Dulce naivitate
să crezi că poezia poate face lumea mai bună.
E ca și cum azvârlind o bucată de zahăr
în cușcă tigrului,
s-ar apuca să citească Shakespeare.
Tu îngrășat de propriul dezastru
(de parc-ai prânzi în oglindă)
șuieri ca trenul în gări
până mulțimea te strivește-n picioare
grăbită să-ți ocupe locul călduros de pe ceafă.
Și fiindcă visul nu-i decât copilul din flori
al realității,
amintește-ți de șahul absurd
în care nebunul mută satele
sacrificând mai întâi caii
și-o mie de inși s-au grăbit să-i laude jocul.