tu și pasărea nu v-ați văzut niciodată
totuși ceva din ea recunosc în felul tău de a mă părăsi
după ce speli cămașa și îți rămîne
șira spinării mele între degete
ce să faci tu cu acest colier de oase?
pune-l la gît sau
fă-l să nu mai fie dacă poți
risipește-mă hai risipește-mă femeie
cum arunci sare în ochii privighetorii
ce cîntă sub pălărie, năucă, fără hotar,
din altă lume. eu rămîn într-o realitate fățișă
leg o ață de dintele celui din oglindă
și e cît pe ce să fiu tras înăuntru
iubito, tu și pasărea nu v-ați atins niciodată
totuși eu mă trezesc dimineața
cu urme de gheare pe piept –
o scriere nesfîrșită a visului
ori neputința de a-mi păzi trupul cînd dorm?



(din vol. "Măștile solitudinii", Ed. Marineasa, 1997)