Vine încet, dar nu-i văd fața...

Doar evantaiul nopții îl simt
cum se mișcă, încet.

Si totuși ea este... E destul de aproape.

Imi șopteste ceva
deși nu are de unde să știe că nu îneleg,

și iar se retrage în umbra castanilor
de peste râu... și iarăși apare

de parcă iubita-mi de odinioară
ar fi.

Și cântec duios începe iarba...

Și-n valuri ușoare
cu sunet de mare
de marginea drumului
vântul
se sparge.

Se poate să fie doar înserarea,
îmi spun.

Inserarea în chip de fată
a mai venit odată... încercând loc
să-și facă în sufletul meu.

Dar pe-atunci ce tăcută a fost
iarba... Ce departe de mine, întristat
a plecat vântul.