Îl duc de mână prin păduri.
Prin țară lăsămîn urma nostră ghicitori.
Din când în când ne odihnim în drum.
Din vânăta și mocirloasa iarbă
melci jilavi i se urcă-n barbă.

Zic : Tată, mersul sorilor e bun.
El tace - pentru că-i e frică de cuvinte.
El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă.

Subt bolta aspră de stejar
Tânțari îi fac o aureolă peste cap.
Și iar plecăm.
De ce a tresărit ?
Tată orb, fii liniștit, în jur nu e nimic.
Doar sus o stea
de cerul ei c-o lacrimă de aur se desparte.

Subt frunze nalte mergem mai departe, tot mai departe.
Dihănii negre
ne adulmecă din urmă
și blânde mâncă țărna
unde am călcat și unde-am stat.