Tot vin prin mine pînă mă fac drum
și bolți de ceruri mi se lasă grele
în verdele ce mă urmează-acum
prin sufletul făcliilor de stele.

Cînd sui pădurea cu un gînd mai sus,
să nu se cearnă veșteda ninsoare,
rostesc prin frunze tot ce am de spus
de la pămînt la ultima-ntrebare.

Ar trebui o rugă de femeie
să-mbune nucii toamnei învrăjbiți,
dar ochiu-nchis în propria-i scînteie
îmi spune încă-"voi să nu porniți

pînă n-ajunge gîndul ce s-a dus,
s-așeze-n fiecare rană cîte-o stea"-
lăsați pămîntul cu un cer mai sus
peste iubirea din credința mea!