Asupră-i trăsnetul căzu. Stejarul
Se clătină primindu-i lovitura, -
Dar nu-și plecă nici fruntea nici statura
Sub clipa ce-i răpuse centenarul.

Si fulgerat așa, trecu hotarul
Atâtor vremuri ! Impetrindu-și zgura,
Iși încleștase-n secole făptura,
In care vulturi azi își fac cuibarul.

El are crengi uscate și macabre
Ca niște-ndoliate candelabre
Rămase stinse totdeauna…

…Si doarme-ncins de nepăsare-adâncă,
Pe când cu ochiul ei de șarpe, Luna
Magnetizează pacea lui de stâncă...