O viață întreagă i-am făcut semne omului meu din oglindă.
O viață întreagă i-am aprins țigări ieftine
de la flacăra fotografiilor de familie.
Cu un burete îmbibat în oțet, ani de zile
i-am tot șters lacrimile, ochii, adresa.

Acum oglinda s-a întunecat ca argintul
de pe vechiul nostru serviciu de ceai.
În lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de pește,
o ființă a adîncurilor aruncată la țărm.
În apele ei, acum oglinda îneacă
ultimele tresăriri ale semnelor lui adio.

La revedere, omule de cositor, la revedere, tacîmuri de lacrimi.
Toată viața v-am făcut semne, ani de zile
v-am șters cu o cîrpă moale de praf.
Semnele lui de adio au rămas înfipte adînc în oglindă.
Semnele mele au rămas în manuscrisele ploii.

Și atunci,
la lumina cărui cuțit să mai citești viața aceasta?