: dacă vin ăștia cu viața și ne ridică
și ne târăsc într-un jeg luminos de morfină latentă?

Până la urmă, și clipa de-acum e-o batistă
fluturând pe-un peron de absență.
Cine am fost, cine era să fiu-cuvintele vorbeau singure
într-o oglindă de cositor.

Peron absent, încărcat cu bagaje de frică,
exitență trasă la mal, sfârșit de sezon...

Dacă vine moartea asta și nu ne ridică?