agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di NC 1 Alarma porni să bâzâie încet. Mark Tanner se întinse alene s o oprească. Se trezise de zece minute È™i rămăsese pe pat, privind afară, pe fereastră, către pescăruÈ™ii ce se roteau lin deasupra golfului San Francisco. De îndată ce bâzâitul alarmei încetă, fără, însă, ca Mark să dea vreun semn c ar fi vrut să se scoale, prepelicarul mare È™i auriu, care stătea culcat lângă pat, se întinse din toate mădularele, se ridică în patru labe È™i începu să mângâie cu botul ceafa È™i obrazul băiatului. ÃŽn cele din urmă Mark dădu cuvertura la o parte È™i se sculă. — Bine, Chivas, bine, rosti el moale, luând capul mare al câinelui în mâinile sale È™i scărpinându l pe după urechi. Știu cât e ceasul, È™tiu că trebuie să mă scol È™i mai È™tiu că trebuie să plec la È™coală. Dacă È™tiu toate astea, însă, nu înseamnă că trebuie să mi È™i placă! Botul lui Chivas se strâmbă într un rânjet aproape uman. Animalul lovi cu coada în podea. Ridicându se în picioare, Mark o auzi pe maică sa strigându l din hol: — Micul dejun în zece minute. Și fără halate de baie la masă! Mark se uită la Chivas, care flutură din nou din coadă. După asta, băiatul se dezbrăcă de pijama, o aruncă în colÈ›ul camerei È™i È™i puse o pereche curată de chiloÈ›i. Se duse la toaletă È™i, ignorând hainele pe care i le cumpărase maică sa cu două zile înainte, pescui, din dulapul cu rufe murdare, o pereche de blugi ponosiÈ›i. Și i trase pe el È™i se admiră, ca în fiecare dimineață, în oglinda dulapului. Ca de obicei, își spuse că nu lui i se datora faptul că era mult mai scund decât toÈ›i ceilalÈ›i. La È™apte ani suferise aproape douăsprezece luni de un reumatism infecÈ›ios care îi oprise creÈ™terea la înălÈ›imea de un metru È™i jumătate. Acum avea È™aisprezece ani È™i abia depășea un metru È™i jumătate. Pe lângă asta, avea un piept scofâlcit È™i braÈ›e subÈ›iri. Tare ca oÈ›elul! Maică sa îi spunea mereu aÈ™a, dar el È™tia că nu era adevărat - nu era deloc tare ca oÈ›elul, era doar un slăbănog. Un slăbănog scund. Maică sa îl asigurase mereu că asta n avea nici o importanță, dar Mark È™tia că nu era adevărat, căci citea realitatea în ochii tatălui său ori de câte ori Blake Tanner se uita la el. Era mai corect spus: „se uita în jos la el", È™i asta nu numai deoarece aceasta era senzaÈ›ia permanentă a lui Mark, ci pentru că tatăl său avea un metru nouăzeci, încă de pe când avea vârsta lui Mark. Iar dacă Blake ar fi uitat să menÈ›ioneze acest aspect - deÈ™i Mark trăia cu senzaÈ›ia că nu uitase niciodată s o facă - dovezile se aflau pretutindeni în casă, mai ales în salon, unde pereÈ›ii erau acoperiÈ›i cu poze ale lui Blake Tanner îmbrăcat cu echipamentul de fotbalist - mai întâi în liceu, apoi în colegiu - iar trofee strălucitoare sclipeau într o vitrină imensă din sticlă. Primise MVP ul (Most Valuable Player: Cel Mai Valoros Jucător - n.tr.) de trei ori în liceu È™i de două ori în colegiu. Primise È™i titlul de „cel mai bun fundaÈ™ pe trei sferturi" al ConferinÈ›ei (Denumirea dată campionatului american universitar de baschet, football etc.) în ultimul an de liceu È™i în colegiu. Cât timp își îmbrăcă bluza cu mâneci lungi È™i se încălță cu bascheÈ›ii, revăzu în minte trofeele aliniate în vitrină È™i raftul gol de sus, despre care taică su spusese întotdeauna că fusese păstrat pentru trofeele pe care avea să le cucerească Mark. Numai că, atât el, cât È™i taică su È™tiau prea bine că n avea să câștige niciodată vreo cupă de argint. Marele secret, pe care nu l mărturisise niciodată tatălui său, dar despre care bănuia că maică sa îl cunoÈ™tea, era acela că lui nu i păsa. DeÈ™i făcuse tot ce i stătuse în puteri ca să l pasioneze footballl ul (Sport specific american, asemănător rugby ului european), ba chiar se antrenase îndelung pentru acest sport cu o vară înainte, mai ales că lovirea mingii, conform celor spuse de taică su, nu necesita gabarit ci numai coordonare, nu reuÈ™ise să priceapă ce mare scofală realizase. Ce era senzaÈ›ional în faptul că o gloată de vlăjgani se alergau pe tot terenul, aruncându se unii asupra celorlalÈ›i? Ce sens avea? Nici unul, din punctul lui de vedere. Se privi încă o dată în oglindă È™i închise uÈ™a dulapului. Părăsi dormitorul, cu Chivas pe urmele lui, traversă holul către camera de zi, trase glasvandul È™i ieÈ™i în curtea din spate. Se opri o clipă È™i inspiră adânc aerul proaspăt al dimineÈ›ii, nepoluat încă de smogul care ameninÈ›a uneori să înăbuÈ™e întreaga zonă din jurul oraÈ™ului San Jose. ÃŽn această dimineață vântul bătea dinspre golf, ducând cu el o mireasmă care diminua proasta dispoziÈ›ie a lui Mark. Dintr o dată el zâmbi. Cunoscând rutina de dimineață, Chivas o luă înainte È™i dispăru după colÈ›ul garajului. Mark îl ajunse imediat. Câinele adulmecă deja cuÈ™ca plină cu iepuri de Angora. Mark îi îngrijea încă de când avea doisprezece ani. Ãsta era un alt motiv de discordie între el È™i taică su. — Dacă n ar fi fost iepurii ăia blestemaÈ›i, își auzise el tatăl discutând cu maică sa, cu câteva luni înainte, ar fi putut începe să facă ceva sport ca să mai pună puÈ›ină carne pe el. — Dar face o groază de exerciÈ›ii, replicase Sharon Tanner, fără vlagă. Știi bine că statura lui n are nimic de a face cu exerciÈ›iile fizice. N o să ajungă niciodată cât tine de mare, È™i nici n o să fie atlet, aÈ™a că nu È›i face griji. — Ia mai slăbeÈ™te mă! se burzuluise taică su. Iepuri? — Poate o să ajungă doctor veterinar, strecurase maică sa. Nu i nimic rău în asta. „Poate că am să ajung, într adevăr, doctor veterinar", își zise Mark în gând, în timp ce deschidea cutia mare de plastic în care se găsea hrana pentru iepuri. Scoase de acolo suficientă mâncare cât să umple farfuria din interiorul cuÈ™tii. Nu meditase prea mult până acum pe marginea acestei chestiuni, dar, de când surprinsese acea discuÈ›ie, se gândise mai profund È™i începuse să i placă ideea. Nu era vorba numai de iepuri È™i de Chivas. Se gândise È™i la păsările de deasupra golfului. Dintotdeauna îi plăcuse să se ducă acolo de unul singur. Hoinărea în jurul mlaÈ™tinilor È™i urmărea păsările. AÈ™tepta în fiecare an cu răbdare perioada migraÈ›iilor, când observa cum treceau păsările în stoluri pe deasupra lui, în acelaÈ™i timp cu alte cârduri care se opreau să se odihnească pe ape, ca să li se întremeze fraÈ›ii mai tineri, după care se ridicau È™i își continuau drumul. Cu câțiva ani înainte, maică sa îi dăruise de Crăciun un aparat foto, de care Mark începuse să se folosească, curând după aceea, ca să pozeze păsări. Urmărind odată un cârd, în căutarea imaginii perfecte, dăduse peste o pasăre rănită. O salvase, o adusese acasă È™i o vindecase, după care o dusese înapoi în mlaÈ™tină È™i i dăduse drumul. Când văzuse cum își luase zborul mica vietate, avusese parte de una dintre cele mai mari satisfacÈ›ii din viaÈ›a sa. De aceea, ideea maică si privind doctorul veterinar i se părea din ce în ce mai rezonabilă. Descuie cuÈ™ca iepurilor. Chivas se încordă, cu ochii fixaÈ›i asupra micilor animale dinăuntru. Mark se aplecă È™i se întinse ca să pună hrana în farfurie. Unul dintre iepuri mirosi ocazia, se strecură afară din cuÈ™că È™i È›opăi înnebunit peste pajiÈ™te, către gardul care separa casa Tanner ilor de vecini. — Adu l înapoi, Chivas! comandă Mark, cu toate că vorbele erau inutile, căci prepelicarul traversa deja pășunea pe urmele evadatului. Având încă în mână polonicul plin cu hrană pentru iepuri, Mark se ridică să vadă scena. Vânătoarea luă sfârÈ™it în mai puÈ›in de un minut. AÈ™a cum i se întâmpla întotdeauna, iepurele ajunse la gard cu câțiva metri înaintea câinelui, încremeni o clipă, apoi începu să alerge înnebunit de a lungul gardului, căutând un locÈ™or de trecere prin el. Chivas îl ajunse din urmă, întinse o labă È™i l È›intui la pământ. Iepurele scheună, dar prepelicarul îl ignoră, apucă de ceafă fiinÈ›a, care se zbătea, neputincioasă È™i o duse, mândru, înapoi la cuÈ™că. Ajuns acolo, aÈ™teptă, dând nerăbdător din coadă, ca Mark să deschidă uÈ™iÈ›a, apoi înghesui iepurele înăuntru. Micul animal cu blana albă se îndepărtă lipăind, apoi se întoarse È™i se uită fix la câine, ca È™i cum n ar fi putut pricepe nici în ruptul capului de ce mai trăia încă. — Bun câine, murmură Mark. ÃŽl bătu pe Chivas uÈ™urel pe spate, apoi umplu cu hrană vasul din cuÈ™că. Schimbă apa, scoase tava cu excremente de sub cuÈ™că, o scutură È™i o puse la loc. Tocmai termina treaba când maică sa îl strigă din pragul uÈ™ii. — Vino să mănânci, sau arunc totul la gunoi! Zâmbindu le drăgăstos celor È™ase iepuri adunaÈ›i în jurul hranei, Mark ezită o clipă, apoi se răsuci pe călcâie È™i porni către casă. Sesizând schimbarea de dispoziÈ›ie a stăpânului său, Chivas păși lângă el cu coada lăsată în jos. De îndată ce ajunse în bucătărie È™i se aÈ™eză la masă, Mark simÈ›i că taică su se uita la el cu dezaprobare. — AÈ™a te îmbraci tu pentru prima zi de È™coală? întrebă Blake Tanner, cu voce joasă, plină de sarcasm. Mark încercă să nu ia în seamă tonul. — Toată lumea poartă blugi, protestă el, aruncând o privire amenințătoare soră si de nouă ani, care îi rânjea răutăcioasă, sperând, evident, că Mark va intra într o încurcătură. — Dacă toată lumea poartă blugi, replică Blake, sprijinindu se de spătarul scaunului È™i încrucișându È™i braÈ›ele pe pieptul lui larg, într un gest care anunÈ›a invariabil dorinÈ›a lui de a demola argumentele lui Mark prin logică, atunci de ce a cheltuit maică ta aproape două sute de dolari ca să È›i cumpere haine noi? Mark înălță din umeri È™i se concentră să rupă jumătatea de grapefruit care se odihnea pe masă. SimÈ›ea privirea lui taică su aÈ›intită încă asupra lui. Știa ce avea să urmeze, chiar înainte ca Blake să deschidă din nou gura. — Lui Joe Melendez îi place ca băieÈ›ii din echipă să arate bine, rosti Blake, cu subînÈ›eles. El crede că echipa trebuie să dea un bun exemplu celorlalÈ›i. Mark trase adânc aer în piept È™i se uită în ochii tatălui lui. — Eu nu sunt în echipă, replică el. — Ai putea fi după amiază, îi reaminti Blake. EÈ™ti mai bun È™utor ca mine. — Eu eram o È™utoare mai bună ca tine, îl întrerupse Sharon Tanner, împingând invariabila stivă de clătite în faÈ›a soÈ›ului È™i întrebându se pentru a mia oară de ce acestea păreau că n au nici un efect asupra siluetei lui atletice. Mark are dreptate; toată lumea poartă blugi la È™coală. Știam toate astea când i am cumpărat hainele. ÃŽi făcu cu ochiul fiului ei. Mark simÈ›i cum se înroÈ™eÈ™te, stânjenit de faptul că maică sa avusese senzaÈ›ia că era nevoie să l apere. — Nu contează părerea ta despre cât de bun sunt, tată. ÃŽÈ›i spun eu că nu sunt bun deloc È™i, chiar dacă aÈ™ fi, asta tot n-ar avea vreo importanță, căci sunt prea scund pentru echipă. — Șutorii nu trebuie să fie neapărat înalÈ›i, zise Blake, dar Mark clătină din cap. — Noi n avem È™utori, tată. Nu e o echipă profesionistă, e numai echipa liceului San Marcos. Domnul Melendez alege numai băieÈ›i înalÈ›i care È™tiu să facă È™i altceva în afară de a È™uta. ÃŽn plus, nu pot fi în echipă È™i, în acelaÈ™i timp, să fac È™i poze. Undeva, în subconÈ™tient, începuse să i se formeze o idee. Taică su se uită nedumerit la el. — Să faci poze? Ce tot spui acolo? — Pentru ziarul È™colii, răspunse Mark. Cuvintele îi veneau rapid, acum că ideea era bine conturată. — Mânuiesc bine aparatul. Domnul Henomerling a spus anul trecut că am fost mai bun ca oricare altul. Dacă fac poze pentru ziar, cum pot fi în echipă? Oricum, nu i mai bine să fiu în teren, făcând ceva, decât să stau pe bancă? Blake miji ochii, dar Sharon interveni înainte ca el să mai spună ceva: — ÃŽnainte de a începe o discuÈ›ie, uită te la ceas. Sesizând ocazia, Mark își termină grapefruitul, dădu peste cap ceaÈ™ca cu cacao È™i plecă. După ce plecă È™i Kelly, cu coada între picioare fiindcă n avusese loc nici o luptă, Blake își îndreptă atenÈ›ia spre nevastă sa. — Ne hotărâsem deja, nu? Mark trebuia să intre în echipă anul acesta. Am discutat despre asta toată vara, nu? Sharon clătină din cap. — Tu ai discutat toată vara, îl corectă ea. Ai vorbit despre asta încă de la naÈ™terea lui. Știi bine că nu se va întâmpla niciodată, Blake. Vocea i se îmblânzi. — Știu ce importanță are pentru tine, dragule, dar Mark nu e la fel ca tine È™i nici nu va fi. Poate dacă nu s ar fi îmbolnăvit... Vocea i se stinse, iar ochii se înnegurară când își aminti de boala care fusese cât pe aci să i ucidă fiul È™i ruinase toate visele lui Blake legate de faptul că Mark avea să repete gloria lui de pe terenul de football. Sharon inspiră adânc È™i È™i termină gândul: — Poate că dacă nu s ar fi îmbolnăvit, lucrurile ar fi stat altfel. La fel de bine s ar fi putut să nu se fi schimbat nimic. Mark nu e făcut pentru football. Nu i vorba numai de statura lui, ci È™i de temperament. Nu înÈ›elegi? Blake Tanner se întunecă la față È™i se ridică în picioare. — ÃŽnÈ›eleg multe, Sharon. ÃŽnÈ›eleg că am un fiu neputincios È™i handicapat, care are o mamă ce i permite totul. Isuse! Să È™i petreacă tot timpul cu un aparat de fotografiat, niÈ™te iepuri È™i câteva păsări pe jumătate moarte! Dacă eram ca el la vârsta lui... — ...taică tu te ar fi biciuit! Sharon nu încercă să È™i ascundă mânia din voce. — Taică tu era un beÈ›iv care vă biciuia pe tine È™i pe maică ta din te miri ce! Asta vrei tu pentru Mark? Vrei să È™i verse tot năduful pe terenul de football, cum ai făcut tu? — N a fost deloc aÈ™a, protestă Blake. BineînÈ›eles, însă, că acesta fusese adevărul. O È™tia È™i el, Ia fel de bine ca ea. Sharon fusese cea care înÈ›elesese, încă de la bun început, de când se cunoscuseră în liceu È™i el se îndrăgostise de ea. Din acea clipă, ori de câte ori exista o dispută între el È™i tatăl lui, ea îl încuraja să nu răspundă È™i să nu facă situaÈ›ia din casă mai proastă decât era. — Există terenul, îi spunea ea mereu. Pune È›i echipamentul, ieÈ™i pe teren È™i descarcă È›i nervii până te calmezi, fiindcă dacă nu faci ceva, o să ajungi exact ca taică tu, iar eu n o să mă mărit niciodată cu unul ca el. El îi urmase sfaturile È™i totul mersese bine. ÃŽntreaga furie resimÈ›ită față de tată fusese revărsată pe teren, iar succesul dobândit acolo îl susÈ›inuse, în cele din urmă, material pe toată durata colegiului. Mark nu i semăna deloc È™i nu existau nici în viitor speranÈ›e să i semene. Cu excepÈ›ia... Cu excepÈ›ia faptului că undeva, în fundul sufletului, el încă nutrea speranÈ›a că fiul lui avea să ajungă ca el. Dorea ca prin Mark să retrăiască zilele copilăriei sale, când auzise mulÈ›imile aclamându l din tribune, când simÈ›ise emoÈ›ia unei pase excelente de È™aizeci de metri, când îl apuca tremurul de fericire în clipa în care reuÈ™ea o încercare. N avea nici o importanță că Sharon era convinsă de faptul că Mark n avea să i semene, căci în fundul inimii era sigur că fiul lui va ajunge ca el. ÃŽn definitiv, Mark mai avea până să termine È™coala. Când se îmbolnăvise pierduse un an, aÈ™a că acum era cel mai în vârstă din clasa sa. Ar mai fi putut însă să crească; doctorii spuseseră că n avea, probabil, să ajungă cât el, dar nici nu exista un motiv să fie mai scund decât media. Ca atare, Mark se mai putea înălÈ›a pe neaÈ™teptate, aÈ™a cum se întâmplase cu Blake la cincisprezece ani. Și odată pornită explozia... Blake nu È™i dezvălui, însă, nimic din speranță, căci Sharon, care îi citea gândurile perfect după atâția ani petrecuÈ›i împreună, i le È™tia în întregime. Se mulÈ›umi s o îmbrățiÈ™eze È™i s o sărute, apoi plecă din bucătărie ca să È™i ia geanta diplomat. ÃŽnainte de a ajunge la ușă ea îl opri. — E un băiat bun, Blake. Nu e ca tine È™i s ar putea să nu ajungă niciodată ca tine, dar e fiul nostru È™i ar fi putut fi mult mai rău. Blake zâmbi. — N am spus că nu e aÈ™a. Vreau doar ce i mai bun pentru el. Nu există nici un motiv pentru care să nu se bucure de aÈ™a ceva. Plecă, în sfârÈ™it, la birou lăsând o pe Sharon singură în casă. Aceasta începu să spele vasele. Rămas fără stăpân, Chivas veni lângă ea. O linse pe mână până ce Sharon se aplecă È™i l scărpină între urechi. — Ei, n a fost chiar atât de rău, Chivas, nu? Pariez că ai crezut c o să fie scandal È™i că o să trebuiască să l păzeÈ™ti pe Mark de taică su, nu i aÈ™a? Ei, bine ai greÈ™it. Blake îl iubeÈ™te pe Mark la fel de mult ca È™i tine. Zâmbi tristă. — Nu l înÈ›elege prea bine, asta i tot. Ca È™i cum i ar fi înÈ›eles vorbele, Chivas ieÈ™i din bucătărie È™i se încovrigă pe podea în faÈ›a uÈ™ii de la dormitorul Iui Mark, unde avea să È™i petreacă, cu răbdare, tot restul zilei. ÃŽn acea după amiază, în jurul orei patru, Rosalie Adams, secretara lui Blake se ivi în uÈ™a biroului lui. — E totul gata pentru marea întâlnire? Blake dădu din umeri. El È™i Rosalie încercaseră toată ziua să È™i dea seama despre ce era vorba, dar nici unul dintre ei nu găsise vreun motiv rezonabil pentru dorinÈ›a lui Ted Thornton de a discuta cu Blake. ÃŽn definitiv, Thornton era director executiv la TarrenTech È™i, deÈ™i funcÈ›ia lui Blake, director de marketing al diviziei de produse digitale, nu era de neglijat, totul în firmă se făcea conform cu dispoziÈ›iile date de la vârf. Dacă ar fi fost vorba de căderea în dizgraÈ›ie a lui John Ripley, superiorul imediat al lui Blake, atunci cel care l ar fi chemat ca să l informeze despre înlocuirea lui John ar fi fost È™eful lui Ripley, vice preÈ™edintele executiv al diviziei. ÃŽnsă, din cercetările neoficiale întreprinse de Blake È™i Rosalie (care își petrecuse mare parte a dimineÈ›ii cu celelalte secretare, bârfind È™i iscodind), rămăseseră fără nici un rezultat notabil. Pe lângă asta, faptul că Thornton în persoană dorea să l vadă pe Blake făcea superfluu orice scenariu de genul: „săracu' Ripley a fost dat afară". O astfel de decizie luată de Thornton ar fi trecut, până să ajungă la Blake, pe la o mulÈ›ime de alte personaje. — Nici o veste de ultimă oră? o întrebă Blake pe Rosalie, ridicându se È™i îndreptându È™i cravata. Se întinse după geanta diplomat, dar se opri la timp, amintindu È™i că nu primise instrucÈ›iuni să vină cu vreun dosar. Altă ciudățenie. — Nimic, răspunse Rosalie. Se pare că nimeni n a pățit nimic, iar dacă ai fost băiat rău atunci fie că ai făcut ceva atât de oribil încât nu mi spune nimeni nimic, fie că È›i ai acoperit urmele atât de bine încât n ai fost încă prins. AÈ™a că du te acolo È™i ia È›i notiÈ›e, căci vreau să aud fiecare detaliu al ceea ce are să È›i comunice Marele Om. „Marele Om", este exact porecla care i se potriveÈ™te lui Ted Thornton, reflectă Blake în timp ce se îndrepta spre capătul culoarului unde se aflau birourile directorului executiv al firmei È™i membrii echipei sale de conducere. Compania fusese fondată de Thornton cu mai bine de zece ani înainte. El fusese cel care o transformase dintr un furnizor minor de software de computer într un conglomerat uriaÈ™ de fabricaÈ›ie a produselor de înaltă tehnicitate. Cu toate că software ul era încă unul dintre produsele de bază ale TarrenTech, Thornton își dăduse seama de dinamica industriei de computere È™i lansase un program de extindere È™i diversificare. Acum TarrenTech fabrica tot felul de produse electronice - de la televizoare, la dispozitive ciudate pentru programele spaÈ›iale - È™i intrase pe piaÈ›a bunurilor de consum È™i a serviciilor. Când Thornton luase decizia ca firma să aibă propria sa flotă de avioane, se apucase, pur È™i simplu, să cumpere aparat după aparat. Treptat, firma cumpărase hoteluri, se ocupa È™i de închirierea de maÈ™ini È™i avea legături cu alte firme ce activau în domeniul transporturilor. Ulterior, când Thornton descoperise marele număr de vârstnici din America, TarrenTech a pătruns în domeniul spitalelor, căminelor de bătrâni È™i produselor farmaceutice. Cu timpul, divizia de produse digitale ajunsese numai o rotiță minoră într un uriaÈ™ mecanism, dar Ted Thornton, pe de o parte dintr un soi de nostalgie, pe de alta din dorinÈ›a de a se afiÈ™a mai umil decât era în realitate, își păstrase birourile în spaÈ›iul ocupat la început de firma sa. — Intră, Blake, îl invită Anne Leverette de pe scaunul ei de „paznică" în faÈ›a uÈ™ii lui Thornton. Te aÈ™teaptă. Zâmbetul ei îl liniÈ™ti pe Blake, căci era binecunoscut faptul că Anne nu zâmbea niciodată persoanei care avea să fie decapitată de Thornton. Era legendară loialitatea ei față de È™ef È™i se È™tia că detesta pe oricine i ar fi cauzat neplăceri lui Thornton. Blake trecu prin uÈ™ile duble È™i intră în imensa încăpere. ÃŽl găsi pe Ted Thornton È™ezând în spatele biroului de marmură neagră. Vorbea la telefon. Thornton îi făcu semn să se aÈ™eze pe un scaun, apoi se grăbi să încheie convorbirea. Se ridică în picioare, îi întinse mâna lui Blake È™i l întrebă dacă nu voia o băutură. Blake se relaxă È™i mai mult; oferta È™efului însemna veÈ™ti bune È™i importante. — Chivas È™i apă, răspunse Blake. Thornton zâmbi. — Niciodată să nu consumi decât ce i mai bun, replică el, turnând două porÈ›ii generoase peste câte un cub de gheață. ÃŽi înmână un pahar lui Blake È™i zâmbi. — E numai un slogan, dar e bun, nu? rosti el indicând cu paharul către un mozaic mare de pe perete. Pe un fundal din cobalt era dăltuit un slogan din litere albe, proiectat de Blake cu È™apte ani înainte. DACà E HI ECH („High Technology"), E TARRENTECH — Cred că aÈ™a e, încuviință Blake, ridicându È™i uÈ™or paharul È™i luând o înghiÈ›itură de whisky. Era evident că după atâția ani exista un motiv mai important al întâlnirii decât acela de a discuta despre slogan. Blake se întrebă ce urmărea Thornton È™i l privi pe director cum se reaÈ™eză în spatele biroului È™i se uită la el apreciativ. — Ai auzit vreodată de Silverdale, Colorado? întrebă el. Inima lui Blake începu să bată mai repede. Nici el È™i nici Rosalie nu se gândiseră la aÈ™a ceva. — Există cineva la TarrenTech care să nu fi auzit? replică el. — Eh, sunt convins că mai există câțiva. Nu sunt sigur dacă cei din divizia de transport È™tiu măcar că există È™i divizia de cercetare È™i dezvoltare, darămite să le mai È™i pese de ea. Blake își permise să surâdă. — Mă tem că trebuie să vă contrazic. La urma urmei transportul e condus de Tom Stevens È™i el a fost înainte în Silverdale. Nu simÈ›i nevoia să adauge că È™eful diviziei transport nu fusese singurul conducător care lucrase în Silverdale. Aproape toÈ›i cei aflaÈ›i în posturi de comandă trecuseră pe acolo. Majoritatea celor din firmă È™tiau că un post în Silverdale însemna că eÈ™ti vizat pentru promovare. Din câte aflase Blake, de la marketing nu fusese nimeni trimis acolo. — Adevărat, rosti Thornton, dus pe gânduri. Ochii lui cenuÈ™ii îl cântăriră cu privirea pe Blake. — Jerry Harris are un post liber acolo. Te a cerut pe tine. Blake încercă să rămână calm. Până acum doi ani, Jerry condusese divizia de produse digitale. Cu toate că era cu câteva trepte mai sus în ierarhia companiei, el È™i Blake deveniseră prieteni buni, în special datorită influenÈ›ei soÈ›iilor lor, cărora nu le păsa prea tare de dezaprobarea cu care vedea Thornton o relaÈ›ie apropiată între un director È™i un subordonat de al său pe care putea fi nevoit într o zi să l concedieze. Ca È™i cum i ar fi citit gândurile, Thornton vorbi din nou. — Dacă ai fi fost omul lui aici nu m aÈ™ fi gândit să aprob. N am permis nimănui până acum să È™i clădească imperii în interiorul companiei mele. Tu, însă, nu lucrezi pentru Harris, cel puÈ›in nu direct, iar el e un om bun. Dacă am încredere să l las la conducerea cercetării È™i dezvoltării, trebuie să mă încred în el È™i când își alege personalul. Ca atare, o să pleci acolo. Nu era o rugăminte, ci un ordin. Blake înÈ›elese instantaneu că nu i se oferise o nouă slujbă; fusese doar informat că avea o nouă slujbă. Nici nu s ar fi gândit să refuze. Pe lângă faptul că aÈ™a ceva ar fi însemnat sfârÈ™itul carierei lui la TarrenTech, era conÈ™tient că trimiterea la Silverdale însemna că era deja vizat, la treizeci È™i opt de ani, pentru o poziÈ›ie de frunte în companie. O astfel de poziÈ›ie nu se obÈ›inea uÈ™or la TarrenTech. Instinctul îi spuse că ar fi fost o greÈ™eală să întrebe în ce consta slujba din Silverdale. O singură întrebare avea importanță, aÈ™a că o puse: — Când plec? Thornton se ridică. — Te prezinÈ›i la Harris de azi în două săptămâni, aÈ™a că va trebui, probabil, să ajungi în localitate la sfârÈ™itul săptămânii viitoare. S au luat toate măsurile necesare. Casa te aÈ™teaptă, iar hamalii vor fi acasă la tine în San Marcos în cursul săptămânii viitoare să împacheteze totul. Blake înghiÈ›i în sec. AmeÈ›ise. Ce o să spună Sharon? N ar trebui să discute chestiunea cu ea? BineînÈ›eles, însă, că ea È™tia la fel de bine ca È™i el cum lucrau cei de la TarrenTech. Oricum, nu era el primul director transferat în grabă. Se ridică în picioare. — Vă mulÈ›umesc, domnule Thornton. Apreciez încrederea pe care mi o acordaÈ›i È™i fiÈ›i sigur că n o să vă dezamăgesc. Sprâncenele lui Thornton se arcuiră uÈ™or. Când vorbi, vocea sa avea un ton uÈ™or acid. — Eu am încredere în Jerry Harris. Iar cel pe care nu l vei dezamăgi va fi tot el. Zâmbi uÈ™or È™i întinse mâna. — Și spune mi Ted, adăugă el. ÃŽntrevederea luase sfârÈ™it. ÃŽn câteva secunde întreaga viață a lui Blake Tanner si a familiei sale se schimbase. 2 Sharon Tanner începu să se simtă mai bine abia când ajunseră pe autostrada 50, la sud de Marea JoncÈ›iune. Timp de două zile, cât călătoriseră de la San Jose la Reno, apoi de a latul È›inuturilor sterpe din Nevada È™i Utah până la Salt Lake City, ea stătuse bleagă alături de Blake, pe locul din față al maÈ™inii. Peisajul dezolant reflecta de minune amorÈ›eala pe care o simÈ›ise în suflet. ÃŽn mai puÈ›in de două săptămâni toată viaÈ›a i se întorsese cu fundul în sus. Nu se pusese, bineînÈ›eles, nici o clipă problema dacă e cazul să plece. La urma urmei, nu discutaseră îndelung cu ani în urmă această posibilitate? Nici unul dintre ei, însă, nu luase în serios varianta ca Blake să fie transferat la Silverdale. Acolo era o filială de cercetare, iar amândurora li se păruse că experienÈ›a lui Blake în marketing n avea să fie niciodată suficientă ca el să facă un salt pe scara ierarhică a companiei, reprezentat de un astfel de transfer. Iată că acum evenimentul se petrecuse. Timp de zece zile, până la apariÈ›ia hamalilor, Sharon fusese prea ocupată cu lichidarea tuturor afacerilor din San Marcos ca să mai aibă timp să se gândească la emoÈ›iile ei. Abia acum, când începeau să urce dealurile de la poalele MunÈ›ilor StâncoÈ™i, lui Sharon i se dezvălui întreaga complexitate a adevăratei situaÈ›ii. SimÈ›i cum o cuprinde buna dispoziÈ›ie, mai ales că priveliÈ™tea devenise de o frumuseÈ›e maiestuoasă. Dintre cei patru, numai Blake părea complet neafectat de perspectiva mutării. Mark se emoÈ›ionase imediat. Pentru el avantajele erau incomparabil mai mari decât dezavantajele, căci i se părea extraordinară perspectiva de a locui în munÈ›i, cu crestele lor înalte, văile lor adânci È™i abundenÈ›a de sălbăticiuni. Kelly se comportase altfel. La început, faptul că trebuia să È™i părăsească prietenele o înfuriase. După aceea, când descoperise că furia ei n avea să schimbe nimic, căzuse într o tăcere îmbufnată care era, după părerea lui Sharon, mai bună decât È›ipetele din primele zile. ReacÈ›ia ei proprie fusese amestecată. Avantajele mutării erau evidente: salariul lui Blake se mărea cu o treime, iar perspectivele de viitor deveneau trandafirii. N o supăra nici faptul că ar fi trebuit să locuiască la Silverdale. Avusese întotdeauna o curiozitate în privinÈ›a micului oraÈ™ cuibărit în munÈ›i, atât de important pentru patronul soÈ›ului ei. Pe lângă asta, avea să se întâlnească cu prietena ei, Elaine Harris. Lui Sharon nu i părea rău nici că părăseÈ™te San Marcos, aÈ™ezare de mult înghiÈ›ită de zona urbană din jurul San Jose ului, care È™i pierduse astfel orice identitate, dispărând în mlaÈ™tina amorfă de cartiere È™i zone comerciale. I se părea cumva nefiresc, însă, să împacheteze totul È™i să plece în mai puÈ›in de o săptămână. I se păruse, în mod ciudat, că totul semănase cu o moarte. Abia avusese timp să È™i anunÈ›e prietenele, È™i nici măcar nu le revăzuse pe toate ca să È™i ia rămas bun. Existase, bineînÈ›eles, È™i o petrecere de adio, dar, la acel moment, casa se găsea într o stare prea avansată de dezintegrare ca Sharon să È™i mai poată permite să fie gazdă. ÃŽn cele din urmă petrecerea se È›inuse la John Ripley, È™eful lui Blake. Ca atare, majoritatea invitaÈ›ilor fuseseră colegi de ai lui din firmă. Lipsiseră prietenii lui Sharon din comunitatea academică È™i artistică, oameni cu care Sharon se simÈ›ea cel mai bine. Cu toate astea, decizia fusese luată, hamalii veniseră, iar acum întreaga lor avere se afla în duba care plecase din San Marcos cu câteva ore înaintea lor. MaÈ™ina era încărcată cu ei patru, plus Chivas È™i cuÈ™ca cu iepuri, pe care hamalii refuzaseră s o ia cu ei È™i la care Mark, cu sprijinul ei, refuzase să renunÈ›e, în ciuda dezgustului fățiÈ™ exprimat de Blake. Rozătoarele fuseseră o distracÈ›ie pentru Chivas, care stătuse majoritatea călătoriei cuminte pe bancheta din spate, uitându se la micile animale, înghesuite în cuÈ™că, care l priveau cu ochii măriÈ›i de spaimă È™i cu năsucurile tremurând spasmodic. ÃŽntr un târziu, Kelly ieÈ™ise din tăcerea ei mohorâtă - două săptămâni de mânie îi consumaseră toată energia - iar Mark își petrecuse timpul cu un atlas în braÈ›e, apărut de cine È™tie unde, identificând fiecare tufiÈ™, copac, floare È™i porÈ›iune de relief pe lângă care treceau. Mai aveau acum treizeci de mile până în Silverdale. Jumătate de oră mai târziu, Blake părăsi autostrada È™i porni să urce pe È™oseaua care ducea spre valea ascunsă în centrul căreia se găsea Silverdale. Odinioară acolo fusese un orășel minier, dar minereurile se epuizaseră demult È™i aÈ™ezarea începuse, ca atâtea altele de felul ei, să moară. Cu zece ani înainte o descoperise Ted Thornton, care, după ce i se furaseră trei proiecte datorită spionajului industrial practicat în Valea Siliciului, decisese să mute divizia de cercetare dezvoltare din zona San Jose în mica localitate din munÈ›i. Cumpărase cu discreÈ›ie trei porÈ›iuni mari de teren, în jurul orășelului. ÃŽnainte ca locuitorii de acolo să È™i dea seama ce se petrecea, în vestul aÈ™ezării apăruse, ca din neant, un gen ciudat de complex industrial. Clădirile, lungi È™i joase, fuseseră construite în acord perfect cu peisajul, nu într atât de perfect, însă, încât cei câțiva locuitori vechi din oraÈ™ să nu observe camerele video care supravegheau orice miÈ™care în zonă. Tăcuseră, însă, căci după clădiri apăruseră slujbele È™i apoi oamenii. După cincizeci de ani de declin încet È™i constant, Silverdale renăscuse brusc la viață. După ce trecură de pasul care părea să separe Silverdale de restul lumii, Sharon avu, pentru prima dată în faÈ›a ochilor, panorama oraÈ™ului. Icni, deoarece nu se aÈ™teptase la aÈ™a ceva. Ceea ce vedea părea desprins dintr o carte cu poze: era o aÈ™ezare ordonat aranjată, cu străzi înguste, umbrită de o pădure de pini È™i plopi. Casele, situate în mijlocul unor parcele mari de pământ, aveau diverse stiluri arhitecturale datând din secolul nouăsprezece È™i începutul secolului douăzeci. Fiecare dintre ele avea ceva aparte, dar, împreună, confereau o ciudată omogenitate întregii localități. Toate aveau verande largi în față, È™i fiecare curte era înconjurată de un gard din stâlpi albi. ÃŽnainte de a coborî în vale, Sharon constată că fiecare dintre drumurile principale ale aÈ™ezării părea să ducă undeva. Spre nord se afla liceul È™i ceea ce părea a fi o bibliotecă de modă veche. Spre sud se găsea o zonă comercială. Totul era aranjat astfel ca oricine să ajungă pe jos oriunde voia, din orice parte a orășelului. — E imposibil, se minună ea, în timp ce Blake încetini cam la treizeci de kilometri pe oră, viteza limită impusă de indicatoare. Pare desprins din trecut. Blake îi zâmbi. — Păi asta a fost È™i intenÈ›ia. Ted a dat peste un grup de arhitecÈ›i care găseau că supermagazinele È™i cartierele urbane sunt o mare porcărie È™i i a adus aici să se manifeste cum voiau. Le a spus că își doreÈ™te un oraÈ™ al companiei care să nu semene deloc cu alte localități È™i care să nu respire industrializare. De vreme ce a cumpărat, practic, tot pământul de aici È™i a văzut visul cu ochii. E ceva, nu i aÈ™a? Sharon își È›intui soÈ›ul cu privirea. Ceva de pe faÈ›a lui îi spunea că peisajul nu constituia o noutate pentru el. — Știai cum arată? îl interogă ea. — L am văzut într un film săptămâna trecută, mărturisi el. Cred că i se făcuse frică lui Ripley să nu mă răzgândesc, aÈ™a că mi a arătat niÈ™te imagini filmate. Trebuie să spun, însă, că locul ăsta e mai drăguÈ› decât mi a apărut el pe film. — Arată ca în pozele alea unde se presupune că trăieÈ™te orice bunică, chițăi Kelly din spate. Numai că nimeni nu trăieÈ™te aÈ™a. Oricum nimeni cunoscut de mine. Bunicii tuturor locuiesc la bloc. — Unde i casa noastră? se interesă Mark. ÃŽÈ™i lăsase, în sfârÈ™it, cărÈ›ile la o parte È™i se uita acum pe geamul portierei cu aceeaÈ™i mirare ca a tuturor celorlalÈ›i. — Pe Tellaride Drive, răspunse Blake. Două sute patruzeci sud. Drumul se îngustase dintr o dată. Două clădiri mai departe Blake o coti la stânga, trecu de alte două imobile, apoi o luă la dreapta. Duba cu lucrurile lor se afla parcată în faÈ›a unei case de mărime medie, construită în stil victorian. O parte din mobila familiei se înÈ™iruia de a lungul potecii de legătură între casă È™i È™osea. Blake opri automobilul pe drum. ÃŽntreaga familie, urmată de Chivas, coborî să privească noua locuință. Era vopsită verde pal. Ornamentele erau în aceeaÈ™i culoare, doar că într o nuanță ceva mai închisă, înspicată ici È™i colo cu pete oranj ruginiu. ÃŽn faÈ›a casei se întindea o verandă largă, care se curba graÈ›ios în jurul turnuleÈ›ului ce se înălÈ›a în colÈ›ul de sud est al clădirii. Pe părÈ›ile laterale ale casei ieÈ™eau în afară ferestre mici cu geamlâc, iar la etajul doi, deasupra geamurilor erau montate jaluzele. AcoperiÈ™ul era foarte înclinat. Panta lui era îndulcită de È›igla montată rânduri rânduri. Casa era înconjurată de plopi înalÈ›i, a căror siluetă se potrivea perfect cu înfățiÈ™area ei. DeÈ™i stilul arhitectural își trăise perioada de glorie cu cel puÈ›in o sută de ani înainte, se observa dintr o ochire că imobilul n avea mai mult de cinci ani vechime. Sharon îl studie în tăcere câteva minute bune, luând în considerare fiecare detaliu. Când se răsuci spre Blake, la colÈ›ul buzelor îi mijise un zâmbet. — Mi s a tăiat răsuflarea când am zărit o minunăție ca asta anul trecut în San Marcos, rosti ea. ÃŽnălță neajutorată din umeri È™i zâmbi cu toată gura. — Aici, însă... ei bine, nu mă întreba ce simt, dar totul mi se pare perfect. Cu Kelly fugind înaintea lor, urcară treptele din față È™i traversară veranda. Intrară în casă È™i îi întâmpină un mic vestibul, care dădea într un birou, într o parte, È™i într un living, de cealaltă parte. Trecură prin living È™i ajunseră în turnuleÈ›, care adăpostea o cameră însorită de luat micul dejun, alături de care se găsea o bucătărie largă ce se deschidea în celălalt capăt către o sufragerie È™i un salon. La etaj, turnuleÈ›ul adăpostea o mică încăpere de zi. Pe lângă aceasta mai existau trei dormitoare È™i două băi. ÃŽn dormitorul principal exista un cămin similar cu alte două aflate la parter. Dacă, privită de afară, casa păruse cumva pretenÈ›ioasă È™i înghesuită, privită dinăuntru ea era luminoasă È™i aerisită, oricum, mult mai încăpătoare decât crezuse Sharon că ar fi fost posibil. După ce terminară inspecÈ›ia È™i reveniră pe verandă, Sharon îl înconjură pe Blake cu braÈ›ele È™i l strânse tare. Dispăruse orice regret privitor la mutare. — ÃŽmi place, zise ea. Orășelul e minunat, iar casa e perfectă. Cât vom sta aici? Blake dădu din umeri. — Cel puÈ›in câțiva ani, răspunse el. Poate cinci, poate È™ase. ÃŽÈ™i luă privirea de la Sharon È™i își încruntă uÈ™or sprâncenele. Nevastă sa se uită în direcÈ›ia privirii lui È™i l văzu pe Mark scoțând cuÈ™ca cu iepuri din maÈ™ină. Ca È™i cum le ar fi simÈ›it privirile, Mark se răsuci pe călcâie È™i le zâmbi fericit. — Vă vine să credeÈ›i că a fost montată deja o cuÈ™că mare lângă garaj? È›ipă el. Mersi, tată! Sharon se uită la soÈ›ul ei cu nedumerire. — Credeam că nu vroiai să ia iepurii cu el. — Nu vroiam, replică el. Ia hai să aruncăm È™i noi o privire. Se luară după Mark È™i l găsiră mutând cu atenÈ›ie iepurii din cuÈ™ca adusă de la maÈ™ină într o altă cuÈ™că, mai mare, construită special pentru iepuri. Era evident că aceasta fusese terminată cu numai o zi sau două înainte de sosirea lor. Cu laba dreaptă spânzurând la jumate de metru deasupra solului È™i cu coada întinsă drept în sus, Chivas se uita È›intă la iepuri, ca È™i cum ar fi sperat ca unul dintre ei să scape, astfel ca el să È™i permită distracÈ›ia de a l captura È™i a l aduce înapoi în cuÈ™că. — Să fiu al naibii, È™uieră Blake printre dinÈ›i. N am povestit nimănui despre iepuri. De unde au È™tiut? FaÈ›a i se lumină dintr o dată. Găsise răspunsul. — Jerry, rosti el. BineînÈ›eles! Jerry È™i a adus aminte. Nu uită niciodată nimic. ÃŽntinse mâna È™i mângâie o È™uviță din părul castaniu ondulat al fiului său. — Nu cumva i ai scris lui Robb È™i i ai adus aminte? îl întrebă el pe Mark. Băiatul se uită în sus. Þinea încă în mâini ultimii doi iepuri. — Nu eu, răspunse el. Până în ultima clipă nici n am fost sigur că mă vei lăsa să i aduc cu mine. Fu rândul lui să È™i arcuiască sprâncenele a încruntare, într un gest aproape identic cu al tatălui lui. — Dar unde e familia Harris? întrebă el. Nu trebuiau să ne întâmpine? — Chiar aÈ™a, interveni Sharon, unde sunt toÈ›i? Blake se uită curios la nevastă sa. O clipă se întrebă ce vroia ea să spună. ÃŽÈ™i dădu imediat seama despre ce era vorba. Cât parcurseseră Silverdale nu văzuseră nici o maÈ™ină È™i nici o persoană. Ca È™i cum ar fi poposit într un oraÈ™ fantomă. Elaine Harris se afla în tribuna mare a stadionului liceului din Silverdale. De o parte a ei se afla soÈ›ul, iar de cealaltă parte fiica, Linda, în vârstă de cincisprezece ani. Sub tribune, stând pe banca de rezerve, se afla fiul ei, Robb. Se părea că el n avea să mai intre în teren. Mai erau numai două minute de joc, iar echipa lui, „Silverdale Wolverines" (Nevăstuicile din Silverdale - n.tr.). conducea cu 42 — 0. — Nu crezi că putem pleca? îl întrebă ea pe Jerry, controlându È™i, nervoasă, ceasul. I am promis lui Sharon că o să fim acolo. Jerry dădu din cap, nedeslipindu È™i privirea de pe teren. — S ar putea să n ajungă înainte de cină, rosti el. Pe lângă asta, ce exemplu aÈ™ da? E primul meci al sezonului, Robb e în echipă, iar eu sunt È™eful diviziei. — Ei bine, chiar dacă aici e Silverdale, chestiile astea n au darul să te ridice la statut de primar, comentă Elaine cu ironie, deÈ™i cu voce joasă ca să nu fie auzită decât de Jerry. Era conÈ™tientă că funcÈ›ia lui îl putea propulsa pe post de primar, È™i asta deoarece, practic, toată populaÈ›ia oraÈ™ului depindea în vreun fel de TarrenTech. Chiar dacă mulÈ›i nu lucrau direct pentru companie, majoritatea lor furnizau servicii pentru angajaÈ›i. Cât despre Jerry Harris, chiar dacă n ar fi fost È™ef al diviziei cercetare dezvoltare, el È™i ar fi păstrat intacte È™ansele de a fi ales primar în Silverdale, fiindcă nu exista un singur suflet în oraÈ™ care să nu l iubească. Oftând, Elaine își recunoscu sieÈ™i că el avea dreptate - trebuiau să rămână până la sfârÈ™itul meciului. Rezistând impulsului de a se uita din nou la ceas, căută pentru corpul său uÈ™or supraponderal o poziÈ›ie mai confortabilă pe scândura tare È™i își îndreptă atenÈ›ia către teren, unde „Nevăstuicile", aflate în posesia balonului, erau È›inute pe linia de treizeci de metri. Cunoscând bine echipa, Elaine decise că atacul merita urmărit. Phil Collins își îndemna întotdeauna băieÈ›ii să lupte cu toate forÈ›ele până la fluierul final al arbitrului. Nici o surpriză, deci, dacă echipa fiului ei avea să marcheze din nou până la sfârÈ™itul întâlnirii. Nici o persoană din tribune - care cuprindeau în acea clipă practic toată populaÈ›ia oraÈ™ului - nu arăta în vreun fel că ar fi vrut să plece mai devreme. Jerry avusese dreptate, ca de obicei. N avea nici un rost să plece acum. Pe teren, Jeff LaConner explică rapid strategia pe care o avea în minte, apoi bătu din palme ca să semnaleze sfârÈ™itul grămezii. Tropăi înapoi pe postul său din aripa de trei sferturi, în timp ce restul echipei se aÈ™eză pe locuri, de a lungul È™i în spatele liniei de grămadă. Trecu în revistă rapid echipa È™i zâmbi în sinea lui văzând că ceilalÈ›i se pregăteau pentru un joc la mână. ÃŽi aÈ™tepta o surpriză. O clipă mai târziu, centrul lovi balonul. Jeff se dădu înapoi, privind în jurul lui ca È™i cum ar fi căutat un coechipier căruia să i paseze. ÃŽn clipa următoare ascunse balonul sub braÈ›, își băgă capul între umeri È™i atacă frontal linia adversă. ÃŽn faÈ›a lui, centrul È™i cei doi fundaÈ™i îi deschiseseră o pârtie. Jeff se năpusti. Văzu cum se împiedică unul dintre placatorii echipei adverse. Drept în faÈ›a lui se aflau doi jucători de la Fairfield, aÈ™teptându l. ÃŽÈ™i dădu seama că o să fie placat. Unul dintre adversari se aruncă la picioarele lui Jeff. Acesta se răsuci iute È™i se lăsă să cadă cu cele nouăzeci de kilograme ale sale pe trupul mai firav al celuilalt. Un alt jucător de la Fairfield se aruncă peste el. ÃŽn acelaÈ™i timp, trei coechipieri de ai lui Jeff se amestecară È™i ei în vâltoare. Se auzi fluierul arbitrului. Jeff rămase nemiÈ™cat, convins că reuÈ™ise să È™i ducă echipa cu cel puÈ›in È™apte metri mai aproape de terenul de È›intă advers. O clipă mai târziu jucătorii începură să se ridice unul de pe altul, lăsând balonul acolo unde rămăsese imobilizat. Jucătorul de la Fairfield peste care se prăbuÈ™i Jeff rămase inert în teren. Din mulÈ›ime se auzi un icnet. Jeff se uită o clipă la băiat cu sprâncenele încruntate, apoi căzu în genunchi — Hei, ai pățit ceva? Băiatul nu răspunse, dar Jeff îi văzu ochii deschiÈ™i printre baretele metalice ale căștii. Se ridică È™i i făcu semn antrenorului de la Silverdale, însă Phil Collins striga deja după brancardier. Din cealaltă parte a terenului venea în fugă spre el Bob Jenkins, antrenorul de la Fairfield. — Am văzut! strigă Jenkins lăsându se să cadă în genunchi lângă jucătorul rănit. Ce Dumnezeu - te placase! N aveai nevoie să te laÈ™i pe el în halul ăsta! Jeff se holbă la antrenorul echipei adverse. — Dar n am făcut nimic, protestă el. N am vrut decât să l evit. Jenkins se uită urât la Jeff, apoi își îndreptă atenÈ›ia spre băiat care continua să rămână inert pe sol. — Ai pățit ceva, Ramirez? Băiatul nu zise nimic. ÃŽn clipa următoare, lângă el, ajunse È™i echipa de brancardieri. Doi jucători de la Silverdale se aplecară să l apuce pe rănit, dar Jenkins îi opri. — Nu l atingeÈ›i! Vreau un doctor. Vreau să aflu ce are înainte de a fi miÈ™cat din loc. — Avem un doctor chiar aici È™i ambulanÈ›a e pe drum, rosti Phil Collins, lăsându se să cadă pe iarbă lângă Jenkins. ÃŽÈ›i dai seama dacă are ceva rupt? — De unde mama dracului să È™tiu? se rățoi Jenkins, fixându l, mânios, cu privirea pe celălalt antrenor. O să fac o plângere oficială de data asta, Collins. Vreau ca jucătorul tău să fie suspendat pe tot restul sezonului. — Ei, hai, las o mai moale, Bob, replică Collins. ÃŽncepu să pipăie uÈ™or picioarele băiatului, căutând o ruptură. Nu găsi nici una. — Băiatul tău n are nimic. Chestii d astea se pot petrece oricând... Jenkins păru că vrea să mai spună ceva dar, în acea clipă, buzele rănitului se miÈ™cară, scoțând un geamăt. Pe moment, cearta se stinse. — E n regulă? se interesă Charlotte LaConner. Stătea în picioare în tribună, cu palma streaÈ™ină la ochi ca să se protejeze de razele soarelui de după amiază, È™i se agita pe loc ca să vadă ce se petrecea pe teren. Aflată pe rândul din față, Elaine Harris se întoarse È™i i zâmbi încurajator. — O să fie bine, rosti ea. A fost doar strivit de grămadă, iar Jeff l a făcut să È™i piardă răsuflarea o vreme. Charlotte deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi. Adevărul era că nu i plăcea football ul. ÃŽn Silverdale, însă, o asemenea atitudine echivala cu o trădare, aÈ™a că trebuise să participe la meciuri È™i să încurajeze echipa gazdă, deÈ™i aceasta n avea nevoie de prea mult sprijin al galeriei de vreme ce era una dintre cele mai puternice echipe din stat. Cu un an în urmă, „Nevăstuicile" ajunseră până în finală È™i pierduseră la un singur punct în faÈ›a unei echipe din Denver. ÃŽnsă de ce trebuia să fie jocul atât de dur? Chestiunea aceasta îi depășea posibilitățile de înÈ›elegere. I se părea o imensă absurditate. Pentru ea, sportul acesta nu însemna decât două mase compacte de oameni care se urmăreau în sus È™i în jos pe un teren, aruncându se unii asupra altora de o manieră pe care ea nu o pricepea cu nici un chip, È™i care nu i producea nici o plăcere. Cu toate astea, Jeff iubea acest sport. De anul trecut, de când ajunsese în linia de trei sferturi, taică su devenise un fanatic susÈ›inător al lui. Charlotte trebuia să recunoască că Silverdale nu era un loc care să È›i ofere prea multe posibilități de petrecere a timpului, aÈ™a că era uÈ™or de înÈ›eles de ce practic întregul oraÈ™ lua parte la meciuri, mai ales de când echipa devenise atât de puternică. Uneori cădea pe gânduri È™i se întreba dacă populaÈ›ia orășelului devenise fanatică datorită forÈ›ei „Nevăstuicilor" sau dacă nu cumva echipa era atât de bună tocmai datorită fanatismului orășenilor. Oricare ar fi fost adevărul, în viziunea ei jocul de football era mult prea violent È™i periculos, mai ales când se iveau grămezile acelea spontane, care o făceau să tremure de frică. AtenÈ›ia îi fu atrasă de ambulanÈ›a care pătrunsese pe teren. Charlotte se uită încă o dată la băiatul care zăcea, inert, pe sol. Era imposibil să nu fi pățit È™i altceva în afară de pierderea temporară a răsuflării. Pentru aÈ™a ceva n ar fi fost chemată o ambulanță. Probabil că băiatul fusese mult mai serios rănit în urma contactului cu Jeff. InconÈ™tient, Charlotte îl strânse tare de mână pe soÈ›ul ei, Chuck LaConner. Știind ce se petrecea în mintea ei, bărbatul îi întoarse gestul. — N a fost vina nimănui, o asigură el. Face parte din joc È™i trebuie să te obiÈ™nuieÈ™ti cu asta. Charlotte clătină din cap. — N o să mă obiÈ™nuiesc niciodată, replică ea. Acum putem să plecăm? Chuck o privi ca È™i cum ea ar fi vorbit păsăreÈ™te. — Să plecăm? Iubito, e primul meci al anului È™i fiul tău e vedetă. Cum îți poÈ›i dori să pleci? — Dar s a terminat, nu i aÈ™a? — Mai e încă un minut È™i jumătate, rosti el cu un zâmbet afectat. Când a avut loc accidentul cronometrai s a oprit. PriveÈ™te. Charlotte privi spre teren. Cu îndemânare, rănitul tocmai era urcat în ambulanță. Când maÈ™ina se puse în miÈ™care, mulÈ›imea îl ovaÈ›ionă pe cel căzut cu un strigăt de încurajare, după care, ca È™i cum nu s ar fi întâmplat nimic, cele două echipe își reluară poziÈ›iile pentru ultimele clipe ale meciului. In ultimele secunde, Jeff LaConner izbuti o pasă de patruzeci de metri, care duse la o încercare reuÈ™ită. După fluierul final al arbitrului, colegii de echipă îl ridicară pe umeri È™i porniră spre vestiare în uralele spectatorilor care se buluciseră către ieÈ™irea din teren ca să È™i felicite eroii. ÃŽn tribună, mama lui Jeff rămase pe loc, încremenită. Ce era mai important? Faptul că Silverdale câștigase, sau faptul că unul dintre băieÈ›ii de la Fairfield se afla acum în spital? ÃŽn cele din urmă, cea care ajută să găsească răspunsul fu Elaine Harris. — Ce mai stai aici? o luă ea la rost, zâmbind larg. E marea clipă a lui Jeff. Du te È™i felicită l! Pe jumătate trasă de un Chuck strigând în culmea fericirii, Charlotte coborî spre vestiare ca să i spună fiului ei cât de mândră se simÈ›ea. Numai că, în adâncul sufletului, nu era deloc convinsă că era chiar atât de mândră. — Cum reuÈ™eÈ™ti să te menÈ›ii? o întrebă Elaine Harris pe Sharon Tanner o oră mai târziu. Cele două femei se aflau singure în bucătăria familiei Tanner È™i scotoceau într o cutie cu cârpe pe care scria limpede: „EVERYDAY CHINA" (Vaze de porÈ›elan de uz casnic), în speranÈ›a deÈ™artă de a găsi ceÈ™tile de cafea împachetate la plecarea lui Sharon din San Marcos. SoÈ›ii lor se găseau în living, angrenaÈ›i deja într o discuÈ›ie de afaceri, iar Mark o luase pe Linda Harris să i arate cuÈ™ca cu iepuri. Kelly îi urmase la scurt timp. Robb nu se arătase încă. IeÈ™ise în oraÈ™ cu restul echipei ca să sărbătorească victoria cu o masă care le dădea peste cap dietele de antrenament. — Nici nu se vede măcar că au trecut trei ani, reluă Elaine, privind silueta zveltă a lui Sharon cu invidie. Pe lângă asta, bănuiesc că părul tău È™i a păstrat nuanÈ›a lui naturală, nu i aÈ™a? Sharon chicoti. — E la fel de natural ca întotdeauna, glumi ea. Știi bine că nimeni n are părul roÈ™cat de la mama natură. Dar nici tu nu te ai schimbat. Elaine înălță, satisfăcută, din umeri È™i se bătu cu palma peste È™olduri. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, dar nu poÈ›i să spui că zece kile în plus nu înseamnă nici o schimbare. Dac am văzut, însă, că lui Jerry nu i pasă, atunci nu mi a păsat nici mie, aÈ™a că mănânc ce vreau, È™i la naiba cu toate. Pe față îi reveni expresia de seriozitate. — Nici Mark nu s a schimbat, rosti ea, aproape timid. Sharon ezită o clipă, apoi clătină din cap È™i È™i îndreptă atenÈ›ia spre fereastră. Lângă garaj, Mark stătea alături de Linda Harris, care, deÈ™i nu era o fată înaltă, îl depășea acum cu câțiva centimetri. — Sperăm încă să mai crească, rosti ea puÈ›in forÈ›at. Și el speră asta. Ce face Robb? Elaine zâmbi. — N o să l recunoÈ™ti. Are unu optzeci È™i trei, iar în umeri măsoară aproape un metru. Sharon oftă, tristă. — Mark va trebui să se obiÈ™nuiască cu asta. Nu È™tiu de ce, dar am senzaÈ›ia că el crede că Robb nu s a schimbat deloc față de cum era acum trei ani. — Nimic nu rămâne la fel, comentă Elaine È™i făcu un gest de neputință. Spune mi, însă, ce crezi despre toată situaÈ›ia asta? Nu seamănă deloc cu San Marcos, nu i aÈ™a? — Deloc, o aprobă Sharon. Cred c o să mi placă aici. — O să fie mai mult decât asta, o asigură Elaine. ÃŽn mai puÈ›in de o lună iubeÈ™ti locul ăsta È™i n o să È›i mai dai seama cum de ai putut locui È™i altundeva. Aici e aer curat, oraÈ™ul e mic, oamenii drăguÈ›i, poÈ›i să schiezi, să faci excursii, ai festivalul de film de la Telluride - ce mai, e ca È™i cum ai fi murit È™i te ai fi trezit în rai. — Și dacă o să fiÈ›i transferaÈ›i? întrebă Sharon cu voce îngrijorată. Elaine dădu din umeri. — O să văd ce fac când se va întâmpla. Oricum, de aici drumul nu merge decât în sus. Apropo de lucrurile care nu merg decât în sus, ia uite cine vine! Sharon privi pe fereastră È™i abia recunoscu băiatul care părăsise San Marcos cu trei ani înainte. Pe atunci Robb Harris era aproape la fel de scheletic ca È™i Mark, doar puÈ›in mai înalt decât el. Acum, fostul slăbănog ajunsese un tânăr voinic, bine legat, ale cărui trăsături se cristalizaseră într un soi de frumuseÈ›e masculină aspră. Ochii lui albaÈ™tri erau mai luminoÈ™i acum, iar părul blond, tăiat scurt, părea È™i mai deschis la culoare în contrast cu pielea bronzată. Observând o prin fereastra deschisă, Robb îi zâmbi, dând la iveală un È™irag de dinÈ›i perfect egali. — Bună ziua, doamnă Tanner, rosti el. Bine aÈ›i venit în Silverdale. Unde i Mark? — ÃŽn spate, răspunse Sharon. Rămăsese fără grai în faÈ›a transformării petrecute cu băiatul lui Elaine, aÈ™a că nu mai È™tia acum cum să se comporte. Când el o porni pe aleea către garaj, Sharon se întoarse spre Elaine. — Doamne! E minunat! Cum stă, însă, cu astmul lui? ÃŽncă de când era bebeluÈ™... — Smogul era de vină, o întrerupse Elaine. Imediat după ce l am adus aici, tusea i a dispărut! Eu bănuiam că e vorba de aÈ™a ceva, dar dobitocul ăla din San Jose mă ameÈ›ea mereu că de vină e numai constituÈ›ia lui firavă. Acum s a terminat totul. Sharon dădu din cap È™i rosti, visătoare: — AÈ™ vrea să fie la fel de uÈ™or È™i pentru Mark. Din nefericire, efectele reumatismului infecÈ›ios nu sunt legate nici de smog È™i nici de statură. ÃŽnÈ›elegând perfect sentimentele prietenei ei, Elaine nu zise nimic. Existau momente când tăcerea era mai bună decât orice fel de compătimire. 3 Andrew MacCallum, cunoscut sub numele de Mac încă de la naÈ™terea lui, petrecută cu treizeci È™i doi de ani înainte, privi gânditor teancul de radiografii de pe birou. Când îl văzuse prima dată pe Rick Ramirez, cu aproape trei ore înainte, Mac își spusese că băiatul n arăta prea rău. Crezuse că fusese făcut K.O. Acum cunoÈ™tea situaÈ›ia în detaliu. Băiatul avea două vertebre rupte în zona cefei. Unul dintre rinichi era făcut zob È™i trei coaste fuseseră fracturate. Două dintre acestea penetraseră plămânul stâng, care È™i încetase activitatea. ÃŽn cele câteva ore de când se afla în spital, starea lui se deteriorase într un asemenea hal încât acum el nu trăia decât datorită aparatelor. Sarcina de a explica mamei băiatului situaÈ›ia reală cădea, bineînÈ›eles, pe umerii lui MacCallum. Doctorul se ridică de pe scaun, părăsi biroul È™i o coti pe coridor către sala de aÈ™teptare. Pe drum se hotărî să l mai vadă o dată pe Rick. Dacă avea noroc, poate ceva se îmbunătățise între timp, înmuind astfel duritatea veÈ™tilor pe care trebuia să le comunice mamei băiatului. Inspectând fiÈ™a de observaÈ›ie, își însemnă în minte că pe aceasta o chema Maria Ramirez. La capătul patului se afla Susan Aldrich, al cărei schimb trebuia să se fi terminat la câteva minute după ce sosise ambulanÈ›a care l adusese pe Rick Ramirez, legat de targă. Mac o privi interogativ. Femeia clătină din cap È™i își strânse buzele. Mac apucă braÈ›ul stâng al băiatului È™i verifică pulsul, apoi se uită la È™irul de înregistrări de pe monitoarele aflate deasupra patului lui Rick. Nu se schimbase nimic; pulsul era extrem de slab, iar tensiunea arterială scăzută. Singura normală părea respiraÈ›ia lui, care era, oricum, ajutată de un aparat de respiraÈ›ie artificială. Mac È™tia, însă, că, fără maÈ™ină, Rick avea curând să nu mai respire. — Nici o schimbare? întrebă el, deÈ™i cunoÈ™tea deja răspunsul. Susan clătină din nou din cap. — E atât de ciudat, rosti ea cu voce tremurătoare. ÃŽÈ™i plimbă privirea pe faÈ›a lui Rick, studiind expresia calmă a acesteia, ce părea să indice, mai degrabă, un somn adânc decât o luptă acerbă pentru viață. — Mereu am senzaÈ›ia că se va trezi, va spune ceva È™i totul o să fie bine. Dar n o să se trezească, nu i aÈ™a? Mac dădu din cap. — Mă duc să vorbesc cu mama lui. ÃŽnchise uÈ™a încet, apoi parcurse coridorul până în mica sală de aÈ™teptare. La apariÈ›ia lui, Maria Ramirez se ridică în picioare, tremurând, cu faÈ›a palidă. Mac avu senzaÈ›ia că e atât de tânără... atât de vulnerabilă. — Ricardo, icni ea. Vă rog... o să se facă bine? Mac o aÈ™eză cu delicateÈ›e înapoi pe scaun È™i È™i îndreptă atenÈ›ia spre bărbatul de lângă ea. — Și dumneavoastră sunteÈ›i...? începu el, lăsând intenÈ›ionat întrebarea în suspensie. — Bob Jenkins, răspunse el. Sunt antrenorul echipei Fairfield. — Aha, replică Mac. PuteÈ›i să mă lăsaÈ›i o clipă singur cu doamna Ramirez? Maria interveni, clătinând din cap: — E n regulă, rosti ea cu voce coborâtă. E prieten bun cu Ricardo... cu noi amândoi, de altfel... DeÈ™i vocea i se stinse, Mac intui perfect situaÈ›ia când o văzu cum se uită la antrenor, care întinse mâna È™i cuprinse mâna ei protector. — AÈ™ fi vrut să vă dau veÈ™ti bune, începu Mac. SimÈ›i cum i se rupe ceva în suflet când văzu cum se umplu de lacrimi ochii Mariei Ramirez. — Ricardo, È™opti ea. E...? — E n viață, se grăbi Mac s o asigure. ÃŽnsă se află în comă È™i are o mulÈ›ime de leziuni interne. Explică cât putu de protector dimensiunea suferinÈ›ei lui Rick Ramirez, dar, înainte de a termina, Maria își îngropă faÈ›a în palme È™i începu să plângă încet. După ce È™i termină expunerea, Bob Jenkins vru să afle amănunte. — Care sunt È™ansele să È™i revină? Se uită drept în ochii doctorului. Vroia un răspuns corect. — ÃŽn clipa asta, mai puÈ›in de cincizeci la sută, replică Mac. De pe buzele Mariei Ramirez se auzi un scurt icnit. Mac înghiÈ›i nodul care i se formase în gât. — Asta nu înseamnă că lucrurile nu se vor schimba radical până mâine, adăugă el. Mă tem, totuÈ™i, că, indiferent dacă va supravieÈ›ui, va avea foarte puÈ›ine È™anse să mai poată umbla din nou. Vertebrele rupte i au distrus câțiva nervi importanÈ›i. Privirea lui Jenkins se întunecă. — Dar chirurgia? se repezi el. Credeam... Mac clătină din cap. — Nici nu se pune problema unei intervenÈ›ii chirurgicale acum. Rick n ar suporta È™ocul. Poate mai târziu... — Nu! È›ipă Maria. ÃŽÈ™i luă mâinile de pe față È™i l privi cu ochii măriÈ›i pe MacCallum, implorându l: — Nu poate rămâne invalid. Nu Ricardo al meu. El e tot ce am. El... Vocea o părăsi. Maria se prăbuÈ™i lângă Jenkins, care se grăbi s o înconjoare cu braÈ›ul ca s o susÈ›ină. MacCallum îi privi o clipă tăcut, apoi îi făcu semn lui Jenkins să l urmeze ca să i vorbească între patru ochi. După ce se asigură că fusese înÈ›eles, se întoarse în biroul lui. Cinci minute mai târziu, Bob Jenkins își făcu apariÈ›ia în biroul lui MacCallum. — O să È™i revină, răspunse el la întrebarea nerostită din ochii doctorului. Zâmbi strâmb. — E o femeie deosebită. L a crescut de una singură pe Rick, pe care l a născut când avea paisprezece ani. Vocea i se înăspri. — N a spus nimănui cine e tatăl. PărinÈ›ii ei i au dat un È™ut în fund când au aflat că e însărcinată, însă ea nu s a plâns niciodată. Lucrează ca ospătăriță È™i urmează de doi ani, de când Rick s a făcut suficient de mare, È™coala la seral. E hotărâtă să l dea la colegiu pe Rick, aÈ™a că va trebui să È™i ia altă slujbă. — Isuse, È™opti MacCallum. ÃŽi făcu semn lui Jenkins să se aÈ™eze pe scaunul din faÈ›a biroului lui. — Băiatul va avea nevoie de multă îngrijire. Dacă va supravieÈ›ui, È™i dacă se mai poate face ceva cu leziunile de la coloană, va avea nevoie de multă terapie fizică. ÃŽnainte de asta, însă, va sta în spital multă vreme. Poate... chiar pentru totdeauna. Există È™i posibilitatea să nu È™i mai revină din comă. Dacă o va face... Făcu un gest elocvent de neputință cu mâinile. — Toate astea vor costa bani, observă Jenkins. Mac se grăbi să încuviinÈ›eze. — Ei bine, Maria n are bani, continuă antrenorul. — Ceva asigurări? întrebă Mac. Jenkins înălță din umeri. — PuÈ›in. E clar că nu i va ajunge. Există ceva fonduri È™i pe È™coală, bănuiesc. Buzele i se strâmbară într un zâmbet ironic. — O să fie într o poziÈ›ie interesantă, comentă el. De doi ani încerc s o conving pe Maria să se mărite cu mine, dar ea îmi tot spune că n o va face până ce nu l vede pe Rick la colegiu. Zice că n ar fi corect pentru mine. Dacă mi ar fi fost soÈ›ie acum, atât ea, cât È™i Rick ar fi fost acoperiÈ›i cu asigurarea mea. AÈ™a cum stau lucrurile, însă, o s o sfătuiesc să dea în judecată È™coala la care lucrez. MacCallum își încreÈ›i, gânditor, buzele. — Sau să dea în judecată È™coala din Silverdale, propuse el. ÃŽn definitiv ceea ce s a întâmplat, s a întâmplat aici, nu? Jenkins ezită, apoi aprobă. — M am gândit deja la asta, rosti el. Să fiu cinstit, n am menÈ›ionat această posibilitate din pricina dumneavoastră. Vreau să spun... Ezită. Era clar că se simÈ›ea stingherit. MacCallum înÈ›elese brusc motivul stânjenelii: Era evident că Jenkins presupusese că doctorul va adopta automat aceeaÈ™i poziÈ›ie defensivă pe care o adoptase Phil Collins pe teren. Numai că trecuse multă vreme de când MacCallum ajunsese la concluzia că Silverdale din trecut, acel oraÈ™ în care sosise imediat după absolvirea facultății, încetase să mai existe. TarrenTech îl schimbase cu totul - până la a nu mai fi recunoscut - iar MacCallum nu mai simÈ›ea acea nevoie de a fi loial cu cetățenii localității. Nutrea o ură profundă față de schimbările care avuseseră loc, È™i o furie È™i mai profundă față de compania care le provocase. — Eu nu lucrez pentru oraÈ™ul Silverdale, replică el într un târziu. Lucrez pentru district. Pe lângă asta, singurul care mă interesează acum este Rick Ramirez. O să aibă nevoie de mult ajutor È™i vreau să l obÈ›ină. Se ridică în picioare È™i întinse mâna antrenorului. — Am aranjat să fie pus încă un pat în camera lui Rick. Bănuiesc că Maria va dori să rămână alături de el, cel puÈ›in pentru moment. Jenkins se ridică È™i el È™i apucă cu căldură mâna doctorului. — MulÈ›umesc. Maria È™i cu mine apreciem tot ce aÈ›i făcut... — Până acum n am făcut prea multe, i o reteză Mac. Nu sunt deloc convins că voi fi în stare să fac ceea ce trebuie. Voi încerca, însă, totul È™i o să apelez la oricine ne ar putea ajuta. Oricum, o să avem mult de tras. După ce Jenkins plecă, MacCallum se duse din nou în camera unde zăcea pe pat inconÈ™tient Rick Ramirez. Nu se petrecuse nimic în jumătatea de oră în care lipsise de acolo. MacCallum nu fu deloc sigur dacă acest fapt era un semn bun sau rău. Phil Collins stătea întins pe recamierul din livingul apartamentului său. Degetele sale tocmai se jucau cu telecomanda televizorului când imensul câine ciobănesc german, întins la picioarele canapelei, scoase un mârâit. O clipă mai târziu animalul sări în cele patru labe È™i începu să latre gros. Collins îi dădu iritat, un picior. — Taci! porunci el, în clipa în care țârâi soneria de la ușă. Nu mai locuim în Chicago. Puse telecomanda pe o măsuță alăturată È™i se ridică în picioare. Câinele continuă să mârâie încetiÈ™or È™i i o luă înainte către ușă. Pe veranda din faÈ›a casei, luminat numai de becul chiar de deasupra uÈ™ii, se afla Bob Jenkins. Collins se încruntă, dar deschise uÈ™a larg. — Jos, Sparks! porunci el scurt. Câinele se supuse ascultător. — Intră, îl pofti Collins pe vizitator. Mă gândeam eu c ai să treci pe aici. Ce È›i face băiatul? Jenkins păși înăuntru, furios, dar îngheță când animalul scoase un sunet amenințător. — Nu È›i face griji în privinÈ›a lui Sparks, îl liniÈ™tii Collins. Doar gura e de el. Rânji parÈ™iv. — Până acum, cel puÈ›in. Oricum, nimeni n a avut curajul să l provoace. Rânjetul îi pieri de pe buze. — Băiatul tău e bine? repetă el. — „Băiatul" meu se numeÈ™te Ricardo Ramirez, replică Jenkins, înÈ›epat. Nu, nu e bine. Are gâtul rupt, o groază de leziuni interne, È™i se află în comă. Ai fi putut È™ti asta, continuă el amar, dacă tu sau oricine altcineva v aÈ›i fi deranjat să veniÈ›i până la spital. — Hei! protestă Collins. De unde era să È™tiu? Din câte aflasem eu, ambulanÈ›a l a transportat înapoi la Fairfield! — Nu face pe prostul, i o reteză Jenkins, ridicând tonul. Sesizând un pericol la adresa stăpânului său, câinele se zburli amenințător. — Dă câinele ăsta afară, Collins, continuă Jenkins, coborând vocea. Nici È›ie È™i nici javrei tale n o să vă placă ce am să zic. Crede mă că mi ar face mare plăcere să te dau în judecată È™i să È›i storc ultimul cent din buzunar. Collins strânse din fălci, dar nu scoase nici o vorbă. Se mulÈ›umi să ducă animalul în bucătărie. Se întoarse cu două cutii de bere È™i închise uÈ™a dinspre bucătărie. Oferi una dintre beri lui Jenkins, care o refuză. Trase de inelul cutiei sale, se aÈ™eză din nou pe recamier È™i i făcu semn celuilalt să ia loc pe un scaun. Acesta rămase, însă, în picioare. — Am venit să È›i comunic că o să înaintez o plângere împotriva echipei tale È™i a lui Jeff LaConner, rosti Jenkins. Se pare că echipa ta devine mai dură pe an ce trece, iar acum unul dintre băieÈ›ii mei a fost grav rănit. Collins ridică mâna într un gest conciliant. — Stai aÈ™a, zise el. Știu că eÈ™ti supărat È™i sunt de acord c ar fi bine să discutăm puÈ›in pe marginea acestei probleme. Nu cred, însă, că e cazul să faci vreo plângere, să înaintezi un proces, sau orice altceva îți trece prin minte. Football ul e un joc dur. — Știm, i o reteză Jenkins cu voce de gheață. Nimeni nu se aÈ™teaptă să nu apară È™i răniri din când în când. Ce s a petrecut astăzi, însă, n are absolut nici o scuză. Collins se întunecă. — A fost un accident, Bob. Doar È™tii asta. — N a fost un accident, îl contrazise Jenkins. Am văzut totul. Băiatul tău era în cădere È™i s a aruncat intenÈ›ionat peste Rick. Collins trase adânc aer în piept, apoi se sculă È™i se îndreptă către televizor, peste care se afla un aparat video. — Ce ar fi să privim faza aceea? propuse el. Jenkins se holbă, surprins, la celălalt. — GlumeÈ™ti! Vrei să spui că È›i înregistrezi meciurile? — Pe fiecare, replică Collins. Cum poÈ›i corecta greÈ™elile dacă nu le arăți tipilor ce erori au comis? Apăsă butonul de pornire a aparatului. O clipă mai târziu, pe ecran apăru o imagine din timpul meciului. BărbaÈ›ii se aÈ™ezară să urmărească desfășurarea evenimentelor. La un moment dat, Jenkins exclamă: — Aici! Rulează din nou. PoÈ›i s o faci imagine cu imagine? Collins dădu banda înapoi cu câțiva centimetri, apoi apăsă din nou pe start, însă pe miÈ™care înceată. ÃŽl văzură amândoi clar pe Rick Ramirez cum sare să l placheze pe Jeff LaConner. Acesta se răsuci uÈ™or, apoi se prăbuÈ™i greoi peste Rick. O fracÈ›iune de secundă, înainte să se formeze grămada spontană peste cei doi, se văzu clar cum se răsuceÈ™te capul lui Rick într un unghi nefiresc. Reluară faza încă o dată È™i încă o dată. — Ei bine? întrebă Collins într un târziu. Jenkins își muÈ™că, gânditor, buza. Collins sesiză, însă, că celălalt se calmase într o mare măsură. — Nu È™tiu ce să zic, recunoscu Jenkins, cu o voce care îi trăda durerea din suflet pe care o resimÈ›ea fiindcă trebuia să admită că se afla în dubiu. Mie tot mi se pare că s a aruncat intenÈ›ionat peste Rick. — Iar mie mi se pare că È™i a pierdut echilibrul, replică Collins, rebobinând banda. Hai să mai privim o dată. Revăzură, în tăcere, întreaga frază, după care Collins vorbi din nou, alegându È™i cuvintele cu atenÈ›ie. — Ascultă, Bob, È™tiu la ce te gândeÈ™ti È™i È™tiu cum te simÈ›i, dar tot ce s a întâmplat acolo a fost că Rick... cum îl mai cheamă? — Ramirez, răspunse Jenkins, cu voce iritată, privind È›intă imaginea de pe ecran, în care capul lui Rick încremenise într o poziÈ›ie grotescă. — Ramirez, repetă Collins. Ei bine, mie mi se pare că el È™i a făcut doar treaba, poate punând prea mult suflet, È™i s a accidentat când LaConner a căzut peste el. Crede mă, însă, că n a fost vina nimănui. Jenkins dădu lent din cap È™i își luă privirea de la televizor. — Poate, rosti el moale. M am răzgândit în privinÈ›a berii ăleia. O apucă de pe măsuÈ›a de cafea, trase de inel È™i luă un gât zdravăn. — A fost o zi proastă. Rick... mă rog, dacă mi ar fi mers ploile după cum aÈ™ fi vrut eu, Rick ar fi fost azi fiul meu vitreg. — Oh, Isuse! gemu Phil Collins. ÃŽmi pare rău, nici nu pot să È›i spun cât de rău îmi pare. Dacă pot face ceva... Jenkins îl privi în ochi pe Collins. — Da, poÈ›i. PoÈ›i să mi spui ce asigurări plăteÈ™te È™coala ta È™i mai poÈ›i să mi spui dacă o să te opui în cazul unei pretenÈ›ii din partea mea în acest sens. Mama lui Rick n are deloc bani È™i... Phil Collins ridicase, deja mâna. — Suficient. Cred că nici unul dintre noi nu vrea să ajungă la proces. Să mi fie iertat, dar nu cred că băiatul l ar putea câștiga, È™i nici n aÈ™ vrea să fiu nevoit să lupt. ToÈ›i vrem ce i mai bine pentru băiat. O să dau câteva telefoane în seara asta È™i o să te È›in la curent. Dacă pot face È™i altceva, spune mi. Bine? Jenkins ezită o clipă, apoi încuviință. Se ridică în picioare È™i întinse mâna. — ÃŽÈ›i datorez scuze..., începu el. Collins îl întrerupse: — Nici să nu te gândeÈ™ti. De altfel, nu pot spune că nu sunt, cumva, de acord cu tine. Uneori mă gândesc că jocul ăsta este din ce în ce mai dur. Pe an ce trece băieÈ›ii par să se facă tot mai solizi. Ce putem face noi, însă? Pentru o groază de oameni de pe aici football ul e singura modalitate prin care pot ajunge la colegiu, È™i asta numai dacă fac parte dintr o echipă care câștigă. AÈ™a că trag din greu. Să fii sigur, însă, că o să le pun filmul băieÈ›ilor mei È™i o să i învăț cum să se arunce când simt că sunt placaÈ›i. N ar trebui să mai apară accidente precum cel de azi. La câteva minute după aceea, Jenkins plecă. Collins apucă telefonul È™i formă numărul directorului liceului din Silverdale. ÃŽi relată acestuia, pe scurt, conversaÈ›ia avută cu Jenkins. După ce termină, Malcolm Fraser, directorul, ale cărui preocupări referitoare la pericolele football ului erau binecunoscute în Silverdale, croncăni agitat: — Nu È™tiu ce să zic. Poate că am pus prea mult accent pe victorie cu orice preÈ›... Collins i o reteză imediat. — Victoria înseamnă totul, Malcolm. Dacă nu câștigăm, n are nici un rost să jucăm. AÈ™a că o să facem tot ce ne stă în puteri pentru Ramos, sau cum îl cheamă, È™i gata. — Numai dacă nu ne dau în judecată, observă Fraser. — Dacă vor proces, o să l aibă, rosti sec, Collins. Nu cade în sarcina noastră. De aia există avocaÈ›i. — ÃŽnÈ›eleg, zise Fraser după câteva momente de tăcere. Ce facem, însă, cu Jeff LaConner? Ce intenÈ›ii ai în privinÈ›a lui? Nu crezi că joacă prea dur? Collins râse fals. — AÈ™a e, fu el de acord. Dacă o È›ine tot aÈ™a, îți spun eu ce am să fac. La sfârÈ™itul sezonului o să l declar Cel Mai Valoros Jucător. ÃŽncă râdea când puse receptorul jos. * Charlotte LaConner își urmări bărbatul cum deschide o altă bere È™i cum i o dă lui Jeff, apoi cum își desface una pentru sine. Era a treia bere pentru Jeff È™i a patra pentru Chuck. ÃŽn cele din urmă nu se mai putu abÈ›ine È™i izbucni: — Ce crezi c ar zice Phil Collins dacă te ar vedea? îl întrebă ea pe Chuck, făcând semn cu capul spre Jeff, care È™i turna conÈ›inutul cutiei într un pahar. Bărbatul se mulÈ›umi să i zâmbească. — Ei, hai, dragă, protestă el. E o zi mare pentru Jeff! Primul meci al sezonului È™i o pasă perfectă în ultima clipă! ÃŽn plus, Phil a fost cel care le a spus băieÈ›ilor să iasă în oraÈ™ la o distracÈ›ie. Charlotte inspiră adânc, apoi dădu drumul încet aerului. N avea nici un sens să se certe cu Chuck, mai ales după ce băuse. Nu conta că È™tia la fel de bine ca È™i ea că antrenorul nu le spusese băieÈ›ilor să sărbătorească victoria bând alcool. SituaÈ›ia, însă, o deranja. Avea încă vie în minte imaginea băiatului rămas nemiÈ™cat pe sol. Cu toate că Chuck insistase să i demonstreze că greÈ™eÈ™te, ea simÈ›ea că era de datoria ei, ca mama lui Jeff, să se fi dus la spital ca să vadă dacă băiatul de la Fairfield se simÈ›ea bine. Chuck, însă, dorise să iasă cu părinÈ›ii altor băieÈ›i din echipă. Ca atare, aÈ™a cum se întâmpla de obicei, ea cedase È™i mersese cu el. Ca întotdeauna, Charlotte se aflase în mijlocul părinÈ›ilor care petreceau, simÈ›indu se cumplit de singură în acea hărmălaie în care nu se discuta decât despre meciul din acea după amiază. ÃŽn cele din urmă ea își lăsase gândurile să zboare aiurea. Când grupul se dispersase, Chuck trebuise s o scuture zdravăn ca s o scoată din reveria ei. Cu o oră în urmă, când sosise È™i Jeff, petrecerea fusese reluată. Fază după fază, tată È™i fiu rememoraseră întreg meciul. Ajunseseră acum la clipa în care Jeff atacase linia adversă È™i căzuse peste celălalt băiat, după care dispăruse sub mormanul de trupuri format de grămada spontană. — Ai văzut faza, tată? întrebă Jeff. Ochii îi scânteiau È™i faÈ›a îi era toată un zâmbet. — A crezut că m a prins, dar l am aranjat! M am răsucit È™i am căzut pe el. I am băgat genunchiul drept în rinichi! Charlotte simÈ›i un gol în stomac. ÃŽÈ™i dădu seama că nu mai putea rezista. Se răsuci, fără cuvinte, pe călcâie È™i părăsi încăperea. Se duse în dormitor È™i închise uÈ™a după ea. Scoase cartea de telefon din primul sertar al noptierei, o răsfoi È™i formă numărul spitalului districtual. — Aici e Charlotte LaConner, rosti ea. Vă sun în legătură cu băiatul care a fost adus la dumneavoastră în această după amiază. Da, după meciul de football. Se lăsă o scurtă pauză înainte ca vocea de la celălalt capăt al firului să întrebe, rece È™i impersonală. — Ce relaÈ›ie aveÈ›i cu pacientul? Charlotte ezită, apoi răspunse, cu inima strânsă. — Fiul meu l a placat pe băiat. — ÃŽnÈ›eleg, rosti vocea. Vă fac legătura cu sora de serviciu. Câteva clipe mai târziu, după ce explică încă o dată cine era, Charlotte ascultă încremenită lista leziunilor băiatului. — Dar... dar o să È™i revină, nu? reuÈ™i să articuleze, într un târziu, Charlotte. — Nu È™tiu încă, doamnă LaConner, replică sora. Charlotte lăsă, încet, receptorul în furcă È™i se aÈ™eză, moale, pe pat. Trecură câteva minute până ce își adună gândurile. Se decise brusc, când în salon răsună un hohot imens de râs. Se ridică în picioare, își îndreptă spatele È™i plecă din dormitor. Se opri în cadrul uÈ™ii de la salon È™i aÈ™teptă până ce o observă Chuck. PreÈ› de o clipă el păru nedumerit, apoi, când văzu expresia de pe faÈ›a ei, zâmbetul i se stinse. — Ce s a întâmplat? se interesă el. Arăți de parcă ai fi văzut o fantomă. — Am sunat la spital, anunță ea. Se întoarse spre fiul ei. — Băiatul pe care l ai placat. Se numeÈ™te Rick Ramirez. Jeff se încruntă. — Și ce i cu asta? Charlotte își umezi, nervoasă, buzele. — Ar putea să moară, Jeff. Are gâtul rupt È™i un plămân străpuns. ÃŽn ciuda propriei voinÈ›e, vocea i se înăspri: — Și când È›i ai înfipt genunchiul în rinichi, se pare că i l ai rupt. Jeff făcu ochii mari. Charlotte văzu cum i se încleÈ™tează degetele pe pahar. — Isuse, È™opti el. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, păru că se lasă o cortină peste ochii lui. — N a fost vina mea, rosti el, agresiv. De pe scaunul lui, Chuck îi aruncă Charlottei o privire de avertisment. Femeia se hotărî s o ignore. — N a fost vina ta? reluă ea, furioasă. Se duse lângă Jeff. — Te am auzit când ai mărturisit că l ai lovit intenÈ›ionat. — Și ce dacă? se rățoi Jeff, ridicându se în picioare. Era înalt. Avea aproape un metru optzeci È™i acoperea cu totul cei o sută È™i cincizeci È™i opt de centimetri ai mamei sale. — La dracu', mamă, doar mă placase, nu? Ce vroiai să fac? Să stau ca prostu' È™i s o încasez? Charlotte îl apucă pe Jeff de braÈ›. — Dar face parte din joc, nu? Tu încerci să treci, iar el încearcă să te placheze. Nu înseamnă, însă, că trebuie să l răneÈ™ti intenÈ›ionat... Jeff strânse din dinÈ›i. Ochii îi fulgerară de mânie. — Iar tu habar n ai ce înseamnă un joc de football! È›ipă el. Se smulse din strânsoarea maică si È™i azvârli paharul în cămin. Jeff se năpusti ca o furtună afară, trântind uÈ™a în urma lui. — Jeff! Charlotte strigase prea târziu. UÈ™a din spate fusese È™i ea trântită. O clipă mai târziu se auzi maÈ™ina lui pornind È™i ieÈ™ind pe È™osea. Furioasă, femeia se răsuci pe călcâie È™i l fixă pe Chuck. — Asta i! Gata cu football ul! De luni dimineață renunță la echipă. M am săturat. Bărbatu său o privi ca È™i cum È™i ar fi pierdut minÈ›ile. — Hei, las o mai moale, dragă, rosti el, ridicându se È™i apropiindu se de ea. Poate că n ar fi trebuit să È›ipe la tine È™i să spargă paharul, dar cum crezi că se simte el acum? — El? Ce zici atunci de Rick Ramirez? — Jeff n a vrut să l rănească, replică Chuck. ÃŽn focul luptei de pe teren, se întâmplă adesea astfel de accidente. Oricum, pe ce parte a baricadei te afli? Practic l ai acuzat că l a ucis pe băiatul ăla. E propriul tău fiu! Cum naiba ai vrea să reacÈ›ioneze? Charlotte tăcu o clipă, apoi vorbi scrâșnind din dinÈ›i: — Vreau să se comporte aÈ™a cum l am educat. Vreau să fie un tip fair play, să aibă bine fixat în minte că e un băiat mai solid decât ceilalÈ›i È™i i poate răni uÈ™or. Iar dacă nu i capabil de aÈ™a ceva, atunci vreau să înceteze sportul ăsta. Chuck LaConner se holbă, tăcut, la nevastă sa, apoi clătină din cap. — Adică vrei să l È›ii legat încă de fusta ta È™i să nu i dai voie să crească. ÃŽnsă nu poÈ›i face asta, Charlotte. Nu mai e copilaÈ™ul tău. Apucă paharul gol È™i ieÈ™i, la rândul lui, din încăpere. NeÈ™tiind cu ce greÈ™ise, dar dându È™i seama că se comportase lamentabil, Charlotte începu să strângă cioburile de sticlă de pe podeaua camerei. 4 ÃŽn dimineaÈ›a de luni aerul înÈ›epa uÈ™or. Mark Tanner ieÈ™i, prin uÈ™a din spate, în lumina strălucitoare a soarelui È™i observă cerul. De un albastru adânc È™i limpede, acesta avea un aspect cum Mark n apucase niciodată să vadă în San Marcos, unde, indiferent cât de clară era atmosfera, plutea în permanență o ceață uÈ™oară peste oraÈ™. Aici, munÈ›ii dinspre est se înălÈ›au abrupt către cer, iar aerul avea o aromă a lui, de rășină de pin. ÃŽn San Marcos persista mereu o mireasmă ce venea dinspre golf, uneori teribil de sărată, mult mai des, însă, ducând cu ea mirosul fetid al putreziciunii mlaÈ™tinilor. Chivas simÈ›ea È™i el diferenÈ›a, căci lătră voios È™i se repezi pe lângă Mark către cuÈ™ca cu iepuri de lângă garaj. ÃŽn timp ce hrănea animalele, Mark își pierdu din entuziasm. Devenea din ce în ce mai pregnantă senzaÈ›ia că va avea probleme de acomodare cu ceilalÈ›i copii din Silverdale. Prima dată se gândise la această problemă sâmbătă seara, când îl văzuse pe Robb Harris. ÃŽncercase să reia legăturile de unde le lăsase cu trei ani înainte, dar își dăduse repede seama că treaba n avea să meargă. Robb se schimbase. ÃŽl întrecea acum cu mult pe Mark È™i se părea că își pierduse orice interes față de lucrurile de care fuseseră amândoi preocupaÈ›i cât timp crescuseră împreună. Iepurii, de exemplu. Robb se uitase o clipă la ei, apoi îl întrebase pe Mark — care era convins acum că nu se înÈ™elase asupra dispreÈ›ului din vocea celuilalt — de ce continua să È™i „piardă vremea" cu ei. Atunci Mark se încruntase. — Dar È™i È›ie îți plăcea să creÈ™ti cobai, se plânsese el. Robb dăduse ochii peste cap. — Când eram copii, toată lumea creÈ™tea ceva, fie cobai, fie hamsteri sau nutrii. ÃŽi zâmbise lui Mark, fără a avea, însă, aceeaÈ™i căldură prietenească ca înainte. — De ce nu le dai drumul? sugerase el. După aia am putea să i vânăm. Mark nu replicase nimic, deÈ™i, în sinea lui, remarca îl înfuriase. Din acea clipă simÈ›ise că seara era ratată. ÃŽncercase să pretindă că e interesat de meciul de football pe care l avusese Robb în acea după amiază, dar totul se spulberase când Robb îl întrebase în ce echipă avea de gând să intre. Venise atunci rândul lui Mark să zâmbească. — Nu È™tiu, replicase el. ÃŽn juriu, poate? Robb îl privise ca pe un extraterestru. — N avem nici un fel de juriu. Și chiar dac ar exista aÈ™a ceva, nimănui nu i ar păsa de deciziile lui. Mark fusese redus la tăcere. Cu o zi înainte, când maică sa îl îndemnase să i facă lui Robb o vizită acasă, dăduse din cap È™i înjghebase un pretext să scape. Maică sa se uitase cu reproÈ™ la el È™i păruse că vrea să l admonesteze, dar se răzgândise. Ca atare, el își petrecuse ziua împreună cu Chivas, hoinărind pe coclauri È™i bucurându se de priveliÈ™tea maiestuoasă, îngrijorat fiind, însă, încă de atunci, de ceea ce avea să se petreacă a doua zi. Pe neaÈ™teptate, Kelly năvăli pe uÈ™a din spate. — Mama a spus că, dacă nu vii înăuntru acum, o să întârzii! Se proțăpise cu picioarele la distanță unul de altul È™i cu mâinile în È™olduri. — ÃŽn plus, trebuie să mă ducă la È™coală, aÈ™a că grăbeÈ™te te! Mark îi zâmbi răutăcios. — Și dacă nu vreau? o tachină el. Kelly chicoti, ca totdeauna când el o necăjea. — Nu È™tiu, recunoscu ea. Pun pariu, însă, că o să intri în bucluc! — Atunci o să mă grăbesc, replică Mark. Curăță tăviÈ›a de excrementele iepurilor, o puse înapoi la loc, apoi umplu vasul cu apă. ÃŽn mai puÈ›in de un minut ajunse înapoi acasă È™i È™i ocupă, tăcut, locul la masă. Taică su era pe sfârÈ™ite cu micul dejun. ÃŽÈ™i ridică privirea din farfurie È™i se uită la el. — Am vorbit cu Jerry Harris ieri, anunță Blake. Mark tresări dar nu zise nimic. — Credea că o să treci pe la ei. Vroia să È™tie dacă s a întâmplat ceva între tine È™i Robb. Mark dădu din umeri, dar continuă să tacă. Blake se sprijini de spătarul scaunului È™i își încrucișă braÈ›ele. Mark se încordă. — Mutarea aceasta e marea noastră È™ansă, rosti Blake. Va trebui să facem unele modificări în viaÈ›a noastră, dar asta nu înseamnă practic nimic față de posibilitățile care ni se deschid. Ezită o clipă, ceea ce l făcu pe Mark să È™i ridice ochii din farfurie. Taică său îl privea fix. — Mai ales pentru tine, accentuă Blake. Mark se agită, stânjenit, pe scaun. Ce se petrecea? Comisese vreo eroare? — Vrem să te încadrezi cu atmosfera de aici, îi dădu Blake mai departe. Știu că ai avut unele probleme în trecut, când ai lipsit un an de la È™coală, È™i mai È™tiu că È›i a fost greu să te reacomodezi cu viaÈ›a dinainte. Pentru tine, faptul că ne aflăm acum aici reprezintă ocazia de a lua un nou start. Brusc, Mark înÈ›elese. — Adică vrei să mă apuc de sport, nu? Blake nu răspunse, dar se uită la el lung È™i interogativ, suficient de semnificativ pentru Mark. — Credeam că am vorbit deja despre asta, începu el protestul. Taică său îl reduse, cu un gest, la tăcere. — Asta a fost înainte. Atunci aveai dreptate. Probabil că în San Marcos n ai fi făcut față. Aici, însă, È™coala e mai mică, iar Jerry m a asigurat că e loc pentru oricine. Mark se întristă. — Dar... Blake nu l lăsă nici acum să termine fraza. — Nu vrem decât să încerci. Bine? Mark ezită, apoi încuviință. Știa că n avea sens să se certe acum cu taică său. Cu toate astea, câteva minute mai târziu, când se ridică să plece la È™coală, începu deja să se gândească la o cale de a evita decizia pe care taică său i o impusese. * — Hei! AÈ™teaptă! Când auzi vocea fetei, Mark mai avea puÈ›in până la È™coală. Continuă să meargă, dar auzi din nou strigătul de această dată însoÈ›it de numele lui, aÈ™a că se opri È™i se uită înapoi. Alergând să l prindă din urmă, Linda Harris mai avea câțiva metri până la el. Ajunse lângă el, răsuflând greu, cu fruntea îmbrobonată de picături de sudoare. — Nu m ai auzit? gâfâi ea. Strig după tine de un minut. — Nu te am auzit. — Adică nici nu erai atent la ce te înconjoară, nu? îl luă Linda peste picior, cu ochii ei albaÈ™tri sclipind răutăcioÈ™i. Te am urmărit cum mergeai cu capul în nori. Puteai să fii călcat de vreun autobuz, dar tu nici n ai fi observat. Mark se îmbujoră, mai mult de plăcere decât de stinghereală. De când n o mai văzuse, Linda se schimbase È™i ea. ÃŽn trei ani se transformase dintr o fetiță urâțică, cu proteză la dinÈ›i È™i păr în cosiÈ›e, într o adolescentă cu trăsături fine al cărui păr blond — puÈ›in mai închis la culoare ca al fratelui ei — se revărsa în cascadă peste umeri. — Dar există autobuze în Silverdale, nu i aÈ™a? i o întoarse el, mai mult ca să înceapă o conversaÈ›ie. Porniră din nou, împreună, la drum. — Sunt câteva, răspunse ea. Unii copii locuiesc la fermele dimprejur. Și ei trebuie să vină la È™coală, nu? ÃŽl privi curioasă. — La ce te gândeai? Mark ezită. ÃŽn primul moment fu tentat să i spună adevărul, È™i anume că încerca să descopere o cale de a evita hotărârea tatălui lui, dar nu era deloc convins că È™tia cum avea să reacÈ›ioneze ea. Tresări când își dădu seama că nu vroia ca Linda Harris să È™i facă o părere proastă despre el. Ca atare, se mulÈ›umi să înalÈ›e din umeri amical È™i să i zâmbească. — Nu È™tiu. Cred că admiram peisajul. Știi tu cum e... Mie... ÃŽn fine, mie îmi place să fac asta, încheie el în coadă de peÈ™te. Spre surpriza lui, Linda îl aprobă. — Te înÈ›eleg. Și mie îmi place. Câteodată lumea crede că sunt ciudată, fiindcă uneori devin brusc absentă. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să È›ii cont de bârfe, nu? ÃŽl privi cu atât de multă seriozitate, încât el aproape că izbucni în râs. — Cred că nu, admise el. Nu m am gândit niciodată la chestia asta, dar bănuiesc că ai dreptate. Oricum, o groază de oameni vorbesc ca să se afle în treabă. Cred că de asta îmi plac mie animalele mai mult decât oamenii. Dădură ultimul colÈ› înainte de È™coală. Mark încremeni pe loc, uluit. — Isuse! Ãsta e liceul? Linda îl privi nedumerită. — Ce e în neregulă cu el? se miră ea. — N nimic, murmură Mark. Numai că... ei bine, numai că nu arată aÈ™a cum mi l am imaginat. ÃŽn subconÈ™tientul lui, Mark presupusese că liceul din Silverdale arăta la fel precum cele din sutele de mici aÈ™ezări prin care trecuseră pe drumul dinspre San Marcos — un schelet simplu din lemn, pe care vopseaua se scorojise deja, aÈ™ezat în mijlocul unei poieni, pe o temelie prăfuită, la periferia localității, având în spatele lui o curte părăginită. Liceul din Silverdale era complet altfel. Era o clădire de cărămidă roÈ™ie, înălțându se, în partea centrală, pe trei nivele. Din centru se lărgeau în stânga È™i dreapta, în formă de V, două aripi, fiecare cu două etaje. La toate ferestrele existau jaluzele albe, iar acoperiÈ™ul înalt al părÈ›ii centrale era susÈ›inut de È™ase coloane imense. Coloanele erau din marmură albă. ÃŽn faÈ›a clădirii se găsea o pajiÈ™te, traversată de alei din piatră de râu, È™i mici ronduri cu flori care își păstrau È™i în septembrie strălucirea È™i frumuseÈ›ea culorilor. ÃŽn centrul pajiÈ™tii se înălÈ›a un catarg. Mark urmări cum doi băieÈ›i ridicau încet drapelul american pe stâlp, în acordurile imnului naÈ›ional. Lângă Mark, Linda stătea nemiÈ™cată È™i urmărea înălÈ›area drapelului. O clipă mai târziu, Mark își dădu seama că È™i ceilalÈ›i elevi, aflaÈ›i pe pajiÈ™te sau pe alei, se opriseră È™i urmăreau cum se ridica steagul. Intre timp, acesta se ridică în vârful stâlpului È™i începu să fluture pe ultimele două acorduri ale imnului răspândit de megafoanele liceului. Abia după aceea È™coala reveni la viaÈ›a ei obiÈ™nuită. Mark clipi È™i se uită, nedumerit, la Linda. — Chestia asta se petrece în fiecare zi aici? Fata se încruntă pentru o fracÈ›iune de secundă, apoi dădu afirmativ din cap È™i zise: — Cred că È›i se pare a fi o tâmpenie. Robb mi a mărturisit că a fost năucit în prima zi când am sosit aici. De acum, însă, ne am obiÈ™nuit È™i noi cu acest obicei. — Și participă toată lumea? insistă Mark. Se opresc toÈ›i È™i se holbează la drapel? ÃŽncercă să È™i imagineze cum ar fi arătat foÈ™tii lui colegi din San Marcos, cu părul vopsit în verde È™i portocaliu È™i cu inelele din nările lor, întrerupându È™i discuÈ›iile pe timpul înălțării steagului. Nu reuÈ™i cu nici un chip. I se părea evident că nici nu le ar fi păsat; s ar fi mulÈ›umit să È™i dea casetofoanele mai tare È™i să È™i vadă mai departe de treburi. Traversând pajiÈ™tea alături de Linda, observă că nici unul dintre copii nu purta coafură punk sau haină de piele plină cu însemne. Pretutindeni văzu băieÈ›i în haine de postav kaki sau în îmbrăcăminte sport È™i fete în pulovere È™i fuste sau în pantaloni călcaÈ›i cu grijă È™i cămăși încreÈ›ite. Urcară treptele către o verandă de mărimea unei terase, aflată între coloanele de marmură È™i uÈ™ile principale ale È™colii. — Ei, îți plac?, întrebă, nerăbdătoare, Linda. Mark zâmbi. — Cum să nu mi placă? Linda făcu cu mâna unui grup de prietene care se aflau lângă o coloană, dar nu È™i trăda prin nimic dorinÈ›a de a li se alătura, ci îl luă pe Mark de braÈ› È™i l conduse spre ușă. — Hai să È›i arăt unde e biroul. Dincolo de uÈ™ile imense se afla un hol uriaÈ™, al cărui tavan se afla dincolo de etajul trei al clădirii. ÃŽn capătul holului trona o scară largă care ducea până la etajul doi. De acolo, două scări mai mici, aflate fiecare în câte o laterală a holului, urcau până la etajul trei. Tavanul era zugrăvit în alb, iar pe marginea lui È™erpuia un motiv decorativ. Podeaua de sub picioarele lui Mark era compusă dintr un mozaic, cu model complicat, de marmură albă È™i neagră. Băiatul se opri o clipă, încercând să se obiÈ™nuiască cu totul, dar Linda îl zori. — Biroul directorului e pe aici, rosti ea, conducându l spre dreapta. O clipă mai târziu trecură pragul unei uÈ™i din lemn alb, cu o fereastră semicirculară deasupra ei, È™i dădură de o secretară zâmbitoare. — DomniÈ™oară Adams, el e Mark Tanner, rosti Linda. ÃŽncepe cursurile de azi. Secretara dădu din cap. — Tatăl tău m a sunat săptămâna trecută, îi zise ea fetiÈ›ei, apoi se întoarse spre Mark. Þi ai adus cumva È™i dosarul cu tine? Mark clătină din cap, gest care n o descurajă pe secretară. — Atunci completează chestiile astea È™i eu o să le introduc imediat în calculator. ÃŽmpinse un mic teanc de formulare în faÈ›a lui Mark, apoi dădu drumul terminalului de computer de pe birou] ei. Bătu ceva cu degetele È™i câteva clipe mai târziu intră în funcÈ›iune o imprimantă de lângă perete. — Ne vedem la prânz, promise Linda. Dispăru, lăsându l pe Mark ocupat cu completarea numeroaselor chestionare È™i formulare prin care avea să fie înscris ca elev la liceul din Silverdale. Jumătate de oră mai târziu, Shirley Adams parcurse cu privirea foile umplute de Mark È™i i înmână un alt teanc. — Te duci cu acestea la sora medicală, două uÈ™i mai încolo, pe stânga, apoi, după ce termini acolo, te întorci aici. Până atunci o să È›i facem un orar. — D dar cum rămâne cu fotografiile? întrebă, ezitând, Mark. ÃŽn San Marcos îmi cereau una în fiecare an. Shirley Adams zâmbi cu toată gura. — O să È›i o facem aici È™i pe asta. — VreÈ›i să spuneÈ›i că aveÈ›i È™i cameră obscură? DomniÈ™oara Adams păru surprinsă. — Aici e Silverdale, rosti ea. Avem tot ce ne trebuie. * ÃŽmbrăcat numai cu un È™ort cu două numere mai mare decât purta el obiÈ™nuit, Mark se afla pe cântar, când în oficiul sorei medicale intră Robb Harris. Acesta privi indicaÈ›ia aparatului, apoi îi zâmbi afectat lui Mark. — Cincizeci È™i două? se miră el. EÈ™ti mai pricăjit decât eram eu când am venit aici. ÃŽnainte ca Mark să poată face vreun comentariu, Robb se răsuci spre soră. — Antrenorul vrea să mă duc la clinică în dimineaÈ›a asta. PuteÈ›i să mi scrieÈ›i o trimitere? — Imediat, replică sora, nedezlipindu È™i privirea de pe agenda în care nota caracteristicile lui Mark: înălÈ›imea, tensiunea arterială, capacitatea pulmonară, reflexe È™i o mulÈ›ime de alte detalii legate de starea lui de sănătate. — Ar fi bine să scrieÈ›i una È™i pentru Mark, continuă Robb, lăsându se să cadă pe un scaun È™i întinzându È™i picioarele în față. Pariez că doctorul Ames l ar pune la punct cât ai clipi din ochi. Mark se încruntă. — Doctorul Ames? Cine mai e È™i ăsta? — De la clinica sportivă. Nu È›i a povestit taică tău despre el? Mark clătină din cap. SimÈ›ea deja un început de nod în stomac. — Se află la câteva mile în afara oraÈ™ului. E o tabără sportivă de vară, în care vin copii din toată È›ara. ÃŽn restul anului o folosim noi. Mark se holbă la Robb. — O folosiÈ›i pentru ce? — Antrenament, răspunse sec, Robb. ÃŽn ochi îi revenise aceeaÈ™i expresie de dispreÈ› care îl duruse pe Mark duminică. — Doctorul Ames È™tie cam totul despre medicina sportivă È™i are tot felul de echipamente speciale. E haios. Sora interveni, uitându se drept în ochii lui Mark. — Unde mai pui că băieÈ›ii primesc liber de la cursuri când îi trimite acolo antrenorul. — Liber de la cursuri? repetă Mark. Numai ca să vă duceÈ›i È™i să vă antrenaÈ›i pentru football? — Și pentru baschet, È™i pentru baseball, replică Robb. Mark se încruntă. — Și ce È›i s a întâmplat de ai fost trimis acolo azi? Robb dădu din umeri. — Nimic. E o verificare de rutină. ToÈ›i cei din echipa de football fac câte una în fiecare săptămână. — ÃŽn fiecare săptămână! De ce? Robb dădu ochii peste cap. — Fiindcă te poÈ›i răni jucând football, prostuÈ›ule. Isuse, gândeÈ™te te ce i s a întâmplat sâmbătă tipului de la Fairfield. Părea neatins, dar era terminat pe dinăuntru. Sora lăsă o clipă agenda de o parte, scrise ceva pe o foaie de hârtie È™i i o dădu lui Robb, care se ridică È™i se ntinse leneÈ™, apoi îi zâmbi lui Mark. — EÈ™ti sigur că nu vrei să vii? îl mai pofti el o dată. E tare plictisitor să stau la un curs de mate. Mark clătină din cap. — Cred că eu n o să am de a face cu verificări săptămânale câtă vreme nu m apuc de football. Robb se uită aspru la el. — Nu zău? Eu am auzit cu totul altceva, rosti el È™i dispăru. Mark rămase cu privirea pironită pe uÈ™a prin care ieÈ™ise Robb. Vorbele acestuia îi răsunau încă în minte. Nodul din stomac deveni dureros. * Robb Harris pedală încet spre ieÈ™irea din oraÈ™, bucurându se de căldura soarelui pe care o simÈ›ea în spate. Nu se grăbea deloc să ajungă la destinaÈ›ie. Ãsta era unul dintre avantajele faptului că făcea parte din echipa de football. Nu trebuia niciodată să te grăbeÈ™ti să ajungi undeva, în afara cazurilor când aveai antrenament, È™i puteai conta, cel puÈ›in o dată pe săptămână, pe o jumătate de zi liberă de la cursuri. BineînÈ›eles, însă, că trebuia să iei note bune — Phil Collins era un adevărat fanatic în legătură cu asta. Dacă alunecau sub calificativul B (sistemul de apreciere american cuprinde note de la A - echivalentul românesc „foarte bine"; la F - echivalentul românesc „foarte prost" — n.tr.) erai dat afară din echipă. Numai că, fiind în echipă, profesorii erau întotdeauna gata să te ajute, aÈ™a că nu era mare scofală să iei o notă bună. La finalul liceului, cei mai buni jucători din Silverdale își puteau alege întotdeauna colegiul la care vroiau să se ducă. Poate nu reuÈ™eau mereu să obÈ›ină burse acolo, dar beneficiau fiecare de o È™ansă. Inspiră adânc aerul de munte, bucurându se de oxigenul care i umplu plămânii. Aici nu era ca n San Marcos. De la È™apte ani, aproape fiecare respiraÈ›ie însemnase un chin. ÃŽÈ™i amintea încă de panica teribilă care l apuca de la începutul unui atac de astm, de frica neputincioasă, cumplită, pe care o simÈ›ea în timp ce căsca gura mare, ca un peÈ™te pe uscat, după aer. După ce sosise aici, timp de câteva luni, lucrurile stătuseră la fel. Apoi începuse să meargă la doctorul Ames, È™i fusese pus la un regim de exerciÈ›ii. ÃŽn primele È™ase săptămâni le urâse. După aceea, însă, tusea a început să l lase È™i el a început să se simtă mai bine. Câteva luni mai târziu, după ce luase în greutate È™i fusese nevoit să È™i cumpere alte haine, își spusese că meritase efortul. După asta, cu două veri înainte, taică său îl luase cu el pe terenul de football, deÈ™i È™tia că băiatul lui nu mai practicase niciodată acest sport. La început se simÈ›ise neîndemânatic È™i prost, dar, pe măsură ce a trecut timpul, jocul s a prins de el. Pentru prima dată în viaÈ›a lui începea să se simtă precum ceilalÈ›i. Se gândi că era posibil să i se întâmple ceva asemănător È™i lui Mark. Doar că acesta nu dădea nici un semn că i ar păsa dacă se potriveÈ™te cu restul lumii sau nu. Robb înjură printre dinÈ›i când își aminti cât de mândru fusese Mark de iepurii lui cu două zile înainte. Isuse, asta era o treabă de țânc. Dac ar fi aflat ceilalÈ›i despre chestia asta, Mark ar fi încurcat o rău de tot. O coti pe aleea îngustă, care urca dealul, È™i ajunse la porÈ›ile clinicii sportive, aruncând din fugă o privire inscripÈ›iei pe care o È™tia atât de bine: ROCKY MOUNTAIN HIGH Mens Sana în Corpore Sano Robb credea totuÈ™i că era o denumire tâmpită, dar nu fusese niciodată în stare să l convingă pe Marty Ames că nici unuia dintre copii nu i mai păsa de vechiul cântec al lui John Deurer. PorÈ›ile erau deschise. Robb intră È™i i făcu semn cu mâna grădinarului care tundea iarba de pe terenul de joc din dreapta. ÃŽÈ™i puse bicicleta în rastelul de lângă intrare È™i împinse uÈ™a de sticlă. Holul era larg È™i aerisit, mobilat confortabil. Pe timpul verii, acest hol servea drept loc de întâlnire tinerilor care se adunau acolo din toate colÈ›urile țării. ÃŽn timpul anului È™colar, însă, era pustiu. Robb traversă grăbit, apoi coti la stânga, trecu de sala de mese, È™i intră în sala de aÈ™teptare de lângă cabinetul doctorului Martin Ames. Din spatele teancurilor de hârtii de pe biroul ei, Marjorie Jackson îi zâmbi. Era o femeie de vârstă medie, al cărei titlu era de asistentă a Directorului. AÈ™a cum È™tiau toÈ›i băieÈ›ii, ea era cea care se ocupa cu administrarea cotidiană a taberei, ajutată fiind doar din când în când de È™eful ei. — E în camera de vâslit, rosti ea fără ca Robb să întrebe ceva. Se uită la ceasul de pe perete È™i adăugă: — Și ai întârziat zece minute. ÃŽnainte ca Robb să se scuze, ea se întoarse la treburile ei, ignorându l intenÈ›ionat. UÈ™or stingherit, Robb se răsuci pe călcâie È™i plecă din birou. Traversă în goană sala de mese È™i bucătăria, către aripa sălilor de antrenament din spatele clădirii. Marjorie l ar fi putut ierta pentru cele zece minute, iar doctorul Ames ar putea să se prefacă că n a băgat de seamă, dar Robb È™tia că ochii doctorului ar fi păstrat în ei o expresie de durere È™i nu vroia să i dea senzaÈ›ia de decepÈ›ionare. Precum majoritatea celorlalÈ›i băieÈ›i din echipă, Robb prefera È›ipetele lui Phil Collins mai mult decât privirea încărcată de reproÈ™ a lui Marty Ames. ÃŽn acea zi, însă, doctorul păru că nu observase întârzierea băiatului. Când Robb ajunse în sala de vâslit, doctorul înalt È™i brunet abia catadicsi să È™i ia privirea de pe monitorul computerului È™i să i zâmbească un bun venit. — Ai făcut un joc bun sâmbătă, rosti el. Robb dădu, cu modestie, din umeri. — N am prea avut ce face. Câteva faze È™i asta a fost tot. Ames chicoti. — Dacă nu îi dai voie celeilalte echipe să È›ină mingea, apărarea ta face tuÈ™a, comentă el glumeÈ›. Expresia de pe faÈ›a lui deveni tăioasă. Era un bărbat arătos, deÈ™i nu era chipeÈ™. Nu i dădeai mai mult de treizeci È™i cinci de ani, cu toate că se apropia de cincizeci. ObiÈ™nuia să le spună în glumă băieÈ›ilor că trebuia să tragă din greu ca să fie în aceeaÈ™i formă bună ca a „pacienÈ›ilor" lui. — Cum te simÈ›i? întrebă el. — Perfect, răspunse Robb. Fără a i se spune ceva, se dezbrăcă È™i se întinse pe o masă de tratament de lângă zid. Fiind È™i un bun osteopat, Ames palpă cu dexteritate coloana vertebrală a băiatului, apoi îi comandă să se aÈ™eze pe partea dreaptă È™i să È™i ridice genunchiul stâng. ÃŽnconjurând pieptul băiatului cu braÈ›ele, Ames aplică o lovitură rapidă, dar blândă pe spatele lui Robb. Băiatul simÈ›i ceva ca o vibraÈ›ie când una dintre vertebre reintră la locul ei obiÈ™nuit. — Arată bine, comentă Ames, după care începu să i înfășoare manÈ™onul tensiometrului pe braÈ›ul stâng. Satisfăcut, făcu un gest cu capul înspre una dintre maÈ™inile de vâslit. După ce È™i trase pe el un È™ort, Robb își ocupă poziÈ›ia la vâsle. AÈ™teptă, cu răbdare, ca doctorul să i introducă un ac în coapsă È™i nici nu clipi măcar când Ames îi găsi vena. — O să È›i monitorizăm fluxul sangvin azi, anunță el. Robb dădu din cap. Era obiÈ™nuit cu procedurile de un an de zile. ÃŽn faÈ›a lui era un ecran mare, curbat, ale cărui margini depășeau raza lui vizuală. La un semn al lui Ames, Robb începu să vâslească. Cu prima miÈ™care, ecranul din faÈ›a lui se trezi la viață. Era o imagine a unui râu. DeÈ™i semăna prefect cu râul Chorles din Boston, Rob È™tia că e numai o imagine generată artificial de computer, formată pe ecran cu ajutorul a trei proiectoare distincte. De unde se afla el, iluzia era perfectă. Se simÈ›i ca È™i cum stătea într o ambarcaÈ›iune pe apă. La câțiva metri de el vedea alte trei capete care È›ineau ritmul cu el. Se aruncă mai îndârjit asupra vâslelor. Imediat, celelalte trei bărci părură că rămân în urmă, până ce È™i ceilalÈ›i vâslaÈ™i se adaptară ritmului impus de el. Unul dintre ei se apropie amenințător de el. Robb simÈ›i cum îi curgea sudoarea È™i trase È™i mai tare de vâsle. Făcu un nou salt în fruntea celorlalÈ›i, dar în timp ce două dintre bărci rămaseră mult în urmă, a treia se luă din nou pe urmele lui. ÃŽnjurând printre dinÈ›i, Robb își reînnoi eforturile. Stând în faÈ›a tastaturii computerului, Marty Ames studie graficele pe care se puteau citi schimbările survenite în compoziÈ›ia chimică a sângelui băiatului. Nivelul glucozei începu la un moment dat să scadă. Doctorul observă în acea clipă cum sistemul endocrin al băiatului eliberă în organismul lui o doză de adrenalină. Când aceasta nu se mai remarcă în sistemul circulator al lui Robb, Ames tastă rapid câteva instrucÈ›iuni. Imaginea de pe ecranul mare se schimbă. Robb miji, furios, ochii când văzu cum e întrecut de concurentul generat de computer. Trase mai tare de vâsle, dar începuse să obosească. I se păru că nu mai poate prinde nici un pic de viteză suplimentară. Ridică privirea È™i observă cealaltă barcă cum îl depășeÈ™te prin dreapta. — Nu! strigă Robb. ÃŽÈ™i muÈ™că buzele, mânios, când își dădu seama că pierduse energie prin acel È›ipăt inutil. Se forță să vâslească È™i mai rapid. Deja tendoanele de la gât îi ieÈ™iseră în relief. ReuÈ™i să prindă din urmă cealaltă barcă. Pe neaÈ™teptate, imaginea de pe ecran dispăru. Se terminase totul. Se trezi din nou în sala de vâslit a clinicii sportive. Marty Ames îi zâmbea cu o expresie de mândrie pentru Robb. — N a fost rău, comentă doctorul. Venind de la el, era mai mult ca o laudă. — Cum te ai simÈ›it? Robb se sprijini o clipă de vâsle, gâfâind, apoi dădu din cap. — Nu È™tiu, mărturisi el. Simulatorul ăsta mă prinde în capcană uneori. Știu că nu i nimic real, dar când o fac, mă ambalez atât de tare încât pot să jur că sunt într o cursă reală. Iar tipul ăla din barca a treia aproape m a năucit. — Și cum de nu te a învins? se interesă Ames, începând să scoată acul din coapsa lui Robb. Băiatul zâmbi. — Pentru că m am înfuriat pe el, recunoscu Robb. M am înfuriat pe ideea că aÈ™ putea pierde. — Asta i cheia! exclamă Ames. Mânia ta a eliberat o doză de adrenalină, iar aceasta te a ajutat să ajungi primul la finiÈ™. Dacă te interesează, adăugă el, aruncând o privire monitorului, l ai învins cu exact treisprezece sutimi de secundă. — Nu i prea mult, comentă Robb, ridicându se È™i întinzându È™i muÈ™chii obosiÈ›i. — A fost suficient ca să câștigi, însă. O să fie È™i mai bine. Dacă te È›ii de treabă, o să fie din ce în ce mai bine. Câteva minute mai târziu, când se îndrepta spre duÈ™, Robb își dădu seama că se va È›ine de treabă cu dinÈ›ii, fiindcă îi plăcea la nebunie să câștige. ÃŽi plăcea mult de tot. Mult prea mult. 5 Charlotte LaConner È™tia că Chuck n avea să aprobe ceea ce își pusese în gând ea să întreprindă, după cum era la fel de conÈ™tientă că el avea să afle imediat despre demersul ei. La urma urmei, în Silverdale toată lumea È™tia totul despre oricine. Completând ultimele amănunte ale raportului de cheltuieli pe care îl întocmea pentru divizia de cercetare È™i dezvoltare, își dădu seama că n avea să obiecteze față de bârfa existentă într un oraÈ™ atât de mic È™i de închis. Numai că, din când în când, în zile precum cea de azi, ea ar fi preferat un pic de discreÈ›ie. Apăsă tasta de intrare a computerului, aÈ™teptă ca maÈ™ina să anunÈ›e că raportul a ajuns cu bine în banca de date a computerului central al firmei, apoi își luă liber pentru restul zilei. Charlotte lucra de numai câteva luni, ca parte a unui experiment organizat de companie, care, dacă avea să fie încununat de succes, avea să le permită femeilor din Silverdale să lucreze cu normă parÈ›ială la domiciliu. Până în acea clipă, experimentul se limitase la soÈ›iile bărbaÈ›ilor angajaÈ›i ai firmei; la el lua parte un singur bărbat, Bill Tangen, a cărui nevastă, Irene, era expert farmaceutic, lucrând cu normă întreagă, în timp ce Bill se îngrijea acasă de fetiÈ›a lor. ÃŽn ceea ce o privea pe Charlotte, programul se derula perfect. Descoperise că i plăcea să muncească singură È™i făcea mai multe pe parcursul a numai câteva ore decât reuÈ™ise vreodată să facă când lucra cu normă întreagă în birourile diviziei. ÃŽn acea dimineață, însă, îi fusese extrem de greu să se concentreze, iar după ce termină raportul, se hotărî să se odihnească în tot restul zilei. Gândul i se oprise toată dimineaÈ›a la Rick Ramirez. Imaginea băiatului rănit n o părăsise nici o clipă, cu adevărat, de când aflase despre situaÈ›ia lui, deÈ™i, cu o zi în urmă, numele lui nu fusese nici o clipă menÈ›ionat în casă. După ieÈ™irea furioasă a lui Jeff, peste căminul familiei LaConner se aÈ™ternuse tăcerea. Nici Chuck È™i nici Jeff nu vroiau să mai discute cu ea pe această temă. De fapt această lipsă de interes o deranja cel mai mult. Era clar că soÈ›ul È™i fiul ei dăduseră totul la spate, ca È™i cum nu s ar fi întâmplat nimic. Numai că ea nu l putea uita pe jucătorul de la Fairfield zăcând rănit pe teren, È™i se trezise de dimineață cu dorinÈ›a fermă de a se duce la spital ca să vadă cum se mai simÈ›ea el. De ce avea, însă, un sentiment cumplit de vinovăție? Ce putea fi rău în dorinÈ›a de a vizita un băiat rănit? Aproape că l vedea pe Chuck uitându se la ea cu acea privire specială a lui care o pătrundea în cele mai tainice colÈ›uri ale sufletului, scoțând la lumină cele mai intime gânduri ale ei. Deci era ceva în neregulă cu aceste griji. ÃŽl È™i auzea, cu vocea lui despre care se spunea că are un „ton logic": „Dar nu înÈ›elegi? Dacă te duci la spital e ca È™i cum ai admite că Jeff a fost oarecum responsabil pentru ce s a întâmplat. Și chiar dacă ar fi fost vinovat, ceea ce nu e adevărat, atitudinea ta continuă să fie greÈ™ită. AvocaÈ›ii ar avea o mină de aur dacă ar afla despre o astfel de acÈ›iune". Sau nu era vocea lui Chuck pe care o auzea? Oare astea or fi fost vorbele lui, sau era, de fapt, o manifestare a ceea ce simÈ›ea ea, undeva în profunzimile sufletului? Nu mai conta. Că făcea bine sau rău, ea avea să se ducă. Treizeci de minute mai târziu, forțându se să nu se uite în jurul ei ca să nu vadă cine ar fi putut o zări, împinse uÈ™ile de la intrarea în micul hol al spitalului districtual È™i se postă în faÈ›a biroului de informaÈ›ii. Din spatele geamului Anne Carson îi zâmbi, apoi dădu ochii peste cap È™i arătă semnificativ înspre receptorul telefonului de la ureche. De câteva ori, cât timp Charlotte aÈ™teptă cu răbdare, Anne își deschise gura să spună ceva, închizând o, însă, imediat la loc, probabil fiindcă persoana de la celălalt capăt al firului vorbea fără întrerupere. ÃŽntr un târziu, Anne puse greoi aparatul în furcă È™i ridică geamul care separa sala de aÈ™teptare de biroul ei. — Charlotte! Ce te a adus aici? I se citea îngrijorarea pe față. — Nu eÈ™ti bolnavă, sper?! Charlotte negă din cap. — Eu... ÃŽn fine, am vrut să aflu ce face băiatul ăla, Ramirez. De la Fairfield? — Mă tem că nu e prea bine, oftă Anne, forțându se să zâmbească. E n camera trei, în josul holului. Ezită o clipă, dar, înÈ›elegând zbuciumul celeilalte femei, continuă: — E împotriva regulilor, dar poÈ›i să arunci o privire dacă vrei. Pe coridor Charlotte își încetini paÈ™ii. Se opri în faÈ›a uÈ™ii, pe jumătate deschise, de la camera băiatului. ÃŽÈ™i adună tot curajul, deschise uÈ™a larg È™i păși înăuntru. ÃŽn cameră se aflau două paturi, dar numai unul dintre ele era ocupat. Acoperit cu o pătură subÈ›ire, cu capul rigidizat într o brățară metalică, cu ochii închiÈ™i, Rick Ramirez zăcea nemiÈ™cat, de o manieră care îi spuse Charlottei că băiatul nu dormea. ÃŽnaintă lângă el È™i i privi faÈ›a. Peste unul dintre ochi se odihnea o È™uviță de păr negru. Din instinct, Charlotte întinse mâna să i o dea la o parte. — Nu l atingeÈ›i! rosti o voce în spatele ei. Surprinsă, Charlotte se întoarse È™i se trezi în faÈ›a unei tinere frumoase, care n ajunsese să aibă treizeci de ani È™i care ieÈ™ise din baia aflată între acea încăpere È™i o alta, alăturată. — Vă rog, continuă femeia. Mă descurc singură. Se duse lângă pat. Charlotte se dădu la o parte. Mângâind cu blândeÈ›e obrazul băiatului, femeia dădu cu atenÈ›ie È™uviÈ›a de păr la o parte. După asta își ridică privirea È™i se uită în ochii Charlottei. — Cine sunteÈ›i? întrebă ea. — Charlotte LaConner. Eu... fiul meu Jeff LaConner. A jucat în meciul... ÃŽn acea clipă, în ochii tinerei femei se citi mânia. — Știu cine e, rosti ea. E băiatul care l a rănit pe fiul meu. Eu sunt Maria Ramirez, adăugă ea, pe un ton de a dreptul provocator. Charlotte înghiÈ›i nodul din gât. Se lupta să È™i stăpânească emoÈ›ia. — Eu... eu am venit să văd cum se simte fiul dumneavoastră. Vorbea încet, ca o È™oaptă ceva mai tare. — O să se facă bine? Ochii Mariei Ramirez se umplură de lacrimi. Când vorbi, însă, reuÈ™i să È™i păstreze controlul asupra vocii. — Nu, răspunse ea. N o să se facă bine. S ar putea să nu mai poată umbla niciodată. DeÈ™i o văzu pe Charlotte că tresare la auzul acestor cuvinte, Maria îi dădu mai departe: — S ar putea să È™i moară, doamnă LaConner. S ar putea ca fiul dumneavoastră să mi fi ucis băiatul. Charlotte închise ochii, ca È™i cum gestul ar fi pus o la adăpost de învinuiri. Când îi deschise, tânăra continua s o privească fix. — P... pot face ceva? È™opti Charlotte. Orice? Maria Ramirez clătină din cap. Atunci Charlotte făcu un pas în față È™i întinse mâna ca È™i cum ar fi vrut s o atingă pe cealaltă femeie, dar Maria se dădu iute înapoi. Charlotte se întoarse, în tăcere, să plece. Când ajunse la ușă, Maria o opri. — OpriÈ›i l, doamnă LaConner. OpriÈ›i l pe fiul dumneavoastră să mai joace. Dacă n o va face, va răni È™i pe altcineva. Charlotte se răsuci pe călcâie È™i dădu din cap. — O s o fac, doamnă Ramirez. Să fiÈ›i sigură de asta. Jeff a jucat ultimul lui meci. Când ieÈ™i din spital, însă, È™i fu inundată de lumina orbitoare a soarelui de prânz, Charlotte se întrebă dacă se va putea È›ine de promisiune. Avea douăzeci de ani de când era măritată cu Chuck, È™i tot se mai certa cu el. ÃŽntotdeauna raÈ›iunea lui învinsese emotivitatea ei. * Blake Tanner își petrecuse dimineaÈ›a făcând un tur al uzinei împreună cu Jerry Harris. Uluirea lui crescuse de fiecare dată când văzuse ceva nou. De dimineață, când sosise, fusese surprins de aparenta lipsă a securității clădirii. Jerry îl lămurise rapid cum stătea, de fapt, situaÈ›ia: — Camerele de televiziune te au luat în vizor de la o distanță de un sfert de milă. ÃŽn memoriile computerelor există deja o descriere a maÈ™inii tale È™i a numerelor de înmatriculare, ca È™i o reproducere după o poză de a ta. Pe lângă asta, avem o serie întreagă de alarme îngropate în jurul clădirii ca È™i sisteme de rezervă în cazul în care e vreunul suficient de deÈ™tept ca să decupleze reÈ›eaua principală de alimentare. N am avut niciodată vreo problemă. ÃŽn toÈ›i anii ăștia de când ne aflăm aici, n a existat nici măcar o tentativă de a penetra în clădire prin efracÈ›ie. Jerry Harris vorbise ca È™i cum TarrenTech era o fortăreață, iar el era ofiÈ›erul care o comanda. Făcând turul clădirii, Blake își dădu seama că o asemenea comparaÈ›ie era justă. DecepÈ›ionam de mic când era văzut din afară, imobilul se întindea pe patru niveluri sub sol. — N are nici un sens să alertăm lumea în legătură cu ceea ce facem aici, explicase Jerry, chicotind uÈ™or. Intrară mai întâi în secÈ›ia de software, unde un grup de programatori de frunte, îmbrăcaÈ›i toÈ›i cu uniforme, lucrau la terminale de computer sau schimbau cuvinte È™optite în acea păsărească ciudată a programatorilor pe care Blake nu fusese niciodată capabil s o înÈ›eleagă. — Aici lucrează o echipă de inteligență artificială, rosti Jerry ca replică la privirea interogativă a lui Blake. Suntem cu mult înaintea tipilor din Palo Alto È™i Berkeley, dar, bineînÈ›eles, că ei n o È™tiu. De fapt, ei cunosc doar că noi lucrăm la un nou sistem de operare care să întreacă Microsoft ul. Blake dădu din cap. Auzise È™i el zvonurile È™i începuse deja să elaboreze o strategie de marketing. — Numai că, îi dădu Jerry mai departe, zâmbind cu toată gura, tot ce s a auzit nu e decât un rahat. Blake icni. Șeful lui izbucni într un hohot de râs. — Chiar ai crezut că Ted Thornton ar putea fi atât de tâmpit încât să i concureze pe cei de la Microsoft pe terenul lor? Noi am fost cei care am lansat zvonul È™i l am împrăștiat ca lumea trimițând câțiva tipi în Berkeley È™i Palo Alto. Ochii începură să i scânteieze de mândrie È™i amuzament. — Pretextul pentru care au părăsit TarrenTech a fost acela că s au plictisit de sistemele de operare È™i È™i au dorit să lucreze în domeniul inteligenÈ›ei artificiale. Ca atare, acum avem oamenii noÈ™tri în ambele locuri È™i nici unul n a fost prins încă. Blake dădu, îngrijorat, din cap. Plecară mai departe printr un labirint de laboratoare. ÃŽntr unul dintre ele se experimentau superconductoare pe baze ceramice. ÃŽn altele se experimentau noi forme de tehnologie sub gaz. ÃŽn cele din urmă, intrară în laboratoarele farmaceutice È™i întâlniră, în sfârÈ™it, un om de pază. DeÈ™i nu le ceru nici un document de identificare, acesta îi privi cu atenÈ›ie cât timp își puseră pe ei halatele de protecÈ›ie È™i È™i acoperiră faÈ›a cu măști. — BineînÈ›eles că asta nu înseamnă cine È™tie ce protecÈ›ie dacă se pierde ceva pe aici, rosti Jerry, dar e mai bine decât nimic. ÃŽn plus, etanÈ™eizările noastre sunt cele mai bune. ÃŽn cinci ani de zile n a scăpat nici măcar o insectă. Nici măcar în cadrul laboratorului. — Insectă? se miră Blake, ezitând în faÈ›a uÈ™ii. Ce se întâmplă acolo? — Se fac cercetări. La modă e acum SIDA, dar suntem implicaÈ›i într o mulÈ›ime de alte chestii. Nu trebuie să È›i faci griji cu SIDA; în condiÈ›iile de aici n ai cum să fii expus la ea: Haide. Deschise primul rând de uÈ™i duble. Imediat ce trecură de ele, uÈ™ile se închiseră automat, sigilându l într un fel de anticameră. O clipă mai târziu se deschise È™i cel de al doilea rând de uÈ™i. Pătrunseră în laborator. Jerry începu să explice, cât putea mai bine, ce se petrecea acolo, dar când ajunse la ADN È™i ingineria genetică, Blake se zăpăci complet. — Și acum, anunță Jerry Harris o oră mai târziu, când ajunseră înapoi la parter, ajungem la partea mea favorită din întregul complex. ÃŽmpinse o ușă È™i intrară într o încăpere lungă, luminată de razele soarelui. De a lungul unuia dintre pereÈ›i se aflau numai cuÈ™ti, una lângă alta. — Camera animalelor, rosti Jerry, cu o nuanță de emoÈ›ie în glas ce l făcu pe Blake să tresară. Harris zâmbi, fericit ca un copil. — Simt nevoia să vin aici de cel puÈ›in de trei ori pe zi, mărturisi el. Porniră încet de a lungul È™irului de cuÈ™ti. Aproape la fiecare dintre ele, Jerry se opri ca să le È™optească ceva È™oarecilor, È™obolanilor sau cobailor din ele. PuÈ›in mai târziu ajunseră la o cuÈ™că plină cu iepuri albi. Jerry deschise uÈ™iÈ›a È™i scoase, cu grijă, una dintre rozătoare. O mângâie blând cu palmele, amintindu i lui Blake de propriul lui fiu. Jerry păru că i citeÈ™te gândul. — Mark a fost cel care mi a dat ideea. Mi au plăcut întotdeauna cobaii lui Robb, dar iepurii au ceva în ei care mă miÈ™că. Cred că e din cauză că par întotdeauna atât de prietenoÈ™i. Blake se încruntă, uÈ™or nedumerit. — Dar sunt animale de laborator, nu i aÈ™a? Privirea lui Jerry deveni o clipă opacă, apoi își reveni la strălucirea dinainte. — ÃŽncerc să nu mă gândesc la asta, se confesă el încet. ÃŽncerc să nu mă ataÈ™ez de nici unul, dar, uneori... ei bine... Se smulse din transă È™i introduse iepurele la loc. — Haide să ne uităm la maimuÈ›e. Se deplasară către capătul încăperii unde o mică trupă de babuini sporovăiau între ei într o cuÈ™că mare, dotată cu ramuri de copac, bare de cățărat È™i liane din sfoară. La apropierea oamenilor, animalele tăcură, privindu i pe cei doi cu ochi îngrijoraÈ›i È™i suspicioÈ™i până ce atenÈ›ia li se îndreptă din nou asupra propriilor lor fiinÈ›e È™i, ca È™i cum studiul făcut le ar fi satisfăcut, reveniră la chițăiturile È™i murmurele lor. — Știi că sunt în stare să recunoască oamenii? rosti încet, Jerry. Se uitau să vadă dacă vreunul din noi e tehnicianul de la laborator. Și au dat seama că asta ar fi însemnat ca una dintre ele să fie luată È™i să nu mai fie adusă înapoi. M am gândit la un moment dat să pun de fiecare dată pe altcineva s o facă, dar m am temut că astfel, vor avea teamă, față de oricine. Studiară maimuÈ›ele câteva minute în tăcere, apoi Jerry Harris se răsuci pe călcâie. — Ei, cred că i timpul să mergem, nu? oftă el. Nu făcură mai mult de cinci paÈ™i când auziră un È›ipăt îngrozitor de pură furie animalică. Amândoi se întoarseră instantaneu È™i zăriră un mascul voinic — mai mare cu cel puÈ›in o treime față de ceilalÈ›i — cum se întinde È™i apucă un alt mascul, mai mic, de gât. Cu ochii, scânteind de furie, cel mare își înfipse dinÈ›ii în umărul celuilalt apoi începu să l scuture, în timp ce victima scâncea agonizant. Blake se holbă È™ocat la întreaga scenă, dar Jerry Harris întinse de îndată mâna È™i atinse un buton de pe perete. O alarmă începu să sune tare. Imediat se deschiseră uÈ™ile de la intrarea în încăpere È™i își făcură apariÈ›ia trei asistenÈ›i, venind în fugă spre ei. — Furtunul! strigă Harris. AduceÈ›i furtunul! Doi asistenÈ›i se îndreptară spre cuÈ™că, iar cel de al treilea se răsuci pe călcâie È™i se făcu nevăzut. Câteva clipe mai târziu reveni, strângând în mâini capătul unui furtun de incendiu, care È™erpuia în spatele omului. MaimuÈ›a mai mică se afla deja în comă. Din artera deschisă în gât sângele țâșnea ca o cascadă. Cea mare, însă, aparent uitând de lichidul roÈ™i etic cu care fusese mânjită, continua să scuture, furioasă, corpul celeilalte. ÃŽn cele din urmă, atacatorul dădu drumul trupului inert al victimei sale È™i o lăsă să cadă la podea. După asta, înÈ™făcă de picioare creatura moartă È™i începu să facă un cerc în aer cu trupul ei, zdrobindu i È›easta de barele cuÈ™tii. Luptându se cu greaÈ›a, Blake își întoarse faÈ›a de la macabrul spectacol. Cu faÈ›a pământie È™i cu fălcile strânse, Jerry Harris continuă să privească, dirijând activitățile celor trei asistenÈ›i. — DaÈ›i drumul la apă, strigă el. O să i dea drumul imediat ce l veÈ›i lovi. Șuvoiul de apă îl năuci pe asistentul care È›inea de capătul furtunului. Precum prevăzuse Harris, maimuÈ›a mai mare, È›ipând încă de furie, dădu drumul victimei sale, È™i fu È›intuită de barele cuÈ™tii. ÃŽn timp ce asistentul cu furtunul È›inu animalul imobilizat în bătaia È™uvoiului, un alt asistent trase rapid cu o puÈ™că cu tranchilizante în creatura înfuriată. La nici trei secunde după aceea, maimuÈ›a se prăbuÈ™i pe podeaua cuÈ™tii. — Isuse, icni Blake. Ce dracu' s a petrecut aici? Harris ezită o clipă, cât timp își recăpătă controlul de sine. AsistenÈ›ii se apucară să mâne celelalte animale către zonele speciale de dormit dinapoia porÈ›iunii centrale a cuÈ™tii, astfel ca să poată recupera corpurile celor două maimuÈ›e prăbuÈ™ite. Harris îl luă pe Blake de braÈ› È™i l conduse spre ușă. — Se întâmplă uneori, rosti el, cu voce tremurătoare. Cu un animal È›inut în cuÈ™că se petrece câteodată ceva. Ani de zile poate părea normal È™i, dintr o dată, îl apucă pandaliile. Se uită fix la Blake. — N ai văzut niciodată cum se agită felinele alea mari la grădina zoologică? Mai ales dacă sunt È›inute în cuÈ™ti mici? Ei bine, eu nu cred c o fac doar pentru miÈ™care. După mine ele o iau în clipele alea razna. Ar prefera să moară. Blake se hotărî să replice abia când ajunseră înapoi în biroul lui Jerry Harris: — Dacă simÈ›i aÈ™a, atunci cum suporÈ›i să È™tii că toate animalele de acolo o să moară în laboratoarele noastre? Harris reuÈ™i să schiÈ›eze un început de zâmbet. — Asta mi e meseria, rosti el cu o nuanță de amărăciune în voce. ÃŽmi tot spun că cercetările pe care le facem È™i vieÈ›ile pe care le am putea salva merită sacrificarea acelor animale. Blake medită o clipă, apoi încuviință. — Bun, È™i eu ce o să fac aici? întrebă el într un târziu. Din câte văd nu prea ai nevoie de un om care să È™tie marketing. Aparent uÈ™urat că se schimbase subiectul, Jerry Harris îi dădu, peste birou, un dosar lui Blake. — O să ai multe de făcut, rosti el. O să trebuiască să cunoÈ™ti tot ce se petrece aici, È™i chiar dacă nu înÈ›elegi tehnologiile, pe care nu le înÈ›eleg nici eu în întregime, o să trebuiască să È™tii ce se încearcă să se producă. Tu te ai descurcat întotdeauna bine cu oamenii, Blake, È™i, îți place sau nu, asta înseamnă de fapt marketingul. Trebuie să demonstrezi oamenilor că au nevoie de ceea ce posezi tu. Pe lângă asta, aici o să te ocupi È™i cu ceea ce se numeÈ™te „relaÈ›ii publice". PoÈ›i să începi chiar cu asta. Harris făcu un semn înspre dosar È™i Blake îl ridică de pe birou. ÃŽl deschise È™i constată, cu surprindere, că era un dosar medical. Era dosarul lui Ricardo Ramirez. Nedumerit, Blake Tanner se uită interogativ la Jerry Harris. — TarrenTech o să suporte toate cheltuielile de spitalizare ale băiatului rosti Harris. Ia asupra ei totul: operaÈ›ii chirurgicale, specialiÈ™ti, fizioterapeuÈ›i. Blake zâmbi acru, convins că înÈ›elesese. — Conform ideii că oricum nu va costa mai mult decât un proces, nu? comentă el. Spre surprinderea lui, Harris clătină din cap. — Nu va fi nici un proces, zise el. Nu există un temei legal. E evident că a fost un accident. Se sprijini de spătarul fotoliului È™i își duse mâinile la ceafă. — Suntem într o situaÈ›ie specială, Blake. Când am sosit noi aici, Silverdale era un cătun. TarrenTech a schimbat totul. Am reconstruit oraÈ™ul din temelii, până la nivel de È™coli È™i biblioteci. Am întâmpinat ceva rezistență la început, dar i am rugat pe localnici să aibă încredere în noi, È™i ei au acceptat. Nu le am înÈ™elat niciodată această încredere. Arătă înspre dosarul din mâinile lui Blake. — Din punct de vedere legal, nimeni din Silverdale nu e responsabil pentru ce i s a întâmplat băiatului. Asta, însă, n o să l ajute, nu? Blake se agită pe scaun, brusc stânjenit din cauza gândurilor cinice pe care le avusese cu câteva clipe înainte. — Nu, aprobă el. Nu cred c o să i fie de prea mare ajutor. Harris adoptă un ton autoritar. — Atâta vreme cât eu È™i compania suntem implicaÈ›i într un accident petrecut aici, avem o responsabilitate morală. Vom avea grijă de Ricardo Ramirez, È™i asta fără a ne uita la bani. O să primească tot ce are nevoie, cât timp are nevoie. Compania e pregătită chiar să i plătească o pensie permanentă de întreÈ›inere. ÃŽl privi în ochi pe Blake. — Mama lui spune că Rick vrea să devină doctor. Are note foarte bune È™i se pare că are È™i înclinaÈ›ii către aÈ™a ceva. Făcu o nouă pauză, apoi continuă: — AminteÈ™te È›i mereu de asta când te vei gândi cum să i faci pe alÈ›ii să aibă încredere în tine. ÃŽn ce l priveÈ™te pe Rick, cred că el s ar fi ocupat de maică sa enorm. In eventualitatea că nu va putea, o s o facem noi. Blake Tanner clipi din ochi. ImplicaÈ›iile vorbelor lui Jerry Harris puteau fi considerabile. — Ai discutat cu Ted Thornton despre chestia asta? se interesă el. Harris zâmbi. — N a fost nevoie. Asta e chiar politica lui Ted. ÃŽntâmplător, sunt de acord cu ea în proporÈ›ie de sută la sută. OraÈ™ul ăsta a fost făcut de TarrenTech. ÃŽntr un fel sau altul suntem responsabili pentru tot ce se petrece aici, È™i n o să evităm să ne asumăm această responsabilitate. La plecarea din biroul lui Jerry Harris, Blake Tanner simÈ›i un fel de respect față de compania È™i de oamenii pentru care lucra. ÃŽncepea să bănuiască că Silverdale nu era o simplă haltă pe drumul carierei sale. Avea senzaÈ›ia că oraÈ™ul îi va schimba viaÈ›a cu totul. * După È™coală, Mark Tanner descoperi că avea să se ducă singur spre casă. O aÈ™teptase în faÈ›a clădirii douăzeci de minute pe Linda Harris. Tocmai dăduse colÈ›ul când uÈ™a de la vestiarul băieÈ›ilor fusese dată cu putere de perete, lăsând să iasă la iveală componenÈ›ii echipei de football, îmbrăcaÈ›i în echipamente de antrenament. ÃŽl strigase pe Robb Harris, dar acesta nu i răspunse, fie că nu l auzise, fie că l ignorase intenÈ›ionat. Când vroise să strige din nou a apărut antrenorul. ÃŽn clipa aceea Mark își dăduse seama că era posibil ca nici una dintre presupunerile lui să nu fie adevărate, căci, apropiindu se de jucători, aliniaÈ›i perfect în formaÈ›ie, el se oprise brusc È™i se uitase urât la unul dintre băieÈ›ii din spate. — Cincizeci de flotări! comandase el răstit. Acum! Mark privise cum se aruncase băiatul, practic instantaneu, la sol È™i cum începuse să È™i împingă trupul în sus È™i în jos. Mark înÈ›elese ce infracÈ›iune săvârÈ™ise acel jucător abia când el efectuase deja peste zece flotări. ÃŽi făcuse semn cu mâna uneia dintre fetele de la echipa de susÈ›inătoare, aflate la mijlocul antrenamentului lor pe un teren alăturat. — Sfinte Sisoe! murmură Mark în barbă. Se răsuci pe călcâie să plece, dar o auzi pe Linda strigându l. Ridicând privirea, o văzu făcându i semn cu mâna. — Bună, răspunse el. Porni spre locul unde se afla ea alături de alte trei fete È™i de doi băieÈ›i. — Te căutam, mărturisi Mark. — Trebuie să i susÈ›in, rosti Linda ca o scuză. Iar după asta trebuie să mă duc la bibliotecă. Vrei să mă aÈ™tepÈ›i? Mark clătină din cap. — Nu pot. Mama are nevoie de mine la despachetat. Ezită o clipă, apoi reveni: — Și trebuie să i susÈ›ii în fiecare zi? Linda zâmbi È™i dădu din cap. — Trei zile pe săptămână È™i o È™edință în seara dinaintea unui meci. Privirile li se întâlniră o clipă. SimÈ›ind cum se înroÈ™eÈ™te, Mark se întoarse. — Ei bine, ne vedem mâine atunci, mormăi el. N o văzu pe Linda zâmbindu i, după cum nu l văzu nici pe Jeff LaConner care se oprise pe teren È™i se uita fix în direcÈ›ia lui. ÃŽn loc să se ducă drept spre casă, Mark se hotărî să parcurgă strada Colorado către zona comercială, să se învârtă un pic pe acolo, apoi s o ia pe scurtătură către Telluride Drive. Merse încet, admirând fiecare casă pe lângă care trecea È™i evaluând cu ochii minÈ›ii fiecare detaliu, de stil arhitectonic care ar fi meritat să fie imortalizat în fotografii. Imediat se decise că aproape fiecare casă merita o poză. Arătau toate ca niÈ™te tablouri din calendare. Rumegă un pic ideea, gândindu se ce trebuia făcut ca să se apuce să vândă poze pentru calendare. Un sfert de oră mai târziu ajunse la micul grup de clădiri ce înconjurau o piaÈ›etă, cunoscute sub numele de „centrul" oraÈ™ului. Și această zonă părea desprinsă dintr un alt secol. Era o adunătură de clădiri de sine stătătoare, construite, în majoritatea lor, dintr o structură de lemn ce i reamintea lui Mark de filmele western. La marginile caldarâmului îngust al străzii se ridicau, cu numai câteva palme mai sus, trotuare de lemn ce uneau clădirile între ele. ÃŽn spatele unuia dintre magazine se întindea o zonă mare de parcare. Strada părea că e folosită numai de pietoni È™i de câțiva câini care stăteau la soare în mijlocul drumului. Mark se opri să scarpine unul dintre câini. Când se ridică, văzu un magazin de aparate foto. Deasupra uÈ™ii stătea scris cu litere albastre, strălucitoare: SPALDING'S. Magazinul era mic È™i înghesuit în micul spaÈ›iu dintre un magazin de computere È™i un bufet expres. ÃŽn acel moment îi veni o idee. Dacă își găsea o slujbă după orele de È™coală, taică său n ar mai fi putut insista să facă sport. ÃŽÈ™i îndreptă spinarea, își băgă cămaÈ™a în pantaloni È™i intră în micul magazin. De dincolo de tejghea îi zâmbi larg un bărbat cu un aer prietenos, păr cărunt È™i ochelari cu ramă metalică. — Cu ce È›i pot fi de folos? întrebă el. — SunteÈ›i domnul Spalding? îl chestionă Mark. Omul dădu din cap. — Nimeni altul. Și mătăluță cine ai putea fi? — Mark Tanner. Tocmai m am mutat în oraÈ™ È™i m am întrebat dacă n aveÈ›i nevoie de vreun ajutor. Numai jumate de normă, după È™coală È™i poate în week end uri. Henry Spalding își arcui sceptic, sprâncenele. PreÈ› de o clipă, Mark crezu c avea să fie refuzat. Spre surprinderea lui, Spalding înclină, gânditor, capul. — Ca să fiu sincer, zise el, mă gândeam să mi iau un ajutor. Vine sezonul de schi È™i asta înseamnă întotdeauna lume multă. Vine apoi È™i Crăciunul... Da, de ce nu? Privirea i se înăspri uÈ™or. — Dar am nevoie de tine seara. Mark își făcu repede socotelile. Ce mai conta? Dacă avea să lucreze serile, trebuia să È™i facă lecÈ›iile după amiaza. — ÃŽn regulă, rosti el. E perfect. Spalding dispăru în micul oficiu din spatele magazinului È™i se întoarse cu o cerere de angajare tip, boÈ›ită È™i pătată. — Ce ar fi să completezi asta È™i vorbim dup aia? îl îndemnă el pe Mark, dându i foaia de hârtie. Mark pescui un pix de la fundul ghiozdanului. Spalding se uită curios la el. — ÃŽn ce echipă joci? se interesă bărbatul. Mi se pare că eÈ™ti prea scund pentru football. Tenis? Sau baseball? Mark clătină din cap nedezlipindu È™i privirea de pe cerere. — Nu fac parte din nici o echipă, explică el. Sunt... mă rog, cred că sunt mult mai priceput la fotografii decât la sport. Pe neaÈ™teptate, mâna domnului Spalding apăru în raza vizuală a lui Mark È™i i smulse cererea din față. — Nu eÈ™ti în nici o echipă? se miră omul. Mark își înălță privirea È™i l văzu pe Spalding uitându se reprobator la el. — N... nu, murmură Mark. De ce? — Pentru că asta înseamnă cu totul È™i cu totul altceva, îl lămuri Spalding. Suntem în Silverdale, fiule. Aici noi ne sprijinim echipele sportive. Asta înseamnă È™i asigurarea ca membrii lor să aibă prioritate la slujbele cu program redus. Văzând expresia de dezamăgire din ochii lui Mark, bărbatul încercă să îndulcească pastila: — ÃŽÈ›i propun ceva. Eu o să sun mâine la È™coală È™i o să văd ce mai e pe acolo. Poate că nimeni de la echipe n o să vrea slujba de aici. Dacă va fi aÈ™a, atunci ea îți va aparÈ›ine cu siguranță. Mark își muÈ™că buzele È™i reuÈ™i să i mulÈ›umească lui Henry Spalding, după care își ridică ghiozdanul È™i ieÈ™i din magazin. SimÈ›ea că nu va exista niciodată vreo slujbă pentru el la Spaldingi. ÃŽn definitiv, îl auzise, la cursul de fotografiere, pe unul dintre băieÈ›ii care spusese că își va căuta o slujbă până la debutul sezonului de baseball. Când coti pe Telluride Drive, Mark începu să se întrebe dacă nu greÈ™ise în aprecierea acestui orășel. Cu o săptămână înainte părea atât de excitant... Acum nu i mai oferea nici o emoÈ›ie. 6 Sharon Tanner stătea în faÈ›a chiuvetei cu buzele încreÈ›ite È™i sprâncenele arcuite a îngrijorare. Cu toate că patru fripturi o aÈ™teptau sfârâind pe grătar, Sharon uitase pe moment de ele È™i l urmărea pe Mark care È™edea cu picioarele încruciÈ™ate pe pajiÈ™tea de lângă garaj, privind fix către cuÈ™ca cu iepuri. DeÈ™i îl urmărea îndeaproape de numai câteva minute, era vag conÈ™tientă de prezenÈ›a lui de cel puÈ›in o jumătate de oră. ÃŽn sine, povestea n avea nimic neobiÈ™nuit în ea; Mark își petrecea de obicei o oră pe zi îngrijind iepurii, mângâindu i, verificându le sănătatea sau jucându se cu ei dându le drumul prin curte ca Chivas să i urmărească, încrezător în capacitatea câinelui de a i aduce înapoi nevătămaÈ›i. Acum, însă, se petrecuse ceva. ÃŽn loc să sară pe lângă Mark È™i să adulmece lacom cuÈ™ca, Chivas stătea întins lângă stăpânul lui. Picioarele din față ale câinelui erau întinse înainte È™i capul lui masiv se sprijinea pe labe. Coada zăcea adormită pe pământ. DeÈ™i părea că doarme, Sharon vedea din bucătărie că își È›inea ochii deschiÈ™i È™i l privea È›intă pe Mark. Se părea că Chivas sesizase ceva în neregulă. Gândindu se mai bine, Sharon își dădu seama că povestea nu era un accident singular, petrecut numai în acea zi. Făcând o retrospectivă a săptămânii, constată că Mark devenise din ce în ce mai tăcut, petrecându È™i din ce în ce mai mult timp cu sine însuÈ™i. După orele de curs plecase adeseori să hălăduiască pe dealurile din împrejurimi, alături de Chivas, sau stătuse în curtea din spate, de unul singur, holbându se la cuÈ™ca cu iepuri. Sharon era convinsă că el nici nu zărea măcar rozătoarele. Era clar că se gândea intens la ceva despre care nu dorea să discute. ÃŽn clipa în care Kelly intră în bucătărie ca să afle când avea să fie gata cina, Sharon se hotărî să acÈ›ioneze. — Peste câteva minute, draga mea, o informă ea pe fiică sa. Vrei să ai puÈ›in grijă de fripturi în locul meu? Ochii fetiÈ›ei sclipiră de încântare. Apucă imediat furculiÈ›a specială de friptură de pe consola de lângă grătar È™i o înfipse cu pricepere într unul din antricoate, care tocmai începuse să se rumenească. — A sosit vremea să le întorc? întrebă ea. — Din patru în patru minute, răspunse Sharon. Aruncă o privire asupra grătarului È™i decise că avea cel puÈ›in cincisprezece minute la dispoziÈ›ie să discute cu fiul ei. O lăsă pe Kelly singură în bucătărie, ieÈ™i în curte È™i se aÈ™eză lângă Mark. Ca È™i cum ar fi sesizat că sosise cineva în ajutorul stăpânului lui, Chivas se ridică în patru labe, dând din coadă, È™i È™i fixă privirea pe ea. — Vrei să vorbim? întrebă Sharon. Mark o privi curios. — Să vorbim despre ce? Am greÈ™it cu ceva? — Nu, dar sunt mama ta È™i È™tiu că te preocupă ceva. Devii tăcut. Tăcerea, însă, nu va rezolva nimic. Mark trase adânc aer în piept, apoi oftă. — C cred că nu sunt convins că mi place Silverdale, rosti el privind în altă parte. — Azi e de abia joi. Te ai È™i hotărât, în mai puÈ›in de o săptămână, că nu È›i place aici? Dar tu erai cel mai surescitat de mutarea noastră, îți aminteÈ™ti? Mark încuviință posomorât. — Știu. Și mai È™tiu cât de bine i a părut lui tati. Chiar È™i Kelly a încetat cu bocetele după prietenele ei de acasă. — Iar tu nu vrei să le strici buna dispoziÈ›ie, nu? Mark ezită o clipă, apoi dădu afirmativ din cap. — Cred că aÈ™a e, admise el. Când întâlni privirea mamei, simÈ›i nevoia imperioasă să dezlege baierele tuturor tensiunilor acumulate de la începutul săptămânii. — Toată lumea de aici nu se gândeÈ™te decât la sport, izbucni el. Nu pot nici măcar să mi iau o slujbă, mamă, încă nu fac parte din nici o echipă. Sharon se uită intrigată la el. Despre ce naiba vorbea? — O slujbă? îl întrerupse ea. De ce ai tu nevoie de o slujbă? Mark se îmbujoră. — Eu... ei bine, m am gândit că tata m ar mai fi slăbit cu insistenÈ›ele de a face sport dacă mi aÈ™ fi găsit un serviciu. Adică, dacă aÈ™ fi lucrat n aÈ™ mai fi avut timp È™i de sport, nu i aÈ™a? Sharon se abÈ›inu cu greu să nu izbucnească în hohote de râs. O opri tristeÈ›ea din ochii fiului ei. — Bine că n ai intenÈ›ii rele, rosti ea chicotind uÈ™or. Trebuie să recunosc că schema ta are toate È™ansele să funcÈ›ioneze. Deci care e problema? Mark dădu din umeri È™i i povesti ce pățise luni după amiază în magazinul foto. Scena se repetase È™i în după amiezele de marÈ›i È™i miercuri, când se prezentase la alte posibile locuri de muncă, iar astăzi auzise aceleaÈ™i vorbe ca ale lui Spalding, repetate la bufetul expres. — Ce am să fac? N o să pot face parte din nici o echipă, n o să mi pot lua nici o slujbă È™i tata o să înceapă să mă strângă cu uÈ™a. Rămaseră amândoi fără grai câteva minute, ca È™i cum tăcerea s ar fi putut dovedi o soluÈ›ie în sine. ÃŽn cele din urmă, Sharon înălță, neputincioasă, din umeri. — AÈ™ vrea să È™tiu ce să È›i spun, rosti ea. O să încerc să l opresc pe taică tău să te preseze atât de tare, numai că È™tii bine cum e el. ÃŽl bătu amical pe spate, apoi se ridică în picioare. — Hai. Mâncarea e aproape gata. Mark clătină din cap. — Nu prea mi e foame. Te supără dacă sar peste cină? Poate că o să mă plimb cu Chivas pe dealuri. Sharon se gândi o clipă, apoi se decise. „Are aproape È™aisprezece ani", își zise ea. „Trebuie să se descurce singur". — Bine, fu ea de acord. Să te întorci, însă, înainte de a se lăsa întunericul. Nu vreau să te rătăceÈ™ti pe acolo. Mark îi zâmbi. Schimbarea expresiei de pe faÈ›a lui o asigură pe Sharon că luase decizia cea mai înÈ›eleaptă. — N o să întârzii. Chiar dacă s ar întâmpla aÈ™a ceva, Chivas o să mă aducă înapoi. Când Sharon se întoarse în bucătăria de unde Kelly È›ipa că fripturile aveau să se ardă, Mark È™i Chivas dispăruseră deja pe alee. * Mark uitase de cât timp mergea. Nici măcar nu fusese prea atent la drum. Cu Chivas alergând în faÈ›a lui, o luase spre nord până când atinsese marginea drumului, apoi urmase cursul È™erpuit al râului preÈ› de un sfert de milă până la un mic podeÈ› pentru traversare cu piciorul. După ce trecuse râul dăduse peste o răscruce din care plecau trei cărări în tot atâtea direcÈ›ii. Alesese pe cea care avea să l ducă în sus pe deal. Peste douăzeci de minute ajunseseră la limita văii, iar acum începuseră să urce panta muntelui. Trecerea de la pajiÈ™tea presărată cu copaci la rândurile dese de pini, amestecaÈ›i ici È™i colo cu plopi, se făcu foarte rapid. Tremurând din tot corpul de plăcerea ciudatelor arome care i stârneau nările, Chivas părăsea tot timpul cărarea È™i intra în pădure, dornic să se ia după veveriÈ›e, păsări sau oricare altă ființă. Mark se È›inu pe cărare, luptându se cu înălÈ›imile. Ajunse la o curbă în ac de păr È™i văzu că se afla pe o creastă abruptă ce domina întreaga vale. Din cine È™tie ce motiv creasta era golașă, având pe ici È™i colo smocuri de iarbă mătăsoasă din care căprioarele își făceau culcuÈ™ noaptea. ÃŽl căută cu privirea pe Chivas, dar câinele nu se zărea nicăieri. După umbra adâncă a pădurii, soarele venea acum cu o căldură plăcută, aÈ™a că Mark se lăsă să cadă pe un smoc de iarbă È™i admiră panorama văii. Câteva minute mai târziu se întinse pe spate È™i își închise ochii. Pentru câteva secunde doar... Primul lucru pe care îl sesiză când se deÈ™teptă fu acela că soarele coborâse sub linia orizontului. Alături de Mark, Chivas mârâia amenințător. Corpul îi tremura din toate încheieturile È™i se uită fix în zare, cu una din labele din față desprinsă uÈ™or de sol È™i cu coada lăsată să cadă uÈ™or curbată. Mark se trezi de a binelea È™i se ridică în genunchi. Mijind ochii, se concentră în direcÈ›ia privirii lui Chivas, dar nu zări nimic. Ceva, însă, alertase câinele È™i l trezise din somn. Ce anume? ÃŽn acea clipă auzi un sunet. Era un tânguit pe un ton coborât. La început, Mark nu fu convins că auzise ceva. ÃŽÈ™i ciuli urechile. DeÈ™i mârâitul lui Chivas crescu în intensitate, Mark auzi cum se schimbă tonalitatea sunetului devenind aproape un È›ipăt de durere. De durere sau de furie. Era un sunet animalic, periculos È™i feroce. Mark simÈ›i un fior pe È™ira spinării când È›ipătul se transformă într un urlet lugubru ce tăie în felii liniÈ™tea serii. O fracÈ›iune de secundă mai târziu urletul încetă brusc, fără a lăsa în urma lui măcar un ecou care să se reverbereze de munÈ›i. Lângă el, Chivas lătră o dată, scurt, apoi tăcu. Rămaseră amândoi È›intuiÈ›i locului câteva minute bune, încercând să audă din nou acel sunet, dar nu distinseră nimic altceva în liniÈ™tea deplină. Spre vest, cerul căpătă o nuanță rozalie, iar valea începu să fie acoperită de umbre lungi. — Hai, băiete, comandă Mark, cu voce instinctiv coborâtă la nivelul unei È™oapte. Hai acasă. Se ridică în picioare È™i apucă din nou pe cărare, prin pădure. ÃŽn loc să alerge voios pe unde vroia, Chivas rămase acum lipit de stăpânul lui. La fiecare câțiva paÈ™i parcurÈ™i, câinele se întorcea să privească în urmă, mârâind încet. Mark grăbi paÈ™ii. ÃŽncepu să se liniÈ™tească abia când traversă înapoi podeÈ›ul È™i ajunse în decorul familiar al oraÈ™ului. * Linda Harris o privi neliniÈ™tită pe Tiffany Welch, în timp ce aceasta inspiră adânc, făcu iute trei paÈ™i, sări È™i ateriză cu măiestrie pe capătul trambulinei. Aceasta o propulsă în aer È™i Tiffany Welch execută un flip aproape perfect, după care ateriză, cam nesigur, pe umerii lui Jash Hinsdale È™i Pete Nakamura. SimÈ›ind cum tremură picioarele fetei, cei doi băieÈ›i își încordară gleznele ca s o stabilizeze. Tiffany își întinse braÈ›ele în lături È™i, o clipă mai târziu, își pierdu echilibrul. Le strigă băieÈ›ilor să i dea drumul È™i sări în spate, pe saltelele ce acopereau podeaua sălii de gimnastică. — Am înÈ›eles, rosti ea, citind perfect expresia Lindei. Deci n a fost perfect. Bine, cel puÈ›in, că m am ridicat. Fii sigură că la data jocurilor o să fiu în stare să execut figura ca lumea. Linda dădu din cap. — Sau o să te trezeÈ™ti cu coloana ruptă. ÃŽÈ›i spun eu, Tiff, dacă află doamna Haynes ce vrei să faci, ne omoară pe toÈ›i. — Atunci să nu i dăm voie să afle, rosti Tiffany. O să exersez până ce o să mi iasă bine, È™i atunci o să i arătăm noi ei ce putem. — Mă rog, eu nu mai exersez în seara asta, anunță Linda. Se uită la ceas. — S a făcut ora nouă È™i mai am încă să mi termin tema la algebră. Hai să mergem. Cele două fete își luară la revedere de la Josh È™i Pete, fugiră în vestiar, făcură iute un duÈ™ È™i se îmbrăcară. — Vrei să bem o Coca? întrebă Tiffany cincisprezece minute mai târziu. DeÈ™i aveau părul încă ud, nu È™i făceau probleme, fiindcă aerul uscat de munte li l zvânta rapid. Linda clătină din cap. — Nu pot. ÃŽn afară de algebră, mai am È™i o compunere la engleză. — VacanÈ›a Mea de Vară, de Linda Jane Harris? rosti Tiffany cu voce sarcastică. Nu urăști chestiile astea? Linda chicoti. — Din păcate acum e mai rău, răspunse ea. Trebuie să descriu într o mie de cuvinte pe Cea mai Importantă Persoană din ViaÈ›a Mea. Imediat, în faÈ›a ochilor îi răsări imaginea feÈ›ei lipsite de orice umor a profesorului de engleză. — Poate că o să l descriu chiar pe domnul Grey, continuă ea. Tiffany dădu din cap. — Frate miu a încercat chestia asta cum doi ani. Grey i a dat un F È™i l a pus s o refacă. Dădură colÈ›ul È™colii È™i o siluetă le ieÈ™i pe neaÈ™teptate înainte din umbră. Amândouă fetele încremeniră o clipă, dar auziră o voce. — Hei! Eu sunt! Silueta ieÈ™i complet la lumina felinarului. Era Jeff LaConner. — Te aÈ™teptam, îi zise el Lindei. Tiffany o privi pe Linda cu colÈ›ul ochiului. — Ce ai zice de Jeff? rosti ea. Ai putea să l descrii pe el în compunerea ta, nu? ÃŽnainte ca Linda să găsească replica potrivită, Tiffany își luă iute rămas bun È™i porni grăbită înainte, lăsându i singuri pe cei doi. Jeff se apropie de Linda È™i o cuprinse de umeri. Nu era pentru prima dată când proceda aÈ™a, dar în seara aceasta, din cine È™tie ce motiv, gestul o incomoda pe fată. Pricepu destul de repede care era cauza. Mark Tanner. Linda se întâlnea cu Jeff LaConner din primăvară. Chiar din vară, însă, deÈ™i își petreceau împreună aproape fiecare zi, ea își dădu seama că nu poate defini ceea ce simÈ›ea. La început, bineînÈ›eles, fusese fericită că Jeff se interesa de ea, de vreme ce ea era abia o boboacă, iar el era în clasele finale È™i o vedetă de football. Pe lângă asta, îi plăceau privirile invidioase pe care le aruncau Tiffany Welch È™i celelalte colege când Jeff venea să È™i ia prânzul alături de ea. Pe măsură ce trecuse vara, însă, Jeff petrecuse din ce în ce mai mult timp cu sportul, lăsând o din ce în ce mai mult singură. Nu încăpea nici o îndoială că îl plăcea. Problema era, însă, că el nu părea interesat decât de football. Când venea s o viziteze, jumătate din timp È™i o petrecuse cu Robb în curtea din spate, pasându È™i mingea unul altuia în vreme ce ea stătea pe verandă întrebându se de ce mai venise el la ea. Venise apoi week end ul trecut, când sosise Mark în oraÈ™. Sâmbătă, înainte de sosirea lui Robb, îi plăcuse să stea de vorbă cu Mark. Nu vorbiseră despre prea multe lucruri. ÃŽi fusese uÈ™or, însă, să discute cu el fiindcă, spre deosebire de fratele ei sau de Jeff, Mark o asculta. La fel fusese în fiecare dimineață a acestei ultime săptămâni, când merseseră împreună spre È™coală. Chiar È™i în pauza de prânz, deÈ™i È™i o petrecuse mereu cu Jeff, se trezise întotdeauna că l caută cu privirea pe Mark. — Mai mergem mâine seară la petrecere? întrebă Jeff. Linda simÈ›i cum mâna lui îi strângea umărul. Avea o duritate în voce pe care ea nu È™i amintea s o mai fi auzit înainte. — M mîine noapte? repetă ea, cu voce tremurândă. Dar nu m ai invitat, nu i aÈ™a? Jeff se opri È™i se răsuci spre ea. Se aflau la câțiva paÈ™i de un felinar. DeÈ™i Jeff se afla cu o jumătate de față în umbră, se ghicea clar expresia lui de furie. — N am crezut că trebuie s o fac, răspunse el. Oricum tu eÈ™ti acolo, eu sunt acolo È™i întotdeauna ieÈ™im undeva după aia, nu? — Oare? se trezi Linda că spune, simÈ›indu se în aceeaÈ™i clipă ca o idioată. BineînÈ›eles că aÈ™a era — toată lumea o È™tia. De ce rostise o asemenea tâmpenie? Mark Tanner; el era motivul. — Cum adică, oare? se revoltă Jeff. Doar eÈ™ti prietena mea, nu? — N nu È™tiu, răspunse ea. ÃŽÈ™i pierdu brusc autocontrolul È™i dădu frâu liber gândurilor ce i treceau prin minte. — Cred că... ei bine, cred că am stat prea mult împreună... Și p asta de ce o mai spusese? Clar, se gândea la Jeff, se întrebase ce simÈ›ea în realitate pentru el, dar nu intenÈ›iona s o rupă cu el, nu? Dar dacă asta își dorea cu adevărat? Ochii lui Jeff scânteiau de mânie. O apucă de umeri. — De vină e scârba aia de Tanner, nu i aÈ™a? se răsti el. Dacă rahatul ăsta mic se leagă de tine... — Termină! È™uieră Linda, aruncând priviri în jurul ei cu speranÈ›a că nu urmărea nimeni scena. N are nimic de a face cu Mark. Nu era aÈ™a, È™i Jeff părea c o È™tie. Mâinile lui o strânseră mai tare de umeri. Linda simÈ›i junghiuri dureroase în punctele în care degetele lui se înfigeau în carnea ei. Chipul lui se afla în plină lumină acum. Avea un aer complet schimbat. Furia îi modificase trăsăturile, iar faÈ›a — acea față pe care ea o socotise mereu minunată — i se schimonosise. — Nu vreau să mai vorbeÈ™ti cu el, se răsti Jeff. ÃŽn acea clipă ieÈ™i la iveală orgoliul ei. Cine era Jeff LaConner să i comande ce să facă È™i cu cine să vorbească? — Dă mi drumul, comandă ea. Vorbesc cu cine vreau... Nu È™i putu încheia propoziÈ›ia, căci faÈ›a lui Jeff se întunecă de ură oarbă, iar mâinile începură s o scuture zdravăn. Degetele lui intrară adânc în carnea ei. Linda simÈ›i ghimpi dureroÈ™i săgetând o în ambele braÈ›e. Capul i se miÈ™că spasmodic înainte È™i înapoi È™i ochii i se umpluseră de lacrimi. — ÃŽncetează! È›ipă ea. Mă doare! Jeff, opreÈ™te te chiar acum! Strigătul ei trecu prin valul de mânie care i înnegura judecata lui Jeff. ÃŽi dădu drumul la fel de brusc precum începuse s o scuture. Văzu că pe faÈ›a ei È™iroiau lacrimile. Linda își masă umărul stâng, încercând să calmeze durerea. Jeff o privi, mut, preÈ› de o clipă, apoi se întoarse brusc, lovi cu pumnul într un copac È™i o luă la goană cu un urlet ce exprima durere È™i mânie neputincioasă. Gâfâind, cu inima bătându i ca un ciocan, Linda îl urmări cum se face nevăzut în noapte. După o vreme durerea din umăr i se micÈ™oră. ÃŽntr un târziu, își reluă drumul spre casă. Ce naiba se petrecuse? Jeff nu se comportase niciodată în halul ăsta — niciodată! ÃŽn seara asta fusese îngrozită. Și doar nu făcuse nimic rău... Dar dacă el avea de gând să continue aÈ™a... Doamne, dacă avea să se întoarcă? Grăbi pasul, apoi o rupse la fugă. Când ajunse acasă se grăbi înspre camera ei fără să È™i salute părinÈ›ii. Se hotărâse. Apucă telefonul È™i formă numărul lui Mark. ÃŽÈ™i dădu seama că l formase din memorie abia când aparatul celălalt începu să sune. — Doamna Tanner? întrebă ea o clipă mai târziu. Aici e Linda. Pot să vorbesc cu Mark? * Era aproape de miezul nopÈ›ii, dar Mark nu reuÈ™ea să adoarmă. Stătea în pat de mai bine de o oră È™i încă nu È™i dădea seama cu exactitate ce anume se petrecuse în acea seară. La început, când auzise vocea Lindei, nu fusese prea surprins. ÃŽÈ™i făcuse pentru prima oară probleme când ea îl invitase la petrecerea de a doua zi È™i l întrebase dacă nu vroia să meargă cu ea la un hamburger după aceea. Acceptase fără să se gândească, însă fusese asaltat de întrebări de îndată ce lăsase receptorul în furcă. De ce îl sunase? Doar era prietena lui Jeff LaConner, nu? Chiar È™i vocea ei sunase ciudat, ca È™i cum ceva nu era în regulă. Ulterior trăsese concluzia că maică sa, îngrijorată de comportamentul lui din acea după amiază, o sunase pe doamna Harris, È™i o rugase s o determine pe Linda să l sune. Maică sa negase, însă, iar Mark era convins că ea nu l ar fi minÈ›it. Poate că ar fi încercat să i explice de ce ar fi procedat astfel È™i ar fi încercat să l determine să nu refuze o asemenea întâlnire, dar nu l ar fi minÈ›it. Cu toate astea, trebuia să fie o întâlnire din milă. Probabil că Lindei îi părea rău pentru el È™i l întrebase pe Jeff dacă n avea nimic împotrivă să l cheme È™i pe el. Asta era! Ea vroia să l ia È™i pe el împreună cu ei! ÃŽn atari condiÈ›ii ar părea idiot dacă s ar duce! Fusese cât p aci s o sune în acea clipă, dar se răzgândise în clipa în care pusese mâna pe telefon. Linda nu era în stare de un asemenea gest, nu? Medită multă vreme pe marginea acestei întrebări È™i decise că ea nu era în stare de ceva rău. Se apucase atunci să È™i facă lecÈ›iile, apoi se dusese la culcare. Și totuÈ™i, nici acum nu pricepea; Linda era È™efa echipei de susÈ›inătoare È™i ieÈ™ea în oraÈ™ cu vedeta echipei de football. Chiar dacă nu era foarte înaltă, îl depășea oricum cu câțiva centimetri pe el. Ca atare, de ce ar fi vrut ea să iasă cu el? Renunțând la somn, aprinse lumina, se dădu jos din pat È™i se duse la oglindă. Costeliv. Nu ofticos, cum îi spusese maică sa. Era doar costeliv. Pieptul părea îngust, iar braÈ›ele erau mult prea slabe. ÃŽn faÈ›a ochilor îi apăru imaginea lui Jeff LaConner. Exista vreo È™ansă să arate vreodată ca el? Și l aminti pe Robb Harris. Cu trei ani înainte, pe când familia Harris locuia în San Marcos, Robb era la fel de costeliv ca È™i Mark. ÃŽntre timp, însă, Robb luase în greutate È™i arăta acum nemaipomenit. Poate reuÈ™ea È™i el. ÃŽÈ™i privi nefericit propria imagine. Nu era vorba numai de Linda. Era vorba de tot ce l înconjura. Se gândise la asta toată după amiaza cât hălăduise cu Chivas pe coclauri. Până acum nu recunoscuse nici față de el însuÈ™i că reflectase la acest subiect. Acum, însă, nu mai avea rost să È›ină ascuns. Se afla în Silverdale È™i n avea cum să plece altundeva. Dacă vroia să trăiască aici trebuia să se adapteze climatului general, chiar dacă asta presupunea să înceapă să i placă sportul. Și chiar dacă n avea să i placă, măcar putea pretinde aÈ™a ceva. Se putea duce la meciuri È™i È›ipa la fel de tare ca È™i ceilalÈ›i. Putea să înceapă chiar să facă exerciÈ›ii. Le practica în sala de gimnastică din clasa a È™aptea È™i le putea relua. Aici era toată cheia problemei. Se întinse pe podea, își puse tălpile picioarelor sub ultimul sertar al biroului È™i își încrucișă braÈ›ele sub cap. Trase adânc aer în piept, apoi începu să facă o serie de abdomene. Spre surprinderea lui, reuÈ™i o serie de douăzeci È™i cinci de flexiuni înainte ca stomacul să înceapă să l doară puternic. Nu conta. A doua zi avea să facă treizeci, iar în ziua următoare... Gândurile îi fură întrerupte de un sunet care sfâșie liniÈ™tea nopÈ›ii, reducând instantaneu la tăcere insectele care bâzâiau încet afară. Era acelaÈ™i sunet agonizant, înfiorător, pe care l auzise mai devreme, în munÈ›i. Numai că acum, în întuneric, avea o rezonanță aparte. Părea aproape uman... 7 Charlotte LaConner se uită la ceasul care scânteia, fosforescent, lângă pat. Era aproape unu È™i jumătate. Lângă ea, Chuck sforăia uÈ™or. Cum putea să doarmă când È™tia că Jeff nu venise încă acasă? Charlotte se sculă È™i îmbrăcă un halat de casă, apoi se duse la fereastră È™i se zgâi afară. Noaptea era liniÈ™tită. O nemiÈ™care blândă învăluia valea, în totală contradicÈ›ie cu furtuna din sufletul ei. Fusese o săptămână rea pentru ea. Cu fiecare zi lucrurile păreau că se înrăutățesc. Totul începuse din seara de luni, când încercase să aibă o discuÈ›ie logică cu Chuck. El o ascultase cu atenÈ›ie cât timp îi povestise despre vizita făcută lui Ricardo Ramirez, însă când îi spusese că se hotărâse să l retragă pe Jeff din echipa de football faÈ›a lui încremenise È™i în ochi îi apăruse o expresie de duritate. — Ãsta i cel mai absurd lucru pe care l am auzit vreodată, rostise el. Cuvintele lui o plesniră ca un bici. ÃŽÈ™i muÈ™case buzele È™i încercase să l convingă. Nu reuÈ™ise. — A fost un accident, insista el. Nu poÈ›i să i ceri unui copil să renunÈ›e la distracÈ›ia lui favorită numai din pricina unui accident. Din punctul de vedere al lui Chuck, asta însemna o concluzie. De atunci încoace, chiar dacă sesizase tensiunea din casă, el nu mai reacÈ›ionase de fel È™i se purtase ca È™i cum nu s ar fi petrecut nimic. Incapabilă, însă, să È™i l scoată pe Rick Ramirez din minte, Charlotte devenise tot mai tăcută È™i ajunsese să conÈ™tientizeze schimbările survenite în Jeff. Asta dacă erau schimbări adevărate. N avea nici o certitudine până acum. Poate că Jeff nu se schimbase, de fapt, È™i ea interpreta greÈ™it comportamentul lui. Cu toate astea, ea credea că structura lui psihică se modifica. Temperamentul lui Jeff — atât de echilibrat când fusese mai mic — ajunsese acum cel puÈ›in coleric. De două ori în aceeaÈ™i săptămână, când îl rugase să facă ceva, el se rățoise la ea spunând că face È™i aÈ™a prea multe, după care trântise uÈ™a. ÃŽn ambele ocazii el revenise după câteva minute È™i își ceruse scuze, iar ea se grăbise să l ierte. Ultimul lucru de care avea nevoie era o repetare a scenei de sâmbătă seara. Ca efect, însă, izbucnirile de furie ale lui o determinaseră pe Charlotte să l supravegheze îndeaproape, căutând de fiecare dată când vroia să i vorbească indicii asupra stării lui de spirit. Pe măsură ce l observa mai bine, adesea în momente în care el nu era conÈ™tient că era spionat, Charlotte începuse să simtă că fiul ei se schimbase nu numai psihic, ci È™i fizic. Ochii lui păreau mai înfundaÈ›i în orbite, iar sprâncenele, care fuseseră dintotdeauna stufoase, păreau acum È™i mai dese. Bărbia, pătrată ca a lui taică său, avea o uÈ™oară despicătură, dându i un aer de agresivitate ce devenea È™i mai pronunÈ›at când își pierdea controlul. Astăzi, când venise acasă după antrenament, Jeff avea mâinile umflate. Charlotte îl întrebase ce era cu el. Ca răspuns, el o fulgerase cu privirea. — Și altceva? o repezise el. Mai ai vreo problemă cu mine, mamă? Charlotte tresărise È™i încercase să i spună că era doar îngrijorată pentru el, dar fusese prea târziu. El dispăruse deja în camera lui È™i își petrecuse restul timpului până la cină lucrând la echipamentul de scafandru pe care i l cumpărase Chuck în vară. Imediat după cină plecase È™i de atunci nu l mai văzuse È™i nici nu mai auzise de el. Pendula mare de la piciorul scărilor bătu acum de două ori. Charlotte se răsuci pe călcâie. EmoÈ›ionată — pe de o parte din pricina tremurului interior, pe de alta datorită supărării că ajunsese să i fie frică de propriul ei soÈ› — se îndreptă spre pat È™i l scutură pe Chuck de umăr. El încetă să mai sforăie, dar se întoarse pe o parte. Atunci ea îl scutură din nou, până el deschise ochii. — Ce e? mormăi Chuck. Cât e ceasul? Isuse, Char, nici măcar nu s a luminat de ziuă! — E ora două, Chuck, È™i Jeff n a ajuns încă acasă. Chuck gemu. — Și m ai trezit pentru aÈ™a ceva? Doamne, Char, când aveam vârsta lui, jumătate din nopÈ›i mi le petreceam pe afară. — Poate că aÈ™a a fost, replică, înÈ›epată, Charlotte. Poate că părinÈ›ilor tăi nu le păsa. Mie, însă, îmi pasă È™i vreau să sun la poliÈ›ie. ÃŽn acea clipă Chuck se deÈ™teptă. — De ce naiba vrei să faci aÈ™a ceva? izbucni el, aprinzând lumina È™i privindu È™i nevasta ca È™i cum aceasta È™i ar fi ieÈ™it din minÈ›i. — Pentru că sunt îngrijorată, replică ea, învingând frica față de limba păcătoasă a soÈ›ului ei. Pentru că nu È™tiu ce se petrece cu el È™i nu mi place felul cum se comportă. Pe lângă asta, nu mi place să nu È™tiu unde își petrece el noaptea. Strângându È™i halatul pe lângă corp, Charlotte se întoarse È™i ieÈ™i în grabă din dormitor. Punându È™i pe el un halat vechi de lână pe care insistase să l păstreze în ciuda manÈ™etelor roase È™i a găurilor făcute de molii, Chuck o ajunse din urmă abia la piciorul scării. — Stai aÈ™a, rosti el, luând telefonul din mâinile ei È™i punându l la loc pe birou. N o să te las să l bagi pe Jeff în vreun bucluc cu poliÈ›ia numai fiindcă vrei să l È›ii sub fusta ta. — Să l È›in sub fusta mea! explodă Charlotte. Pentru numele lui Dumnezeu, Chuck! N are decât È™aptesprezece ani! E mijlocul nopÈ›ii È™i n are unde să fie! ÃŽn Silverdale totul e închis la ora asta. AÈ™a că dacă n a intrat în vreun bucluc, unde poate să fie? — Poate a rămas peste noapte la vreun prieten, propuse Chuck. Charlotte clătină din cap. — N a mai făcut asta de când era mic. ÃŽn plus, dacă aÈ™a ar fi stat lucrurile, ne ar fi sunat să ne spună. DeÈ™i rostise aceste cuvine, Charlotte nu le credea. Cu un an în urmă — cu câteva luni sau chiar săptămâni în urmă — ar fi avut încredere în Jeff că i È›ine la curent cu ce face È™i unde se duce. Acum, însă? Nu mai È™tia nici ea ce să creadă. Nici nu i putea explica lui Chuck în ce constau grijile ei. El persista în ideea că totul era în regulă, că Jeff se maturiza, pur È™i simplu, È™i i creÈ™teau propriile lui aripi. ÃŽn timp ce ea căuta cele mai potrivite cuvinte pentru a È™i exprima frica fără a stârni mânia soÈ›ului ei, uÈ™a din față se deschise È™i Jeff păși înăuntru. ÃŽnchise uÈ™a È™i începu să urce scările, dar își zări părinÈ›ii, în halate, în salon, fixându l cu privirea. Se holbă prosteÈ™te o clipă la ei, ca È™i cum nu i ar fi recunoscut. O fracÈ›iune de secundă Charlotte crezu că el paralizase. — Jeff? rosti ea. El păru că nu i acordă nici o atenÈ›ie, aÈ™a că ea îl chemă din nou, mai tare: — Jeff! Băiatul se răsuci spre ea. — Ce e? se răsti el cu vocea lui aspră din ultima vreme. — Vreau o explicaÈ›ie, pretinse ea. E ora două noaptea È™i vreau să aflu unde ai fost. — Afară, rosti scurt Jeff È™i dădu să urce mai departe. — Stai acolo, tinere! porunci maică sa. Se duse la holul de la intrare, întinse mâna È™i apăsă pe comutatorul de aprindere a candelabrului ce atârna de plafon. FaÈ›a lui Jeff fu inundată de o baie de lumină. Charlotte icni. Băiatul avea dâre de noroi pe față, iar obrajii îi erau pătaÈ›i de sânge. Sub ochi avea două pete negre — ca È™i cum n ar fi dormit de zile întregi — È™i respira greu, cu miÈ™cări ample ale pieptului în timp ce icnea. ÃŽn acea clipă el își duse mâna dreaptă la gură È™i începu să È™i lingă rănile. Charlotte îi văzu pielea sfâșiată de pe degete. — Doamne, icni ea, uitând de mânie. Jeff, ce È›i s a întâmplat? Ochii băiatului se îngustară. — Nimic, mormăi el, È™i începu din nou să urce. — Nimic? repetă Charlotte. Se întoarse spre Chuck care se afla în cadrul uÈ™ii de la salon È™i își privea năucit fiul. — Chuck, uită te la el. Uită te la el! exclamă ea. — Mai bine ne ai explica ce s a întâmplat, fiule, rosti Chuck. Dacă ai intrat în vreo încurcătură... Jeff se răsuci să i înfrunte. Ochii lui aruncau aceleaÈ™i fulgere de mânie de care se înspăimântase Linda Harris mai devreme. — Nu È™tiu ce nu merge! strigă el. Linda a rupt o cu mine în seara asta, bine? M a lăsat baltă! Bine? AÈ™a că am încercat să dobor un copac È™i m am dus să mă plimb. Bine? E n regulă pentru tine, mamă? — Jeff..., începu Charlotte, surprinsă de ieÈ™irea necontrolată a fiului ei. N am vrut să... noi doream... Era prea târziu. — Nu mă puteÈ›i lăsa în pace? È›ipă Jeff. Coborî cele câteva trepte pe care le urcase È™i se postă lângă maică sa. Cu o miÈ™care rapidă o dădu pe Charlotte cu duritate la o parte, ca È™i cum ar fi izgonit o muscă. Ea simÈ›i o durere ascuÈ›ită în umăr. Se izbi cu corpul de perete, apoi se prăbuÈ™i pe podea. Pentru o fracÈ›iune de secundă Jeff se holbă năuc la maică sa, ca È™i cum n ar fi È™tiut ce i s a putut întâmpla, apoi se întoarse È™i ieÈ™i din casă, trântind uÈ™a în spatele lui, cu un geamăt furios. Uluit, Chuck rămase câteva secunde cu privirea pironită asupra uÈ™ii închise, apoi îngenunche să È™i ajute nevasta. Charlotte începu să plângă încetiÈ™or È™i se lăsă condusă de Chuck înspre dormitor. Primul lucru pe care îl avea el de făcut era s o calmeze È™i s o bage în pat. După asta să se ia după Jeff. * Jeff se îndepărtă rapid de casă, împleticindu se pe alee până la È™osea. Când îl izbi lumina felinarului, clipi, ameÈ›it, apoi se furișă nevăzut È™i dispăru în umbra dintre două clădiri. Capul îl durea ca È™i cum un ciocan îl izbea provocându i junghiuri în tot corpul. Ochii îi erau plini de lacrimi. Cum putuse să facă una ca asta? N ajunsese că o scuturase pe Linda Harris ca pe o păpușă dezarticulată, trebuia s o mai lovească È™i pe propria lui mamă? ÃŽncercă să se debaraseze de gânduri. Nu el comisese toate acele fapte — nu era posibil să fi fost el! Trebuia să fie vorba de altcineva. Asta era! ÃŽn el coexista o altă persoană — un diavol — care l obliga să comită gesturi pe care el nu le ar putea înfăptui. Dar dacă exista o altă ființă înăuntru, atunci el era pe punctul de a înnebuni, nu? ÃŽnsemna că È™i pierdea minÈ›ile È™i avea să fie închis la ospiciu. Doar È™tia prea bine că aÈ™a se proceda cu nebunii, mai ales dacă deveneau violenÈ›i. Se ghemui o clipă la adăpostul beznei. Privi împrejurul lui cu spaimă, ca o sălbăticiune conÈ™tientă că era vânată. Cât timp avea până ce vor începe să l caute? Cât va dura până ce l vor prinde? Trebuia să fugă, să găsească un loc unde să se ascundă. Rămase ghemuit È™i începu să se furiÈ™eze aÈ™a pe lângă o curte, apoi sări gardul ce despărÈ›ea o proprietate de alta. Traversă astfel încă două curÈ›i, apoi apucă din nou pe aleea dintre două case până ce ajunse la È™osea. Inspectă zona cu privirea în căutarea vreunui semn de viață, apoi traversă în goană strada către întunericul odihnitor din cealaltă parte a ei. Nu era încă sigur încotro să se îndrepte, dar instinctul îl ghida spre cealaltă parte a oraÈ™ului, în zona È™colii. Atunci înÈ›elese. Exista cineva la care se putea duce, în care putea avea încredere È™i care avea să l ajute. RespiraÈ›ia îi deveni mai uÈ™oară, în timp ce panica își slăbi strânsoarea È™i mintea i se limpezi. Chiar È™i durerea de cap îl lăsă. ÃŽncepu să alerge cu paÈ™i mari, din zonă întunecată în zonă întunecată, evitând cu grijă conurile de lumină galben strălucitoare de pe trotuar. ÃŽn mai puÈ›in de zece minute ajunse la destinaÈ›ie. Se opri vizavi de casa lui Phil Collins È™i se ascunse în spatele unui cedru gros. Cercetă o vreme cu privirea locuinÈ›a antrenorului È™i casele din părÈ›ile ei laterale. Bâzâitul insectelor îi răsuna amplificat în urechi. ÃŽn paranoia lui, nu È™i putea imagina cum putea cineva să doarmă într un asemenea zgomot. Cu toate astea, casele erau întunecate È™i nu se vedea nici o miÈ™care pe stradă. Poate că nu l căutau încă. Se ghemui o clipă, apoi traversă în fugă strada È™i se furișă în spatele casei lui Phil Collins. Bătu uÈ™or în ușă, apoi mai tare. ÃŽn câteva clipe casa se trezi la viață printr un lătrat de câine. Imediat se aprinseră luminile, apoi uÈ™a se întredeschise È™i Jeff recunoscu chipul familiar al antrenorului zgâindu se la el. — Eu sunt, rosti Jeff cu voce tremurândă. Sunt... am intrat într un bucluc. Pot să intru? UÈ™a se închise, Jeff îl auzi pe Collins mormăind ceva înspre câine, apoi uÈ™a se deschise larg È™i Jeff intră în bucătăria locuinÈ›ei. Câinele se ghemui la picioarele stăpânului său, cu gingiile dezvelite, mârâind încet. — Calm, Sparks, comandă Phil Collins. Stai liniÈ™tit. Animalul se relaxă, apoi începu să adulmece palma lui Jeff. Băiatul se trânti în scaunul de lângă masa de bucătărie È™i È™i cuprinse capul cu palmele. — Am... am lovit o pe mama, anunță el, evitând să se uite la antrenor. Nu È™tiu ce s a întâmplat. Dar... ei bine, uneori parcă înnebunesc. ReuÈ™i să È™i ridice o privire imploratoare către antrenor. — Ce se petrece cu mine? Uneori mă enervez atât de tare încât nu mă mai pot controla. Nu vreau decât să izbesc orice văd cu ochii în jurul meu È™i nu mi pasă de urmări. Collins își lăsă mâna pe umărul băiatului. — Hei, stai liniÈ™tit, rosti el, repetând inconÈ™tient aceleaÈ™i cuvinte pe care i le adresase câinelui cu câteva clipe înainte. Nu i nimic cu tine, Jeff. Treci printr o perioadă grea, asta i tot. ÃŽncearcă să mi povesteÈ™ti ce s a întâmplat. Suspinând, Jeff căută să i relateze lui Collins cât mai fidel evenimentele din acea seară, din clipa în care începuse discuÈ›ia cu Linda Harris, până în momentul în care o lovise, pe neaÈ™teptate, pe maică sa. Când ajunse la sfârÈ™it, își dădu seama că povestea n avea prea multă logică — rămăseseră o mulÈ›ime de spaÈ›ii goale, momente în care nu È™i mai amintea unde fusese sau ce făcuse. Spre uÈ™urarea lui, antrenorul nu părea prea supărat de faptele lui. — Mie mi se pare că ai reacÈ›ionat exagerat din pricina rupturii cu prietena ta, îl liniÈ™ti Collins. Se întâmplă mereu cu copiii de vârsta ta. Corpul È›i e invadat de hormoni È™i nu È™tii niciodată la ce să te aÈ™tepÈ›i din partea lor. ÃŽÈ›i spun eu ce facem: O să l sun pe Marty Ames È™i o să te duc la el să te controleze. Crede mă când îți spun că Marty va depista într o clipă dacă ai ceva. Dar n ai nimic, adăugă el repede când văzu că Jeff devine palid. Pun pariu că È™i el o să È›i spună acelaÈ™i lucru ca È™i mine. — Cum rămâne, însă, cu ai mei? întrebă, neliniÈ™tit, Jeff. După ce i am făcut mamei, tata o să mă omoare! — ÃŽn nici un caz, îl asigură Collins. Dacă o să fie nevoie o să vorbesc eu sau Marty Ames cu el. Pun pariu, însă, că nu va trebui să recurgem la aÈ™a ceva. Bătrânul tău e mândru de tine, Jeff. N o să se întoarcă acum împotriva ta. Nici el È™i nici maică ta. Jeff păru că se calmează. Antrenorul se duse la telefon È™i formă iute un număr. Un sfert de oră mai târziu, Collins parcă maÈ™ina în care se afla, alături de Jeff, în faÈ›a porÈ›ilor clinicii È™i coborî geamul de la portieră ca să i vorbească paznicului care îi aÈ™tepta. Omul apăsă imediat pe un buton È™i porÈ›ile se dădură imediat în lături, lăsându l pe Collins să treacă. Marty Ames îi aÈ™tepta în holul clădirii principale. ÃŽl conduse imediat în sala de examinare. — Dezbracă te până la chiloÈ›i, îi comandă el băiatului înfricoÈ™at, È™i să te examinăm. Se întoarse spre Collins. — Spune mi ce s a întâmplat. Cât timp Jeff își scoase hainele, Collins îi repetă pe scurt cele relatate de Jeff mai devreme. — ÃŽn regulă, rosti Ames când Collins își termină cuvântarea. Hai să începem. Când doctorul începu să i testeze reflexele, palpându i genunchii cu ciocănelul de cauciuc, Jeff simÈ›i că îl cuprinde din nou mânia. Nu i se putea împotrivi cu nimic, cu toate că n avea nici o logică — trecuse prin această procedură de sute de ori până în acea clipă È™i nu fusese niciodată deranjat. Nu È™i de această dată, însă. Acum îl înfuria. — OpreÈ™te chestia asta blestemată! strigă el. Ce mă ta crezi că faci? Dădu cu violență la o parte ciocănelul din mâna lui Ames, sări de pe masa de consultaÈ›ie. Ochii lui scânteiau de ură È™i È›inea pumnii încleÈ™taÈ›i. Ames se dădu repede un pas înapoi È™i l privi semnificativ pe Collins, care îl cuprinse instantaneu pe Jeff într o îmbrățiÈ™are de urs. ÃŽn scurtul moment cât Jeff fu luat prin surprindere, Ames îi înfipse în braÈ› o seringă hipodermică È™i apăsă pistonul. Jeff încremeni în braÈ›ele lui Collins. Calmantul începu să È™i facă efectul. SimÈ›i cum i se topeÈ™te mânia È™i cum i se relaxa trupul. Când Collins îi dădu drumul, Jeff se prăbuÈ™i la loc pe masă. ÃŽnainte de a deveni inconÈ™tient, ultimul lucru pe care l auzi fu sunetul vocii lui Ames, care i cerea lui Collins să i anunÈ›e părinÈ›ii È™i să le explice unde se afla el acum. Tot Ames spuse că Jeff avea să se facă bine, dar trebuia să È™i petreacă restul nopÈ›ii în clinică. Avea, însă, Jeff să se facă bine? Marty Ames nu era deloc convins de asta. * Știa că era un coÈ™mar. Trebuia să fie aÈ™a. Ceea ce i se întâmpla nu putea exista în realitate. ÃŽntreg corpul îi era străbătut de o durere ucigătoare ce l seca la inimă. Părea înconjurat de întuneric. Cu toate astea, în bezna camerei de tortură vedea totul limpede. Nu era singur. ÃŽi vedea pe ceilalÈ›i, unii înlănÈ›uiÈ›i de ziduri, alÈ›ii legaÈ›i de stâlpul din centrul încăperii. Le auzea È›ipetele — urlete de agonie care izbucneau din adâncul sufletelor lor, reflectându se de pereÈ›ii stâncoÈ™i ai camerei, neîncetând nici măcar pentru o clipă, întrecute în permanență de alte strigăte È™i tânguieli de pocăință. Tot acolo se găseau È™i stăpânii, insensibili la gemetele imploratoare ale victimelor lor, ducând fiecare cu el un instrument diferit, de tortură. Unul dintre ei se apropie de Jeff, balansând în mână un vătrai înroÈ™it în foc. Pentru o clipă păru să i zâmbească lui Jeff. Cu toată cacofonia de sunete, Jeff crezu că aude râsul bărbatului înainte ca acesta să i înfigă metalul fierbinte în coapsă. Mirosul dulceag de carne arsă îi umplu nările. ÃŽi veni să vomite. — Nuuu! se tângui el, în timp ce întreg corpul îi tresări spasmodic, încercând să se smulgă din lanÈ›urile care l È›intuiau de masa metalică pe care zăcea. Nuuuu! Propriul său È›ipăt îl eliberă din strânsoarea cumplitului vis. Se ridică drept în capul oaselor. O lumină albă, orbitoare, îl izbi drept în ochi. Clipi de câteva ori È™i imaginea începu să i se limpezească Respira greu. Căutând în aer, plămânii păreau că i explodează. ÃŽn jurul lui se aflau oameni. Pentru o clipă, coÈ™marul îl împresură din nou. Deschise gura să È›ipe, dar reuÈ™i să se abÈ›ină. Nu erau cei care îl torturaseră. AceÈ™ti oameni existau în realitate. Purtau haine albe, la fel de albe precum pereÈ›ii camerei în care se găsea. Spital. Se afla într un spital. ÃŽncet, memoria i se refăcu din fragmente. ÃŽncepu să se calmeze. Era în clinica sportivă. Fusese dus acolo de antrenor È™i doctorul Ames avea grijă de el. Ca atare, avea să se facă bine. Privi în jurul lui. Văzu trei asistenÈ›i, trei bărbaÈ›i pe care i recunoscu imediat. Făceau parte din personal; erau prietenii lui. Se uitau, însă, ciudat la el, ca È™i cum le ar fi fost teamă. ÃŽÈ™i ridică palma să È™i protejeze ochii de strălucirea luminii. Atunci văzu cureaua de piele. Era strâns legată în jurul încheieturii pumnului, dar capătul liber era rupt È™i sfâșiat, ca È™i cum... Ca È™i cum ar fi fost È›intuit pe masă, iar el reuÈ™ise cumva să se elibereze. ÃŽnghiÈ›i cu greu nodul din gât È™i simÈ›i o uscăciune în gură, de genul celei care o simÈ›ea mereu când își petrecea după amiaza È›ipând la un meci de football. Nedumerit, încercă să È™i coboare picioarele de pe masă, ca să se ridice în capul oaselor, dar descoperi că nu poate. Când È™i le privi, văzu că È™i gleznele îi erau È›intuite cu curele de piele. Era legat de o masă metalică, exact ca în coÈ™mar. ÃŽl apucă furia. Se concentră să È™i elibereze picioarele. Din nou un ac îi fu introdus în braÈ›. Imediat simÈ›i cum alunecă înapoi în dulceaÈ›a ciudată, a inconÈ™tienÈ›ei. Din fericire, coÈ™marul îl scuti de prezenÈ›a sa. 8 A doua zi, Mark Tanner se sculă devreme. ÃŽn loc să se întoarcă pe cealaltă parte ca să mai prindă zece minute de somn, el aruncă cuvertura, se ridică È™i își întinse oasele. De la locul lui de lângă pat, Chivas urmări cum Mark se aruncă la podea È™i începu să facă flotări. Decizia luată cu o noapte înainte îi era încă puternic întipărită în minte. Se È›inu, icnind, de treabă până ce l durură braÈ›ele, după care se privi în oglindă, deÈ™i È™tia că era imposibil să fi survenit vreo modificare în trupul său. ÃŽn loc de a se simÈ›i deprimat de ceea ce vedea, în această dimineață se mulÈ›umi să zâmbească încurajator propriei imagini. — O să meargă, murmură el. Dacă a mers pentru Robb o să meargă È™i pentru mine. — Ce o să meargă? auzi vocea lui Kelly. RoÈ™ind instantaneu, se răsuci pe călcâie È™i È™i văzu sora holbându se la el din cadrul uÈ™ii. — Ce cauÈ›i aici? se rățoi el. Știi bine că n ai voie să intri dacă vezi uÈ™a închisă. — A trebuit să mă duc la baie, răspunse Kelly cu ton de scuză. Făceai niÈ™te zgomote ciudate. Þi e rău? — Nu fii tâmpită. Dacă mi ar fi rău, n ar fi trebuit să fiu în pat? Acum ieÈ™i afară, sau o să i spun mamei că ai intrat în camera mea fără să baÈ›i la ușă. BineînÈ›eles că n ar fi făcut o, dar È™tia că ameninÈ›area era suficientă ca s o trimită urgent pe Kelly înapoi în camera ei. Imediat ce ea se făcu nevăzută, Mark își dădu jos pijamaua, o aruncă într un colÈ› alături de restul lenjeriei murdare, apoi își puse halatul È™i se îndreptă spre baie. Tocmai își făcea duÈ™ul în încăperea plină de abur când auzi uÈ™a deschizându se. — Tu eÈ™ti, tată? È›ipă el peste sunetul apei. — Trebuie să mă rad, anunță Blake. Dar tu ce faci aici? N ai făcut duÈ™ aseară? — ÃŽhî, răspunse Mark. Un minut mai târziu închise robinetul È™i ieÈ™i de sub duÈ™ înÈ™făcând un prosop de pe stativ. — Tată? Cu faÈ›a acoperită de spumă È™i capul dat pe spate ca să È™i bărbierească cu grijă părul de pe gât, Blake scoase un mormăit drept răspuns È™i È™i privi fiul prin oglindă. — Crezi că am putea să reluăm exerciÈ›iile de football? întrebă Mark. ÃŽn week end uri sau când ai tu timp? Lama se opri la mijlocul drumului, iar Blake se holbă la fiul său. — Credeam că nu È›i doreÈ™ti asta, comentă el. Când Mark roÈ™i, taică său crezu că a înÈ›eles care era motivul: — Linda Harris, nu i aÈ™a? Face parte din echipa de susÈ›inătoare, nu? Mark roÈ™i È™i mai tare È™i dădu afirmativ din cap. — Ce zici de mâine? propuse Blake. Sau, poate, duminică? Mark ezită. O clipă Blake crezu că avea să se răzgândească, însă băiatul încuviință scurt, își îmbrăcă halatul È™i părăsi încăperea. Blake își reluă ocupaÈ›ia simÈ›indu se oarecum satisfăcut. ÃŽncepea să fie evident că Silverdale avea să fie cel mai bun popas din viaÈ›a fiului lui. Patruzeci de minute mai târziu, Linda Harris i se alătură lui Mark către È™coală. Mai aveau ceva de mers aÈ™a că aveau destul timp să vorbească până la sunetul clopoÈ›elului. — P pot să discut ceva cu tine? întrebă Linda, oprindu se È™i răsucindu se spre Mark. Băiatul simÈ›i că îngheață. Se împăcase cu Jeff LaConner È™i avea de gând să anuleze întâlnirea lor. — Este... Ei bine, este în legătură cu noaptea trecută, continuă Linda, făcându l pe Mark să creadă È™i mai mult că nu se înÈ™eală. — Nu i nimic, murmură el. Nu mă supăr dacă vrei să ieÈ™i cu Jeff diseară. — Dar nu vreau să ies cu el, protestă Linda. După ce È™i È›inuse până atunci privirea în pământ, Mark se uită acum la ea. DeÈ™i în ochii ei se citea un soi de îngrijorare, Linda îi zâmbea. — Vreau numai să È›i explic ce s a întâmplat, continuă ea. Porniră din nou la drum. Ea îi povesti tot ce se petrecuse după ce plecase de la sala de gimnastică, împreună cu Tiffany Welch, cu o seară înainte. — M am înspăimântat, mărturisi Linda în final. Se comporta ca un nebun. — Le ai spus alor tăi? o întrebă Mark. Linda clătină din cap. — Pentru ei Jeff e ca un zeu, rosti ea cu voce tremurândă. Au impresia că ar trebui să fiu emoÈ›ionată la culme fiindcă el vrea să iasă cu mine, È™i asta numai pentru că e un mare jucător de football. — Da, dar ai ieÈ™it cu el, nu? insistă Mark, făcând tot posibilul să pară stăpân pe sine. Adică, cum se face că te ai întâlnit cu el dacă nu l placi? — Atunci era altceva. Era mereu un tip jovial. Acum, însă... Dădu, neajutorată, din umeri. — Nu È™tiu ce să spun; e complet schimbat. Se înfurie din te miri ce. Mark nu se putu abÈ›ine să n o înÈ›epe: — Desigur, nici n avea cum să se supere că ai rupt relaÈ›ia cu el, nu? Linda vru să replice, dar văzu zâmbetul lui. — Bine, aseară poate c a avut un motiv, admise ea. Dar nu de asta sunt îngrijorată, continuă ea, devenind serioasă. — Atunci de ce? — Eu..., începu Linda, dar se opri, întrebându se cum era mai bine s o spună. — Tu, ce? o presă Mark. Hai, dă i drumul. — Mă gândesc la tine, zise ea într un târziu, evitând să l privească în ochi. Când Jeff o să afle despre deseară, nu È™tiu cum va reacÈ›iona. Mark simÈ›i că se îmbujorează la față, dar încercă să se stăpânească. — Vrei să spui că ar putea încerca să mă pocnească? Linda încuviință fără a scoate o vorbă. — Ei bine, reluă Mark cu bravadă falsă, dacă încearcă nu mi rămân prea multe È™anse, nu? Poate c ar trebui să cad pe burtă È™i să fac pe mortul. Crezi c o să È›ină? Linda chicoti fără să vrea. — Nu e prost, Mark. Chicotitul i se stinse. — Oricum, dacă te răzgândeÈ™ti în legătură cu deseară, te voi înÈ›elege, îl asigură ea. Mark clătină din cap. — Și ce să facem, să pretindem că nu ne plăcem unul pe altul din cauza lui Jeff LaConner? Când ajunseră aproape de È™coală, Mark se opri. ÃŽn faÈ›a clădirii se afla parcată o dubă albastră inscripÈ›ionată pe lateral cu cuvintele: ROCKY MOUNTAIN HIGH. La volan era cineva pe care Mark nu l cunoÈ™tea. Din dreapta lui coborî Jeff LaConner. Mark se încruntă. — Ce mai e È™i asta? se miră el. Linda era nedumerită. — Rocky Mountain High — e clinica sportivă, rosti ea, iar asta e una dintre maÈ™inile de acolo. Probabil că Jeff a fost pe acolo în dimineaÈ›a asta. Privind nervoasă spre Mark, adăugă: — P poate ar trebui să intrăm pe uÈ™a laterală. Era, însă, deja prea târziu. Jeff LaConner îi zărise. După ce i zise ceva È™oferului, porni către ei. Spre surprinderea lor, le zâmbea. ÃŽn ciuda acestei atitudini, Mark simÈ›i că Linda era tensionată. — Bună, Linda, salută Jeff. Văzând că ea nu răspunde, zâmbetul lui se estompă È™i fu înlocuit de o expresie stânjenită. — Eu... ÃŽn fine, am vrut să mi cer scuze pentru aseară. Linda strânse din buze, dar continuă să tacă. — Nu m am simÈ›it prea bine, continuă Jeff. Oricum, n ar fi trebuit să fac ce am făcut. — Nu, rosti, înÈ›epată, Linda. N ar fi trebuit. Jeff trase adânc aer în piept, dar n o contrazise. — După ce am ajuns acasă mi s a făcut rău È™i a trebuit să l văd pe doctorul Ames. Linda se miră: — De unde È™i până unde? Ce ai pățit? Jeff dădu din umeri. — Nu È™tiu. Mi a dat un calmant È™i am petrecut noaptea acolo. Acum mă simt bine. Mark asculta numai cu o ureche, căci era preocupat de semnul de pe încheietura celuilalt băiat. Pielea era rasă pe o porÈ›iune È™i avea culoare roÈ™ie intensă. ÃŽntrebă: — Ce È›i au făcut? Te au legat? Jeff se uită curios la Mark, care îi indică să È™i privească mâna. Nesigur încă pe ce vroia Mark să spună, Jeff se uită în jos. Văzând semnul roÈ™u de pe antebraÈ›ul drept, își înălță È™i cealaltă mână. Mâneca cămășii i se ridică cu câțiva centimetri. ÃŽncheietura stângă era È™i ea încercuită de o dungă roÈ™ie. Privi semnele năuc. N avea nici cea mai vagă idee de unde puteau ele proveni. * Sharon Tanner dădu drumul ultimei cutii lângă imensa stivă formată la uÈ™a din spate, apoi își È™terse sudoarea de pe sprâncene cu dosul palmei. — Ai avut dreptate, rosti ea, uitându se la ceasul de deasupra chiuvetei. E numai unsprezece È™i jumătate È™i totul e gata. Dar pentru numele Domnului, adăugă ea lăsându se să cadă pe un scaun în faÈ›a lui Elaine Harris, nu cred c aÈ™ mai face aÈ™a ceva nici în cinci ani de acum înainte! Luă o înghiÈ›itură de cafea rece din cana de lângă ea, făcu o grimasă, scuipă cafeaua înapoi în ceaÈ™că, după care se ridică È™i goli cana în chiuvetă. — N ai nevoie decât de un pic de organizare, replică Elaine. — Și de niÈ™te mâini suplimentare, i o întoarse Sharon. Ce ar fi să mi arăți È™i mie magazinele, iar după aia te invit la prânz? ÃŽÈ™i privi blugii È™i tricoul asudat È™i zâmbi amar. — Dar undeva fără pretenÈ›ii. Nu mă simt în stare să mă schimb acum. Cincisprezece minute mai târziu Sharon parcă maÈ™ina în parcarea aproape pustie din spatele magazinului Safeway È™i clătină, uimită, din cap. — Nu i ca n San Marcos. Acolo aÈ™ fi fost extrem de norocoasă să găsesc un locÈ™or după ce m aÈ™ fi învârtit vreo zece minute. — Aici toată lumea merge pe jos, îi reaminti Elaine. — Minunat, gemu Sharon. Și cum vă duceÈ›i cumpărăturile acasă? — Ai auzit de căruÈ›? ripostă Elaine. Știi tu, chestiile alea făcute din sârmă groasă cu care se vântură bătrânele? Ei bine, pregăteÈ™te te să intri în lumea vârstnicilor! Izbucni în râs când văzu expresia de oripilare de pe faÈ›a lui Sharon. — Nu È›i face griji, È™i eu m am simÈ›it ca o idioată când am făcut prima dată cumpărături, dar acum îmi place. BineînÈ›eles, adăugă ea bătându se pe coapsa groasă, că ar trebui să merg mai mult pe jos decât o fac acum, dar cred că mă crezi dacă îți spun că o să fac È™i acest efort, nu? Haide. Traversară parcarea, dădură colÈ›ul pieÈ›ei È™i intrară în mica zonă comercială. Cu toate că vizitase acest spaÈ›iu aproape în fiecare zi a acelei săptămâni, Sharon îl privi È™i acum cu uimire, căci, spre deosebire de pieÈ›ele mici din San Marcos — unde toată lumea fugea grăbită să ajungă undeva, indiferentă la ceea ce i înconjura — aici existau în permanență mici grupuri de oameni care È™edeau pe băncile de lemn È™i metal de pe trotuarele din faÈ›a magazinelor, sau sporovăiau senini pe mijlocul carosabilului. Cât timp cele două femei hoinăriră prin magazine, uitându se în vitrinele lor, o mulÈ›ime de persoane vorbiră cu Elaine sau îi făcură semn cu mâna. Sharon făcu câteva cumpărături din magazinul universal È™i făcu o pauză mai lungă în magazinul de hardware, care, în ciuda firmei, adăpostea È™i cărÈ›i, haine È™i mobilă. De aici, la insistenÈ›a lui Elaine, Sharon achiziÈ›ionă un cărucior pliant, după care cele două femei se întoarseră la Safeway. La început, Sharon avu senzaÈ›ia că magazinul era la fel cu toate celelalte supermarketuri în care intrase. Trecând, însă, pe lângă sutele de rafturi È™i verificând lista cu articole de cumpărat pe care È™i o întocmise în cursul săptămânii, observă ceva ciudat. Căută în zadar o franzelă albă pentru sandviÈ™uri la raionul de panificaÈ›ie. Hotărându se în final să cumpere o pâine integrală, observă că toate rafturile erau pline cu acest produs, ca È™i cum raionul tocmai ar fi fost aprovizionat. Nedumerită, o întrebă pe Elaine de unde putea să È™i procure o franzelă. Elaine dădu din cap. — N ai să găseÈ™ti deloc aÈ™a ceva aici. Magazinul se aprovizionează cu pâine de la o brutărie din Grand Junction. E făcută cu un aluat super È™i din grâu de calitate. Pâine albă, însă, nu există. — Superb, comentă Sharon. Poate că Mark n o să fie deranjat, dar cum o să i explic lui Kelly? ÃŽi plac la nebunie sandviÈ™urile cu unt È™i miere întinse pe franzelă. ÃŽÈ™i pune mierea pe partea fără unt, astfel că până să înceapă să mănânce, pâinea ajunge ca un fagure. — Dar la fel se întâmplă È™i cu pâinea integrală, replică Elaine. Sharon dădu, tristă, din cap. — E clar c ai uitat cum sunt copiii de nouă ani. Pentru ei orice înlocuitor al produsului care le place e o „porcărie", iar mamele care folosesc substituenÈ›i nu se preocupă de sănătatea copiilor lor, căci ei nu vor mânca aÈ™a ceva chiar dacă fac foamea. Trase adânc aer în piept, culese un borcan cu miere din fructe de pădure, îi dădu drumul în căruÈ›, apoi râse pe înfundate. — Bine, cel puÈ›in, că n o să mă mai bată la cap cu ideea că „toÈ›i ceilalÈ›i mănâncă franzelă". ÃŽÈ™i continuară drumul spre magazin, până ce Sharon se opri în faÈ›a unei mici vitrine cu băuturi răcoritoare. Nu văzu altceva decât apă minerală, îmbuteliată într o varietate de sticle cu arome naturale. Privi sticlele cu dezgust. — Urăsc chestia asta, rosti ea. Unde sunt sucurile adevărate? Elaine clătină din cap. — Asta e. Cine vrea altceva, È™i o aduce dinafară. Nimeni n o face, însă. Apa minerală e bună È™i, după ce te ai obiÈ™nuit cu ea, ajunge să È›i placă. Sharon se holbă la prietena ei. Era serioasă? Nu putea fi! Ãsta era doar un magazin Safeway, nu? Continuându È™i plimbarea printre rafturi, Sharon observă tot mai multe discrepanÈ›e între acest magazin È™i cele cu care fusese obiÈ™nuită. Raionul de produse proaspete era de două ori mai mare decât cele văzute anterior. Trebuia să recunoască că fructele È™i legumele de aici erau mai bune decât oricare altele văzute în California. AcelaÈ™i lucru se putea spune È™i despre raionul de carne. ÃŽn raionul de produse congelate, însă, descoperi că oferta se limita doar la unele legume È™i câteva sortimente de îngheÈ›ată fără conservam. Se răsuci spre Elaine cu o expresie de nedumerire pe față. — Ce e asta? se revoltă ea. Un supermarket sau un magazin alimentar pentru sărăntoci? — E un supermarket, protestă Elaine. Doar că nu se aprovizionează cu hrană congelată, asta i tot. — Hrană congelată! Nu prea se aprovizionează cu nimic din ce le place alor mei! Nu mă înÈ›elege greÈ™it; sunt din tot sufletul pentru legume proaspete, dar lui Kelly îi plac sucurile, iar Mark e nebun după pui îngheÈ›aÈ›i. Și cum să se descurce copiii dacă eu È™i Blake vrem È™i noi să plecăm undeva singuri? Unde sunt semipreparatele? Elaine clătină din cap. — Nu există. Nimeni nu cumpără aÈ™a ceva în Silverdale, aÈ™a că de ce să È™i facă magazinul stocuri? Pe lângă asta, uită te la copiii noÈ™tri. Ai mai văzut asemenea fiinÈ›e sănătoase? Sunt mari, puternici, È™i, practic, nu se îmbolnăvesc niciodată. Dacă ar fi după mine... Sharon simÈ›i cum o lasă nervii. — Dacă mă întrebi pe mine, o întrerupse ea, È›i aÈ™ spune că începi să vorbeÈ™ti exact ca tâmpiÈ›ii ăia care luptă pentru o hrană naturală È™i de care obiÈ™nuiam să râdem acasă. Și n ai de unde să È™tii dacă lumea n ar cumpăra hrană congelată în caz că magazinul ar băga o în galantar! Oricum, ce fel de manager au acolo? Nu trebuie ca toate magazinele Safeway să aibă marfă în raioane? — Hei, nu i vina mea..., se apucă Elaine să protesteze. — Nici n am spus c ar fi, i o întoarse, iute, Sharon. Știam că Jerry conduce filialele TarrenTech de aici, dar n aflasem că se ocupă È™i cu magazinul Safeway! Privirea celeilalte femei luă o expresie ciudată. O clipă Sharon avu impresia că atinsese o coardă sensibilă, însă pricepu rapid că Elaine nu se uita la ea, ci privea peste umărul ei către cineva de lângă ele. — Charlotte, icni Elaine. Ce s a întâmplat? Arăți groaznic! Elaine se plesni cu palma peste gură când își dădu seama de lipsa de tact a remarcii sale. — Oh, dragă, încercă ea rapid s o dreagă, n am vrut să... Sharon se răsuci pe călcâie È™i văzu o femeie mică, blondă, cu părul dat pe spate în coadă de cal ca să descopere o față ce ar fi fost drăguță dacă n ar fi părut atât de obosită. Avea ochii înroÈ™iÈ›i, iar cearcănele negre de sub ei abia erau mascate de un strat gros de fard. Mâna stângă era imobilizată de un bandaj. — Sharon, ea e Charlotte LaConner, rosti Elaine. Sharon e soÈ›ia lui Blake Tanner. Știi tu, noul adjunct al lui Jerry?! Charlotte schiță un zâmbet È™i întinse palma dreaptă. — Sunt încântată să te cunosc, salută ea, aproape automat. O privi din nou pe Elaine. — Iar tu nu trebuie să te scuzi. Știu cum arăt. — Dar ce s a întâmplat? se arătă curioasă Elaine. Charlotte dădu din cap. — Nu prea È™tiu, ca să fiu sinceră. O privi dur pe Elaine. — Nu È›i a povestit Linda ce s a petrecut aseară? Elaine își clătină, nedumerită, capul. — Linda? Ce are ea... — Se pare că s a certat cu Jeff aseară, după antrenament. Oricum, când el a ajuns acasă, a... mă rog, era supărat È™i mi a dat un brânci. Elaine se făcu palidă. — Doamne... O privi pe Sharon. — Jeff e mare, explică ea. E căpitanul echipei de football... — Nu mai e! interveni, cu vehemență, Charlotte. L am bătut la cap toată săptămâna pe Chuck că vreau ca Jeff să plece din echipă! ÃŽncepu să tremure din tot corpul È™i ochii i se umeziră. Privi nervoasă în jurul ei, È™i vocea coborî la nivelul unei È™oapte: — N a fost niciodată aÈ™a. Niciodată! Era întotdeauna un băiat dulce È™i potolit. BineînÈ›eles că Chuck încă susÈ›ine, că e numai o chestiune de hormoni È™i că aÈ™a e la adolescență, însă nu i aÈ™a. E mai mult decât atât, Elaine. De vină e jocul ăsta blestemat È™i Phil Collins! El îi mână atât de tare — È›ipă întotdeauna la ei că singurul lucru care contează e victoria! A făcut o altă persoană din Jeff, Elaine! Un străin È™i un căpos È™i n o învinovățesc pe Linda că nu mai vrea să iasă cu el. — Charlotte..., începu Elaine, dar cealaltă femeie dădu cu amărăciune din cap, presându È™i palma de gură ca È™i cum ar fi vrut să nu fi scăpat acele vorbe la furie. ÃŽn aer plutea tensiunea. Sharon Tanner căută cu repeziciune o modalitate de a o îndepărta. ÃŽÈ™i aminti de discuÈ›ia purtată cu Elaine cu câteva clipe înainte de a sosi Charlotte. — Poate că de vină e hrana de aici, sugeră ea, luptându se cu sine ca să pară degajată. Elaine tocmai îmi povestea cât sunt de sănătoÈ™i È™i de mari copiii de aici. Poate că s au făcut prea mari. Charlotte clătină din cap. — Football ul e buba, rosti ea amar. Tuturor le pasă numai de el, È™i cea mai mare greÈ™eală pe care am făcut o a fost să l las pe Jeff să se apuce de ei. — Ei, hai, calmează te, Charlotte, o opri Elaine. Dracul nu i chiar atât de negru pe cât pare. — Zău? i o întoarse Charlotte, cu voce seacă. ÃŽÈ™i îndreptă atenÈ›ia spre Sharon Tanner. — Am greÈ™it adineauri, zise ea moale. Cea mai mare greÈ™eală a mea n a fost că l am lăsat pe Jeff să joace football, ci aceea că am venit în Silverdale! Se răsuci pe călcâie È™i se făcu nevăzută. * Toată după amiaza, cuvintele Charlottei LaConner răsunară în mintea lui Sharon. „Cea mai mare greÈ™eală a mea a fost să vin în Silverdale...". Ar fi vrut să uite acele vorbe. ÃŽn fond, femeia fusese extrem de supărată, È™i poate, chiar îndurerată. Cu toate astea, Sharon începuse să È™i pună întrebări, chiar înainte ca Elaine să se întâlnească cu Charlotte. DeÈ™i nu putea să conteste că oraÈ™ul era frumos, perfect croit, perfect construit, simÈ›ea totuÈ™i că ceva era în neregulă. ÃŽÈ™i dădu seama brusc despre ce era vorba. Totul era prea perfect. Casele, magazinele, È™colile, chiar È™i alimentele din piață. Prea perfect. * Jeff LaConner ratase antrenamentul din acea după amiază. Nu se putea concentra. Phil Collins È›ipase la el, îl pusese să facă ture suplimentare de pistă, îl trimisese chiar pe bancă, dar totul fusese în zadar. Aflat acum în vestiar, se uită curios la semnele de pe glezne. Nu le observase până în ultima parte a zilei, când se dezbrăcase pentru ora normală de gimnastică. După aceea, însă, nu È™i mai putuse lua gândul de la ele. Acum erau estompate, abia vizibile, ca È™i semnele de pe încheieturile de la mâini. Patru benzi ciudate de piele înroÈ™ită, ca È™i cum în acele porÈ›iuni ar fi fost prinsă bandă adezivă în noaptea precedentă. Bandă adezivă, sau altceva. ÃŽn timpul zilei, corpul lui fusese din când în când cuprins de friguri. ÃŽn minte îi veneau fragmente bizare de imagini, care dispăreau înainte de a È™i da seama ce reprezintă de fapt. Erau, însă, imagini înspăimântătoare. Pe măsură ce se derulase după amiaza începuse să È™i amintească de coÈ™marul din noaptea precedentă. ÃŽn acel coÈ™mar era legat de o masă È™i cineva — un bărbat al cărui chip nu È™i l mai amintea — îl tortura. ÃŽÈ™i dădu jos echipamentul de antrenament, apoi se duse la duÈ™. ÃŽnăuntru se aflau o duzină de alÈ›i băieÈ›i, însă, în loc să glumească, ca de obicei, cu ei, Jeff se mulÈ›umi să È™i săpunească întreg trupul, apoi să stea multă vreme sub duÈ™, lăsând apa să i liniÈ™tească muÈ™chii încordaÈ›i. ÃŽntr un târziu, când rămase singur, închise apa, se È™terse cu prosopul, apoi se îmbrăcă, însă, în loc să iasă pe uÈ™a vestiarului, se îndreptă către biroul antrenorului È™i ciocăni la ușă. — E deschis, lătră Collins. Jeff pătrunse înăuntru. Antrenorul îl privi din spatele biroului È™i făcu o mutră acră. — Nu vreau să aud nici o scuză, grohăi el. Vreau numai să te concentrezi la joc. — ÃŽ îmi pare rău, murmură Jeff. Vroiam numai să vă vorbesc un minut. Collins ezită, apoi își înălță umerii într un gest de abandon silit È™i i făcu semn lui Jeff să ia loc pe scaun. — Bine, dă i drumul. Ce te frământă? — Astea, rosti Jeff, dezvelindu È™i încheieturile ca antrenorul să vadă limpede semnele. Le am È™i pe glezne. Collins dădu din umeri. — Și de ce ar trebui să È™tiu eu de unde provin? Jeff dădu, mâhnit, din cap. — Eu... mă rog, am avut toată ziua niÈ™te senzaÈ›ii ciudate... ca È™i cum mi s ar fi făcut brusc frică. Iar azi noapte am avut un coÈ™mar. ÃŽi povesti lui Collins ce È™i amintea din vis, apoi zise: — Chestia e, putea oare visul să mi provoace semnele? Adică, în vis eram legat de o masă. Și mă gândesc că... — Vrei să zici că sunt o reacÈ›ie psihică? îl întrerupse antrenorul. Dădu din nou din umeri È™i își puse palmele pe birou. — M ai prins, Jeff. Nu È™tiu nimic despre chestiile astea. Dacă vrei, îl putem suna pe Ames să l întrebăm. Se întinse după telefon, dar Jeff îl opri. — Nu. E n regulă. O să mă duc acolo mâine sau poimâine È™i o să l întreb atunci. Collins îl cântări din priviri o clipă, apoi încuviință. — Bine. Vreau să fii liniÈ™tit la noapte, ai înÈ›eles? Fără bătăi È™i să te culci devreme. Vreau să fii în cea mai bună formă mâine la meci. Jeff se ridică să plece, dar se răsuci pe călcâie. — Ce fac cu maică mea? Dacă mai vrea să renunÈ› la echipă? Collins îl privi drept în ochi. — Asta nu i decizia ei, nu? Nu depinde de tine È™i de taică tău? Jeff ezită. Un zâmbet îi lăți faÈ›a. — Mda, rosti el. Cred că aÈ™a e. După plecarea lui Jeff, Collins rămase pironit locului câteva minute, meditând, apoi luă telefonul È™i formă numărul lui Ames de la clinica sportivă. — Marty? Aici e Phil. Ezită o clipă, întrebându se dacă merita să discute cu doctorul, dar semnele de pe corpul lui Jeff erau ale naibii de reale. — Mă întrebam dacă există vreun motiv pentru semnele de la gleznele È™i mâinile lui Jeff, care i au apărut azi. Câteva clipe îi răspunse tăcerea, apoi Ames răspunse cu voce sarcastică. — Vrei să afli ce i am făcut lui Jeff azi noapte? Collins strânse din dinÈ›i. — Vreau numai să aflu dacă există o explicaÈ›ie pentru semnele acelea. Se lăsă o nouă tăcere, apoi Ames răspunse, cu voce mai blândă: — Ascultă, Phil, È™tii bine în ce stare era Jeff azi noapte. A trebuit să l strângi în braÈ›e, iar după ce ai plecat, a avut un alt atac. Nu trebuie să È›i facă griji, dar a trebuit să l imobilizăm È™i noi ca să l calmăm. Uneori curelele lasă urme. Ce mare scofală? Nu s a comportat bine azi? — Pare în regulă, recunoscu Collins. A avut, însă, un coÈ™mar — unul rău de tot. Mă întrebam dacă semnele nu i provin de la asta. Ames chicoti. — Adică te întrebi dacă nu cumva Jeff a luat o razna, nu? Collins tresări, căci exact asta era ideea la care medita. PronunÈ›ată de Ames, ideea păru ridicolă. — Cred că m am ambalat prea tare, dădu el înapoi. Ames schimbă tonul. — Nu, ai făcut ceea ce trebuia, îl asigură el. Știi că vreau întotdeauna să È™tiu ce se petrece cu băieÈ›ii, indiferent cât de nesemnificativ ar părea. Oricum, semnele de pe corpul lui Jeff numai nesemnificative nu sunt, dar, îți repet, ai făcut bine. Nu È›i face griji. Bine? Văzând că antrenorul nu i răspunde, Ames adoptă un ton provocator. — Află că eu È™tiu ce fac, Collins. Phil Collins strânse din buze. Dacă ticălosul ăsta arogant era atât de sigur pe sine... se forță să alunge gândul. La urma urmei, Ames făcuse mai mult pentru echipă decât oricine altcineva, chiar decât el. — Bine, oftă el. Am vrut numai să fii pus la curent cu ce se petrece. — Apreciez asta, replică Ames, din nou prietenos. O clipă mai târziu, conversaÈ›ia se încheie. Phil Collins continuă să se simtă stânjenit chiar È™i după ce puse receptorul în furcă. Dacă Jeff avea o problemă serioasă? Dacă Jeff LaConner avea să se îmbolnăvească precum Randy Stevens cu un an înainte? Collins tremură spasmodic numai gândindu se la asta. 9 Trecură È™i ultimele zile de vară, iar când septembrie făcu loc lui octombrie, plopii începură să È™i schimbe culoarea. Silverdale strălucea acum de roÈ™ul È™i galbenul toamnei, iar aerul de munte începuse să piÈ™te uÈ™or, avertizând asupra iernii ce avea să vină. Spre est, câteva piscuri muntoase erau deja acoperite cu zăpadă, iar serile lungi de vară rămăseseră numai o amintire. Pentru familia Tanner, Silverdale începea, în sfârÈ™it, să însemne acasă. Se adaptaseră bine climatului din mica aÈ™ezare. Kelly își uitase prietenele din San Marcos È™i îi înnebunea acum pe părinÈ›i să i cumpere de urgență schiuri, căci altfel viaÈ›a ei ar fi fost distrusă pentru totdeauna. DeÈ™i era încă agasat de detaliile presupuse de noua lui slujbă, Blake reuÈ™ea să vină zilnic acasă pe la cinci È™i jumătate sau È™ase, È™i nu i se cerea niciodată să lucreze în week end uri. Când încercase pentru prima dată să se ducă la birou sâmbăta după amiaza, descoperise repede că era imposibil să lucrezi în Silverdale într o asemenea zi, căci un ofiÈ›er de pază îl oprise imediat ce intrase È™i l informase că toate birourile sunt sigilate pentru week end. Când protestase, ofiÈ›erul dăduse neputincios din umeri È™i i sugerase să l sune pe Jerry Harris. Acesta râse de el È™i i spusese să se ducă acasă. — ÃŽn ce mă priveÈ™te, rostise el, nu consider c avem ceva de făcut care să nu poată aÈ™tepta până luni, aÈ™a că bucură te de familie cât poÈ›i. Oricum copiii cresc prea repede. ÃŽn acea după amiază se duseseră la meciul de football, iar în week end ul următor plecaseră până în Duranga să urmărească meciul „Nevăstuicilor" de acolo. Spre surprinderea lui Blake, Mark se dovedise interesat de joc, deÈ™i la început bănuise că el se interesa, de fapt, mai mult de Linda. Cu toate astea, în fiecare duminică după amiază, Mark fusese cel care insistase să petreacă câteva ore pe terenul liceului ca să exerseze pasele. Cât despre Sharon, neliniÈ™tea simÈ›ită în ziua în care se întâlnise cu Charlotte LaConner în magazin se estompase, iar când o zărise È™i la meciurile de football — observând că, în ciuda vorbelor din acea zi, Jeff continua să joace în echipă — își spusese că Elaine Harris avusese, probabil, dreptate când susÈ›inuse că Charlotte avea tendinÈ›a de a reacÈ›iona prea exagerat. Se aflau acum în cea de a doua joie a lunii octombrie. Mark își privi ceasul, culese ultimii cartofi din farfurie, È™i își dădu scaunul înapoi. — Trebuie să plec, anunță el. Kelly se strâmbă. — Cum se face că nu pot să merg È™i eu la petreceri? se îmbufnă ea. Doar merg la meciuri, nu? Mark îi zâmbi. — Nu È›i ar place, o potoli el. Nu i decât o adunătură de oameni care È›opăie È™i strigă tot timpul. — Atunci È›ie de ce îți plac? contracară Kelly. — Pentru că sunt amuzanÈ›i, recunoscu Mark. Pe lângă asta, deseară o să fac fotografii pentru concurs. Kelly își înclină capul. — Pun pariu că Linda Harris o să apară în toate, nu? — Poate, îi replică Mark, roÈ™ind uÈ™or. — Mark are o prietenă, Mark are o prietenă, cântă Kelly. Băiatul își dădu ochii peste cap È™i i întoarse spatele soră si. — O să ieÈ™im la un hamburger după aia, o anunță el pe maică sa. La cât trebuie să fiu acasă? — Unsprezece, rosti sec, Sharon. După ce Mark porni spre ușă, ea îl strigă: — Sună dacă o să întârzii! — AÈ™a o să fac, îi strigă el peste umăr. O clipă mai târziu, uÈ™a se închise după el. Mark ajunse la È™coală în clipa în care începea petrecerea. Când ajunse pe stadion, Linda îi făcu semn de pe teren. El îi zâmbi, îi răspunse la salut È™i începu o alergare uÈ™oară. Până în acea seară urmărise petrecerile din tribune, alături de ceilalÈ›i puÈ™ti. Acum avea să fie È™i el pe teren. ÃŽÈ™i găsi un locÈ™or pe banca de rezerve, își deschise geanta È™i alese un obiectiv mare pentru aparatul său Nikon. ÃŽnÈ™urubă blitzul, verifică bobina de film È™i intră pe teren. De acum È™tia obiceiurile pe dinafară. Se hotărâse încă de săptămâna trecută cum să procedeze ca să obÈ›ină cele mai bune cliÈ™ee. Când începu să se intoneze imnul din Silverdale È™i trupa de susÈ›inătoare începu să mărșăluiască pe teren, Mark era gata. Zâmbi în sinea lui când își dădu seama că soră sa se înÈ™elase. Linda Harris nu se găsea în trupă, aÈ™a că va avea cel puÈ›in o poză fără ea. Festivitatea își urmă cursul. Jumătate de oră mai târziu, Mark făcuse trei roll filme. ÃŽi mai rămăsese numai unul. Se aÈ™eză pe bancă lângă Linda È™i se luptă să introducă ultimul film în aparat, în timp ce trupa de soliÈ™ti vocali începu să interpreteze cântecul de luptă al echipei de football. Fu gata exact în momentul în care Peter Nakamura apucă microfonul staÈ›iei de amplificare ca să anunÈ›e echipa. Mark luă o poziÈ›ie lângă poarta principală È™i se apucă să facă poze în timp ce Peter anunÈ›a numele, numărul È™i postul pe care juca fiecare jucător ce intra pe teren. Unii dintre jucători se opriră o clipă să i pozeze lui Mark, alÈ›ii se mulÈ›umiră să i facă un semn. Unul sau doi îl ignorară complet, iar Robb Harris reuÈ™i să È™i îndrepte degetul arătător în sus exact în clipa în care sclipi blitzul. ÃŽn cele din urmă, după o lungă pauză acompaniat de răpăitul tobelor, Peter Nakamura strigă numele lui Jeff LaConner. MulÈ›imea de adolescenÈ›i din tribune se ridică în picioare È™i începu să fluiere admirativ. Mark focaliză obiectivul pe Jeff, care alerga pe loc la câțiva paÈ™i de el. Când își auzi numele, Jeff se lăsă o clipă pe vine, apoi țâșni în goană. Când trecu pe lângă Mark își răsuci capul È™i privi drept înspre aparat. Uitătura încărcată de ură din ochii lui aproape că îl făcu pe Mark să scape aparatul din mâini. ÃŽntr o clipă, însă, Jeff dispăru către teren, cu braÈ›ele întinse mult deasupra capului. Mark își zise că se înÈ™elase. ÃŽn definitiv, nu trecuseră decât câteva săptămâni de când Jeff rupsese legătura cu Linda, È™i, în ciuda temerilor ei, el se comportase prietenos cu amândoi. Nu, trebuia să se fi înÈ™elat. Trebuia. Jeff adoptase acea expresie feroce doar de dragul fotografiei. * Jeff LaConner se aÈ™eză la coada lungului È™ir de jucători, cu mâinile înfipte în È™olduri. Era indiferent la tot ce se petrecea în jurul său, cu toate că acordurile cântecului de luptă răsunau încă în aer, iar restul coechipierilor cântau împreună cu mulÈ›imea. Ochii săi erau îndreptaÈ›i către Mark Tanner, care È™edea acum lângă Linda Harris È™i i È™optea ceva la ureche. SimÈ›ea din nou acea furie pe care îi venea tot mai greu s o È›ină sub control. O mai pățise o dată săptămâna de după noaptea petrecută la Rocky Mountain High. Se afla pe terenul de antrenament È™i juca bine. Exersase pasele în acea zi. Luase balonul de la Roy Kramer, se dădea înapoi câțiva paÈ™i ca să vadă dacă se păstra schema de joc, apoi îi arunca cu precizie către zona unde avea să se afle Kent Taylor peste câteva secunde. ÃŽn unsprezece încercări avuseseră unsprezece reuÈ™ite. La cea de a douăsprezecea încercare, când își plimba privirea peste teren, îi zărise pe Linda Harris È™i pe Mark Tanner, râzând amândoi în timp ce plecau de la È™coală. ÃŽn acea clipă uitase de joc È™i aruncase mingea cu zece metri prea scurt. Instantaneu, Phil Collins fluierase È™i intrase ca o furtună pe teren, cerând să afle ce se petrecuse. Jeff nu i răspunsese. Abia ascultase discursul antrenorului. ÃŽl copleÈ™ea un val de furie oarbă. Nu mai putea vedea altceva decât punctul din zare pe care îl formau Mark È™i Linda. Râdeau de el! Fusese sigur de asta, aÈ™a cum fusese întotdeauna sigur pe sine în viață. La fel de brusc precum îl copleÈ™ise, mânia îl părăsi. Rămăsese încremenit o clipă, cu corpul epuizat, ca È™i cum ar fi făcut o cursă de zece mile. ÃŽi mai vedea încă pe Linda È™i pe Mark. Se opriseră lângă clădirea È™colii È™i se uitau înspre el. Când Mark își ridicase mâna să l salute, Jeff îi răspunsese. Tot restul antrenamentului Jeff nu se mai putuse concentra, căci mintea îi fusese preocupată numai cu căutarea unui răspuns pentru cele întâmplate. Nu fusese furios nici pe Linda, nici pe Mark. Cel puÈ›in, aÈ™a crezuse el. De atunci, nu mai avusese probleme cu crizele de furie până săptămâna trecută. Luni dimineață, însă, ca È™i marÈ›i la prânz, își pierduse o clipă controlul de sine. Miercuri, acelaÈ™i lucru se petrecuse de două ori, iar astăzi avusese grijă să i evite pe Linda È™i pe Mark, temându se să nu fie copleÈ™it de un nou acces pe care să nu l mai poată controla. Acum i se întâmpla din nou, aÈ™a cum stătea, lângă coechipieri, È™i saluta tribunele. Privirea îi era aÈ›intită pe cei doi, iar ura îi injecta ochii cu sânge. Aproape că îi auzea discutând între ei, mai ales că era sigur că vorbeau despre el. — Bastard mic, È™uieră el printre dinÈ›i. Lângă el, Robb Harris se răsuci uÈ™or ca să l privească pe Jeff cu colÈ›ul ochiului. Crezu că acesta i se adresase lui, dar Jeff se uita în altă parte. După expresia feÈ›ei, se părea că Jeff era supărat. Care era, însă, motivul? Se simÈ›ise perfect cu câteva minute înainte, când se aflau la vestiare È™i se echipau. Nedumerit, Robb privi de jur împrejur ca să vadă către cine se holba Jeff. N o văzu decât pe soră sa care stătea pe bancă lângă Mark Tanner. Asta nu însemna, însă, mare lucru, căci Jeff îi adusese la cunoÈ™tință cu câteva zile înainte că n o învinuia pe Linda pentru ruperea legăturii cu el. Acum, însă, el se uita urât la Mark. Privind în jos, Robb observă că palmele lui Jeff erau încovoiate ca niÈ™te gheare. ÃŽncheieturile i se albiseră, iar tendoanele ieÈ™iseră în evidență ca niÈ™te corzi de oÈ›el supraîntinse. Ultimele acorduri ale cântecului se stinseră. Jucătorii se întoarseră în lateral, pregătiÈ›i ca Jeff LaConner să i scoată de pe teren È™i să i ducă înapoi la vestiare. Jeff, însă, nu se miÈ™că. Rămase pironit locului, ca È™i cum i ar fi crescut rădăcini, privind cu ochi de gheață către Mark È™i Linda. — Hai, Jeff, È™opti Robb. Să mergem! Jeff nu dădu semn că l ar fi auzit. ÃŽn cele din urmă Robb îl scutură. — Vrei să È›i miÈ™ti fundul, omule? Ce dracu e cu tine? Trecu o clipă lungă până ce Jeff pricepu mesajul. Când o făcu, se răsuci brusc spre Robb. — O să i o trag ticălosului ăla mic, È™uieră el. O să i fac zob faÈ›a aÈ™a încât nimeni să nu mai vrea să se uite vreodată la el! * — Deci ce s a întâmplat? îl întrebă Blake Tanner pe Jerry Harris. Stăteau amândoi în salonul lambrisat cu stejar al familiei Harris. DeÈ™i Blake se afla acolo de aproape o oră, Jerry nu atacase încă subiectul principal. Blake era sigur că exista un motiv pentru întâlnire, căci, atunci când îl sunase, după cină, rugându l să treacă pe la el, Jerry rostise vorbele cu o voce ce l avertizase pe Blake că era vorba de ceva mai mult decât o simplă vizită prietenească. Nu credea că era ceva în legătură cu serviciul, căci, deÈ™i se afla de puÈ›ină vreme în Silverdale, Blake învățase că Jerry lăsa rezolvarea problemelor profesionale în perimetrul strict al slujbei. Discutau, bineînÈ›eles, despre afaceri tot timpul, oriunde se găseau, dar subiectele de serviciu nu le abordau niciodată în afara sediului firmei. Cu toate astea, se întrebase ce avusese Jerry în minte încă din momentul în care plecase de acasă. La început crezuse că e vorba despre Ricardo Ramirez. Gândindu se la băiat, Blake dăduse trist din cap. Rick era încă internat în spitalul din Silverdale, È™i continua să fie conectat la aparatul care l menÈ›inuse în viață. Dată fiind condiÈ›ia lui, Blake ajunsese să creadă că faptul că băiatul se afla încă în comă era un fel de noroc È™tirb, căci, prin asta, Rick avea măcar trista fericire de a nu cunoaÈ™te cât de grave îi erau rănile. Conform specialiÈ™tilor chemaÈ›i de MacCallum, Rick era aproape complet paralizat, iar fără maÈ™ina de respirat ar fi murit rapid. Inima lui, însă, era încă puternică, iar Maria Ramirez refuzase să ia în calcul posibilitatea ca fiul ei să nu se mai trezească vreodată. Stătea la capul patului lui în fiecare zi, îl È›inea de mână, îi vorbea încet în spaniolă, convinsă că, în ciuda stării de inconÈ™tiență, el auzea È™i înÈ›elegea ce i spunea ea. Ajutorul îi parvenise imediat, sub forma unei pensii anuale impresionante, care acoperea orice cheltuială de trai decent a Mariei È™i a lui Ricardo pentru tot restul vieÈ›ii lor. Cu toate că Blake era convins că Maria nu înÈ›elegea încă pe deplin ce însemna această pensie, era totuÈ™i sigur că ea n avea să abuzeze niciodată de ea. După È™ocul iniÈ›ial al primelor instrucÈ›iuni date de Jerry Harris în prima zi de muncă, Blake ajunsese să creadă că Ted Thornton avea dreptate cu politica sa, căci, fără ajutorul lui TarrenTech, Maria Ramirez n ar fi avut nici o sursă financiară. Acum Maria avea o pensie È™i nu trebuia să se îngrijească de nimic pe viitor cu excepÈ›ia bunăstării fiului ei. Dacă acesta avea să supravieÈ›uiască. Odată ajuns, însă, acasă la Jerry, acesta nu menÈ›ionase nimic despre cazul Ramirez, sau despre altceva care ar fi avut legătură cu el. Părea mai interesat să afle cum s a adaptat familia lui Blake la climatul din Silverdale. ÃŽntr un târziu, preparând al treilea rând de băuturi, Jerry atacă subiectul care l frământa. — Mă gândeam la Mark, rosti el. Blake ridică, nedumerit, din sprâncene. — Mă întrebam dacă ai avut ocazia să vezi ce întreprindem noi la Rocky Mountain High, continuă Jerry. Știi tu, clinica sportivă. Blake dădu, neÈ™tiutor, din umeri. — Nu È™tiu mai mult decât că pompăm o groază de bani acolo. — E un soi de tabără experimentală, se apucă Jerry să i explice. Martin Ames are câteva idei interesante despre antrenamentele atletice. Noi l am ajutat să le pună în practică. Zâmbi È™i ochii îi scânteiară. — De vreme ce ai fost spectator la meciurile de football, ai văzut ce rezultate bune s au obÈ›inut. De fapt, ele au depășit chiar È™i cele mai optimiste aÈ™teptări ale noastre. Blake se agită în scaun. — Care i treaba? se interesă el. Ce face Ames? — Vitamine sintetice, răspunse Jerry. El a descoperit o mulÈ›ime de legături între dezvoltarea fizică È™i anumite complexe de vitamine. De câțiva ani el a creat o serie de noi substanÈ›e ce ne ajută să compensăm o mulÈ›ime de deficienÈ›e genetice. Făcu o scurtă pauză. — Cum ar fi astmul lui Robb, de exemplu, reluă el. Vorbele rămaseră o clipă suspendate în aer, până ce Blake le pricepu exact înÈ›elesul. — Adică n a fost numai schimbarea de climă È™i aerul curat de munte care l au vindecat? Jerry negă. — AÈ™ fi vrut ca să fi fost aÈ™a de simplu. Ames a descoperit multe chestii în neregulă la Robb. N avea numai astm; avea È™i niÈ™te probleme cu oasele ce l ar fi putut duce la cancer, iar de când era copil a avut o dezvoltare întârziată. Teoria lui Ames a fost că totul se lega de modul în care organismul lui Robb asimila vitaminele. Zâmbi. — AÈ™a cum sunt convins că ai observat, totul s a rezolvat. Aluzia era clară. Blake n avea nevoie de mai mult. — Dar e o clinică sportivă, rosti el, È™i tu È™tii ce părere are Mark despre sport. Fu rândul lui Jerry Harris să se arate surprins. — Dar pe cine văd pe stadion în fiecare duminică, dacă nu pe tine È™i pe Mark? Mie mi se pare că băiatul s a schimbat. Blake dădu din umeri cu indiferență studiată. Nici măcar în faÈ›a lui Jerry Harris nu vroia să dea la iveală speranÈ›a că Mark avea să i calce, într un târziu, pe urme. — Dar e cam mic pentru echipa de aici, nu crezi? replică el. Vreau să spun că toÈ›i jucătorii sunt atât de mari încât l ar călca în picioare pe Mark. — Exact, sări Jerry, lăsându È™i paharul jos. Știu că nu i treaba mea, dar am discutat cu Marty Ames — despre reumatismul lui infecÈ›ios È™i despre tot. Am mers atât de departe încât am cerut să mi fie trimise toate fiÈ™ele lui medicale. Blake se încruntă. — Pe lângă faptul că eu credeam că astfel de dosare sunt confidenÈ›iale, de ce È›ii să faci aÈ™a ceva? — Deoarece am vrut să aflu părerea lui Marty înainte de a discuta cu tine. N am vrut să È›i dau speranÈ›e deÈ™arte. Blake își lăsă È™i el paharul din mână. — ÃŽn regulă. Și ce a zis? Jerry îl privi în ochi. — Crede că l poate ajuta pe Mark. N are impresia că efectele reumatismului infecÈ›ios sunt definitive È™i e convins că poate readuce creÈ™terea lui Mark la normal. — VorbeÈ™ti serios? rosti Blake. — Absolut. Vrea să folosească o variantă a complexului de vitamine cu care a fost tratat Robb, È™i e sigur, în proporÈ›ie de nouăzeci la sută, că se va dovedi la fel de eficace È™i pentru Mark. Blake își privi atent prietenul. Nimic din ce spunea n avea sens. Dacă exista un asemenea complex de vitamine, el È™i Sharon ar fi auzit până acum. Numai dacă cumva... — IntenÈ›ionezi să mi spui că vrei să laÈ™i pe cineva să uzeze un drog experimental pe Mark? întrebă el. Harris clătină din cap ca È™i cum s ar fi aÈ™teptat la asemenea reacÈ›ie. — Dar nu i deloc experimental, protestă el. Și n are nimic de a face cu un drog. E vorba doar de o nouă modalitate de combinare a vitaminelor, permițând corpului să ajungă la deplinul lui potenÈ›ial. Vitaminele nu fac decât să acÈ›ioneze ca un trăgaci, eliberând hormonii deja prezenÈ›i, dar neutralizaÈ›i. Citi îndoiala din ochii lui Blake È™i continuă: — Crezi că l aÈ™ fi lăsat pe Ames să i dea ceva fiului meu fără să am deplină încredere în el? Doar e feciorul meu, Blake; nu e un cobai. — Offf, nu È™tiu ce să zic. Trebuie să mă gândesc. AÈ™ vrea să văd È™i eu toată documentaÈ›ia. Nu sunt doctor, dar după tot ce a pățit Mark, È™tiu mai multe despre problemele de creÈ™tere decât un medic generalist. — AÈ™a cum Elaine È™i cu mine È™tiam tot ce se putea È™ti despre astm, îl secondă Harris. O să ai materialul pe birou luni dimineaÈ›a. Pe lângă asta, poate vrei să vorbeÈ™ti cu Ames despre Mark. Ascultă l È™i hotărăște te. Câteva minute mai târziu, discuÈ›ia abordă alte subiecte. Blake ascultă doar cu o parte a minÈ›ii, căci rumega cu restul ceea ce i spusese Jerry. ÃŽÈ™i aduse aminte de sunetele pe care le auzea în ultimele săptămâni venind din camera lui Mark. RespiraÈ›iile lui scurte din timpul flotărilor È™i abdomenelor È™i gemetele din timpul lucrului cu halterele. Dacă exista o cale, cu adevărat, prin care să l ajute... Poate că nu trebuia să aÈ™tepte până luni. Poate că se va duce a doua zi la birou ca să cerceteze materialul lui Ames. * Cu puÈ›in după ora zece treizeci, Linda È™i Mark părăsiră micuÈ›a cafenea de lângă magazinul universal È™i porniră către casă. Mark avea suficient timp, până la ora limită impusă de maică sa, ca s o conducă pe Linda acasă. Cu toate astea, porniră la pas vioi. ÃŽncepuse să È™uiere vântul. Mark își ridică gulerul, simÈ›ind cum îi sunt obrajii piÈ™caÈ›i de frig. — Eu continui să cred că Jeff nu i furios pe tine, o auzi pe Linda, în timp ce ea își strecură degetele în buzunarul hainei lui È™i le mângâie pe ale lui. Nu È›i a spus nimic, nu? — N a avut timp, răspunse Mark. Alerga. ÃŽÈ›i spun, eu, însă, expresia de pe faÈ›a lui m a speriat al naibii de tare. AÈ™teaptă până luni să developez filmul. Ai să te convingi. O cotiră de pe Colorado Street. Acolo noaptea părea mai întunecată, căci trotuarele nu erau luminate decât de câteva felinare gălbui. Instinctiv, Jeff privi în jurul lui, apoi se simÈ›i ca un idiot. Aici era Silverdale, nu San Francisco sau San Marcos. După o bucată de drum, însă, în faÈ›a lor apăru o siluetă din spatele unui tufiÈ™. Linda È™i Mark se opriră, uluiÈ›i, dar nu înfricoÈ™aÈ›i. Silueta făcu un pas către ei. — S salut? încercă Mark să zică ceva. Persoana necunoscută nu răspunse, dar veni mai aproape. Atât Linda, cât È™i Mark își dădură seama cine era. — Jeff? rosti Linda. Tu eÈ™ti? Nu se auzi nici un răspuns. Silueta ajunse în dreptul unui felinar, lăsând să se vadă limpede faÈ›a lui Jeff. Avea ochii de gheață È™i trăsăturile îi erau contorsionate de ură. Palmele lui mari se transformaseră deja în pumni. — Oh, Isuse, È™opti Mark. Hai s o È™tergem de aici. — Mark se răsuci pe călcâie È™i porni în fugă, alături de Linda, către Colorado Street È™i către lumina strălucitoare de pe ea. Acolo se aflau oameni — ceilalÈ›i liceeni din cafenea È™i publicul de la cinematograful de vizavi de piață. ÃŽn timpul goanei respiraÈ›ia i se îngreună È™i inima începu să i bată în piept ca un ciocan. Linda È›inea ritmul cu el, însă paÈ™ii lui Jeff se auzeau tot mai aproape în spatele lor. Mai avea doar o clădire până la colÈ›, o jumătate de clădire. Brusc, Jeff se aruncă asupra lui din spate. Mark dădu drumul mâinii Lindei, îi strigă să fugă mai departe, apoi se prăbuÈ™i pe caldarâm în timp ce Jeff LaConner îi înfipse pumnul ca o măciucă în stomac. 10 — ÃŽncetează! strigă Linda Harris. Jeff, ce faci? Mark era prăbuÈ™it pe caldarâm, cu faÈ›a în jos, iar Jeff îl încălecase È™i l lovea sălbatic cu pumnii. Linda È›ipă din nou la Jeff. Acesta nu dădu vreun semn c ar fi auzit o, aÈ™a că fata încercă să l despartă de Mark. Jeff ridică un braÈ› È™i izbi cu violență în spate, lovind o pe Linda în coaste. Uluită, fata căzu È™i ea pe caldarâm, apoi se ridică cu greu pe picioare, icnind, cu răsuflarea tăiată. Ochii i se umplură de lacrimi È™i, È›inându È™i o mână în dreptul coastelor, se împletici până în Colorado Street. — Ajutor! strigă ea, cu o voce ca o È™oaptă horcăită. Se opri o clipă, sprijinindu se de stâlpul unui felinar È™i încercă să inspire adânc, apoi strigă, mai tare: — Ajutor! Să mă ajute cineva, vă rog! ÃŽn acea clipă, din cafeneaua aflată la mică distanță se iviră trei băieÈ›i. Linda le făcu, disperată, semn. O clipă avu senzaÈ›ia groaznică că ei aveau s o ia în direcÈ›ie opusă, dar cei trei o văzură. ÃŽn câteva secunde, fratele ei È™i doi prieteni ai lui o înconjurară. — Acolo, icni Linda, indicând spre strada întunecată. E Jeff! A înnebunit! ÃŽl face praf pe Mark! Robb Harris se uită nedumerit la soră sa până ce își aminti de chipul lui Jeff din acea seară de pe teren, când îi privise cu mânie cruntă pe Linda È™i pe Mark. — La dracu, murmură el. Sună l pe tata, îi spuse el Lindei, apoi către ceilalÈ›i: HaideÈ›i! Cu Peter Nakamura È™i Roy Kramer alergând în spatele lui, Robb fugi către locul în care Jeff È™i Mark se băteau. Cu toate că o dureau tare coastele, Linda alergă către cafeneaua puternic luminată, se împiedică de ușă È™i se duse întins spre telefonul public. Căutând o fisă, își dădu seama că își pierduse geanta. Scoase un oftat de disperare È™i se îndreptă spre tejgheaua din spatele localului, unde Mabel Harkins număra cu răbdare banii din casă. ÃŽn afara ei, nu se mai afla nimeni în încăpere. — ÃŽmi pare rău, iubito, dar am închis, rosti Mabel, întrerupându È™i număratul È™i uitându se înspre Linda. ÃŽncremeni. — Isuse, dragă, dar ce È›i s a întâmplat? Linda ignoră întrebarea. — Pot să folosesc telefonul tău, Mabel? Trebuie să l sun pe tata. Mabel împinse imediat către Linda telefonul de lângă casa de bani. Fata încercă, cu degete tremurânde, fără succes, să apese corect pe butoane. Mabel trase telefonul spre ea. — Lasă mă pe mine, se oferi ea. Care i numărul? La cel de al treilea apel răspunse Jerry Harris. — Aici e Mabel Harkins, rosti ospătăriÈ›a. De la cafenea. Fără a aÈ™tepta răspunsul lui Jerry, ea continuă. — Linda e aici, Jerry, È™i e teribil de supărată. Stai o secundă. ÃŽi înmână receptorul Lindei, apoi ascultă povestea pe care fata i o debită tatălui ei. — Nu È™tiu de ce a făcut o, rosti ea în final. Ne plimbam pe stradă È™i el ne a apărut în față. Ca È™i cum ne ar fi aÈ™teptat. Oricum, Robb È™i încă doi tipi încearcă acum să i despartă. PoÈ›i veni până aici, tati? Ascultă o clipă, apoi îi dădu tatălui ei poziÈ›ia exactă a lui Jeff È™i Mark. ÃŽntr un târziu, cu degetele tremurânde, închise. Mabel îi dădu o cană cu apă. — Þine, dragă. Stai jos, bea asta È™i încearcă să te liniÈ™teÈ™ti. Linda clătină din cap. — Nu pot. Tr... trebuie să mă întorc acolo. Nu l pot lăsa pe Mark singur... — Nu e singur, i o întoarse Mabel. Oricum nu poÈ›i face nimic acum. Stai jos un minut È™i calmează te, apoi o să vedem ce i de făcut. * Când închise telefonul, Jerry Harris păru supărat. — Ce e? întrebă Blake Tanner. Ce se întâmplă? — Nu È™tiu prea bine, răspunse Jerry. ÃŽnsoÈ›it de Blake, se duse în living, unde le povesti, lui È™i nevestei sale, cele povestite de Linda. — Oh, Doamne, icni Elaine. ÃŽÈ™i îndreptă atenÈ›ia spre Blake. — Tu du te cu Jerry, iar eu o s o sun pe Sharon. Cei doi bărbaÈ›i se făcură nevăzuÈ›i în noapte înainte ca ea să ridice receptorul telefonului. * Mark reuÈ™ise să scape de Jeff de două ori, dar nu i folosise la nimic. De fiecare dată nu făcuse decât câțiva paÈ™i înainte ca Jeff să l trântească din nou. Renunță să mai încerce să fugă È™i căută, pe cât îi stătea în puteri, să se apere de ploaia de lovituri care se abăteau asupra lui din toate părÈ›ile. Din nas îi curgea sânge È™i în gură simÈ›ea un gust sărat. Bănuia că avea È™i o tăietură deasupra ochiului drept, iar urechile îi vâjâiau de pe urma unui pumn în cap. Acum Jeff stătea din nou călare peste Mark È™i È™i fixa victima cu priviri furioase. Mintea lui aproape încetase să mai funcÈ›ioneze, iar pumnii pe care îi abătea peste Mark îi creau o senzaÈ›ie de deplină satisfacÈ›ie. Venise, în sfârÈ™it, È™i ceasul în care îi arăta el ce putea acestui puÈ›oi mic — aÈ™a cum avea el să le arate tuturor! Câteva clipe mai târziu, când la faÈ›a locului își făcură apariÈ›ia Robb Harris, Pete Nakamura È™i Roy Kramer, aceÈ™tia observară că Jeff nu îi remarcase, absorbit complet de opera lui de distrugere a băiatului mai mic. Robb strigă: — Ce dracu' faci, Jeff? O să l omori. Se holbă la trupurile încleÈ™tate, ce nu se puteau recunoaÈ™te decât parÈ›ial în beznă. Nici măcar nu era o luptă, căci Mark, aÈ™a È›intuit de sol cum era, nu făcea nimic altceva decât să È™i protejeze faÈ›a. Cu chipul transformat într o mască de nerecunoscut de furie, Jeff părea că nu își mai dă seama de nimic. Scena aducea cu imaginea de coÈ™mar a unui câine care se juca cu un È™obolan pe jumătate mort. ÃŽn orice clipă Jeff putea să l smulgă pe Mark de pe sol È™i să l facă bucăți. — Ajută mă! îi strigă Robb lui Pete Nakamura. Trebuie să l dăm jos de pe Mark. Deasupra verandei casei de vizavi, se aprinse lumina, apoi una identică la o casă din depărtare. Robb se duse lângă Jeff È™i l apucă de braÈ›. Cu o miÈ™care rapidă, Jeff se eliberă din strânsoarea lui Robb, apoi îi trânti acestuia un pumn în falcă. Robb icni din pricina durerii È™i se dădu înapoi, ridicându È™i automat palma dreaptă ca să È™i o ducă la zona lovită. După asta, Jeff se răsuci puÈ›in È™i l izbi pe Pete Nakamura în ochiul stâng. ÃŽn acelaÈ™i timp, Roy Kramer se aruncă peste Jeff È™i i cuprinse gâtul cu braÈ›ele. Jeff păru să ezite o clipă È™i își lăsă braÈ›ele să i cadă în lungul trupului, apoi scoase un mormăit de furie. ÃŽncordându se din răsputeri, reuÈ™i să se ridice la verticală cu Roy Kramer agățat de spinarea lui. Se învârti pe loc ca un titirez, ca È™i cum s ar fi aÈ™teptat să È™i zărească inamicul din spate, apoi se lăsă să cadă la pământ È™i se rostogoli cu pieptul în sus. Datorită masei lui Jeff, Roy slăbi o clipă strânsoarea, dându i astfel voie celuilalt băiat să se elibereze. Jeff se rostogoli încă o dată, apoi se ridică pe vine. Sclipind în lumina felinarului, ochii lui se miÈ™cară dinspre Robb înspre Pete, apoi către Roy, care se afla acum întins pe spate, căutând să È™i recapete suflul. Scâncind de durere, Mark Tanner se făcuse ghem, cu genunchii la gură. Din case începuseră să iasă oameni, iar noaptea se umpluse de strigătele acestora în speranÈ›a de a afla ce se petrecuse. Jeff privi înnebunit de jur împrejurul lui È™i observă mulÈ›imea care începuse să se adune. Scoase un sunet ciudat, de animal È™i se topi în beznă pe o alee dintre două case. * Jerry Harris coti pe Pueblo Drive È™i frână brusc. La câțiva metri în faÈ›a maÈ™inii se aflau o mulÈ›ime de persoane. ÃŽl văzu pe Robb, care È™i masa falca cu o mână, pe peluza din curtea unuia dintre locatarii străzii. Blake Tanner ieÈ™i imediat din maÈ™ină È™i alergă spre Robb. Abia când Blake se lăsă în genunchi își dădu È™i Jerry seama că forma întunecată de la picioarele lui Robb era Mark. Lăsă motorul în funcÈ›iune È™i fugi către fiul său. — Ce s a întâmplat? se interesă el. Ai pățit ceva? Robb negă din cap È™i nu scoase momentan, nici o vorbă. PuÈ›in mai târziu, cu voce tremurândă, rosti: — A fost... o nebunie. Jeff îl È›intuise la pământ È™i nu se oprea... — Unde e? îl întrerupse Blake. — A dispărut, răspunse Robb. S a comportat extrem de ciudat, tată. Roy a reuÈ™it să sară în spatele lui È™i să l îndepărteze de Mark, dar Jeff s a rostogolit pe spate È™i Roy a trebuit să i dea drumul. Apoi s a uitat la noi ca È™i cum n ar fi È™tiut cine suntem, după care a luat o la fugă. Robb arătă cu degetul înspre aleea pe care dispăruse Jeff È™i Jerry dădu din cap în semn că a înÈ›eles. — Bine, rosti el. Aruncă o privire mulÈ›imii de oameni È™i recunoscu pe cineva din conducerea TarrenTech. — Cheamă o ambulanță, îi comandă el omului. După aia ajută mă să strângem câțiva oameni ca să l căutăm pe Jeff LaConner. Să i sune cineva È™i pe ai lui. Aproape imediat, din mulÈ›ime se desprinse o femeie care traversă în grabă strada. ÃŽn cele din urmă, Jerry i se alătură lui Blake Tanner lângă Mark. — Cum se simte? întrebă el. Blake își înălță privirea spre Jerry. ÃŽn ochi i se citea mânia. — Cum se poate simÈ›i cineva căruia îi sângerează nasul, care are tăieturi pe față È™i care are un ochi tumefiat? Și unde dracu' se află LaConner ăla? — Hei, ia o mai uÈ™or, încercă Jerry să l potolească. Să rezolvăm problemele pe rând È™i să încercăm să lămurim situaÈ›ia. Prima urgență o constituie Mark. Pe drum se află o ambulanță, în caz că avem nevoie de aÈ™a ceva. De jos, Mark se miÈ™că puÈ›in È™i întredeschise ochiul drept. — T tată? îngăimă el. Tu eÈ™ti? — E n regulă, Mark, îl liniÈ™ti Blake. Sunt aici È™i s a terminat totul. O să fie bine. Mark lăsă să i scape un oftat, pe jumătate de durere, pe jumătate de uÈ™urare. ÃŽncet, ca È™i cum i ar fi fost frică să nu i se rupă corpul în bucăți, își întinse picioarele. Apoi, fără nici un avertisment, se rostogoli pe burtă, se ridică în patru labe, apoi se sculă în picioare. Se clătină o clipă, tuÈ™i, apoi se prăbuÈ™i la loc pe iarbă. Sesizând stinghereala lui Mark, câțiva oameni se întoarseră cu spatele. Undeva, la distanță, se auzi sirena unei ambulanÈ›e. Câteva minute mai târziu, strada se umplu de lumini clipitoare când salvarea dădu colÈ›ul È™i se opri la locul dramei. * Albă ca varul la față, Sharon Tanner deschise uÈ™a s o întâmpine pe Elaine Harris. — Unde e? întrebă Sharon. Unde i Mark? — Pune È›i haina È™i hai cu mine, răspunse Elaine. Jerry È™i Blake sunt deja acolo. Sunt sigură că se va rezolva totul. Sharon se întinse după haină, dar își aminti de Kelly care dormea dusă în camera ei de sus. — O secundă, rosti ea. Trebuie s o iau pe Kelly. ÃŽn timp ce Elaine rămase să aÈ™tepte în vestibul, Sharon urcă în fugă scările È™i reapăru o clipă mai târziu. ÃŽn pijama, legându È™i din mers cordonul de la halat peste mijloc, Kelly o urma alergând cu paÈ™i mici. — Dar unde fugim aÈ™a, mami? se tângui fetiÈ›a. — Nu È›i bate capul cu asta, draga mea, o potoli Sharon. Coborî în grabă scările È™i îmbrăcă haina. — O să fie bine. Nu mergem decât să ne plimbăm un pic. ÃŽncă adormită, Kelly o urmă pe maică sa până la maÈ™ina lui Elaine È™i se cățără pe bancheta din spate. Când Sharon se urcă pe locul din față, Elaine porni motorul, introduse maneta în viteză È™i țâșni de pe loc ca din puÈ™că. — Ce s a întâmplat? întrebă Sharon pe drum. De ce a È›inut morÈ›iÈ™ Jeff să l bată pe Mark? Elaine clătină din cap. — Nu È™tiu, răspunse ea. Poate că e o răzbunare din cauza Lindei. Asta, însă, nu i stă în caracter lui Jeff. El a fost întotdeauna un lasă mă să te las... Tăcu brusc, amintindu È™i, în acelaÈ™i timp cu Sharon, de întâlnirea lui Charlotte LaConner, petrecută cu câteva săptămâni înainte. Ajunseră în câteva minute pe Pueblo Drive. Elaine trase automobilul în spatele maÈ™inii lui Jerry. Sharon îi ceru lui Kelly să rămână la locul ei, apoi deschise portiera È™i se dădu jos. Privi lumea adunată, apoi îl descoperi pe Blake alături de Jerry Harris. Lângă ei, doi brancardieri îmbrăcaÈ›i cu haine albe îl aÈ™ezau cu blândeÈ›e pe Mark pe o targă. — Doamne, icni Sharon. O luă la goană, își croi loc prin adunătura de gură cască È™i trebui să se agaÈ›e de braÈ›ul lui Blake ca să nu leÈ™ine când văzu faÈ›a masacrată a lui Mark. ÃŽÈ™i înăbuÈ™i un È›ipăt, căzu în genunchi È™i atinse cu delicateÈ›e obrazul fiului ei. — Mark? rosti ea. Dragule? Mă auzi? Băiatul își deschise ochiul stâng È™i se forță să schiÈ›eze un zâmbet. — C cred că n am reuÈ™it să ajung acasă la timp, nu? reuÈ™i el să îngaime. Sharon se simÈ›i cuprinsă de uÈ™urare. ÃŽl bătu uÈ™or pe mână pe Mark. — Nu È›i face probleme, îl liniÈ™ti ea. Te simÈ›i rău? Te doare îngrozitor? Mark înghiÈ›i cu greu un nod din gât È™i umerii i se miÈ™cară timid într o încercare de a È™i arăta indiferenÈ›a. — Ai fost vreodată lovită de un autobuz? replică el. Ochii mamei se umplură cu lacrimi. Sharon dădu încet din cap. — Atunci, dacă eÈ™ti curioasă, bate te cu Jeff LaConner, continuă Mark. ÃŽÈ™i închise ochiul È™i se strâmbă de durere când cei doi brancardieri ridicară targa de pe sol È™i porniră către ambulanță. Sharon merse pe lângă targă, iar Blake o însoÈ›i, dar de cealaltă parte a patului improvizat. Nici unul nu scoase vreo vorbă până ce Mark nu fu introdus în maÈ™ină È™i uÈ™ile din spate se închiseră. — Unde îl duceÈ›i? articulă, cu greu, Sharon. — La Spitalul Districtual, doamnă. Nu vă faceÈ›i griji — nu e chiar atât de rău pe cât pare. Poate o să fie nevoie de câteva copci la ochiul drept È™i un bandaj peste coaste. ÃŽn rest, n are nimic. Sharon oftă uÈ™urată. Privi în jurul ei È™i își dădu seama că era ceva în neregulă. Se încruntă È™i se întoarse spre Blake. — Unde e poliÈ›ia? întrebă ea. Aflat la câțiva paÈ™i în spatele lui Blake, Jerry Harris se grăbi să i răspundă: — N a fost decât o bătaie între doi liceeni, Sharon. N am crezut că e cazul să chemăm poliÈ›ia. Sharon se uită urât la el. — Vrei să spui că nu i a chemat nimeni? rosti ea cu o voce în care i se descifra uÈ™or incapacitatea de a È™i crede urechilor. Jerry Harris păru descumpănit. — Ei, hai, Sharon, chestii d'astea se petrec mereu... — Iar când cineva e măcelărit în halul în care a fost făcut Mark în seara asta, poliÈ›ia e chemată întotdeauna! i o reteză, cu duritate, Sharon. Și unde i Jeff LaConner? Ce a făcut, a plecat aÈ™a, ca È™i cum nu s ar fi petrecut nimic? — A fugit, draga mea, interveni, împăciuitor, Blake. Au apărut Robb È™i alÈ›i doi copii È™i Jeff È™i a luat zborul. — O să l găsim, însă, căută Jerry s o asigure. Acum se află, probabil, acasă È™i încearcă să le explice alor lui cele întâmplate. Sharon strânse din buze. — O să trebuiască să facă mai mult decât să le explice părinÈ›ilor lui, rosti ea cu înverÈ™unare. O să le explice È™i poliÈ›iÈ™tilor. Imediat după ce voi ajunge la spital o să sun acolo. După aia o să aflăm exact ce a avut loc aici. — Dar È™tim ce a avut loc..., începu Jerry, dar Sharon i o tăie cu asprime. — Nu È™tim decât că Jeff LaConner a stâlcit în bătaie un băiat care e pe jumătate cât el. Nu mi pasă dacă Jeff s a simÈ›it sau nu provocat. N o să scape aÈ™a de uÈ™or. — Dar nimeni n a zis c o să scape, dragă, interveni Blake. Să facem, însă, fiecare lucru la timpul lui, bine? Du te la spital cu Mark, iar eu o să plec cu Jerry. După ce o să aflăm cu exactitate ce s a petrecut aici, o să venim acolo după tine. Sharon păru că vrea să mai zică ceva, apoi se răzgândi. Unul dintre brancardieri deschise din nou uÈ™ile din spate. Ea se cățără înăuntru È™i se ghemui lângă fiul ei. O clipă mai târziu, ambulanÈ›a porni repede, cu sirena oprită. 11 Sergentul Dick Kennaly avea senzaÈ›ia că în cămăruÈ›a de aÈ™teptare a spitalului districtual se înghesuise jumătate din Silverdale. Cu o oră înainte, când auzise pentru prima dată tânguirea sirenei ambulanÈ›ei, el se aÈ™teptase să fie sunat la telefon ca să fie chemat la locul vreunui accident rutier. Când văzuse că nu apelează nimeni la el, își spusese că ceea ce se petrecuse nu È›inea de resortul poliÈ›iei È™i se întorsese la cuvintele încruciÈ™ate de care se apucase încă de la patru după amiază, când preluase tura de serviciu. La puÈ›in timp după unsprezece, când uitase de sirenă, sunase telefonul. „De ce trebuie să apară astfel de situaÈ›ii chiar înainte de terminarea programului?", se întrebase el cu amărăciune în timp ce conducea spre spital. „De ce nu puteau oamenii să aÈ™tepte miezul nopÈ›ii ca să cheme poliÈ›ia?". Luând de obicei tura de noapte, Wes Kenkins se plângea întotdeauna că n avea ce să facă. BineînÈ›eles, însă, că, după zece ani de serviciu în Silverdale, Kennaly cunoÈ™tea răspunsul: După miezul nopÈ›ii majoritatea cetățenilor oraÈ™ului se găseau deja în pat, iar aceia care se aflau încă în picioare nu făceau parte dintre cei care ar fi apelat la poliÈ›ie, indiferent de situaÈ›ie, ci care ar fi preferat să evite prezenÈ›a oricărui om al legii. Fusese surprins să l găsească la spital pe Jerry Harris, împreună cu soÈ›ia È™i copiii lui, alături de familia Tanner. Harris încercase să explice ce se petrecuse. Cât ascultase vorbele lui Jerry, Kennaly o urmărise cu privirea pe Sharon Tanner. Ochii ei scânteiau de mânie reÈ›inută, iar femeia păruse de mai multe ori că vrea să l întrerupă pe Harris. De fiecare dată o oprise bărbatu său. ÃŽn cele din urmă, după ce Harris termină de schiÈ›at situaÈ›ia, Kennaly își îndreptă atenÈ›ia spre Linda Harris. — PoÈ›i să mi spui exact ce s a petrecut? întrebă el cu voce blândă. Linda dădu, neajutorată, din umeri. Avea faÈ›a palidă È™i pe obraji îi licăreau lacrimile. — Nu È™tiu ce s a întâmplat, rosti ea, nefericită. Mergeam pe stradă spre casă È™i Jeff a apărut de după un tufiÈ™. Ca È™i... mă rog, ca È™i cum ne ar fi aÈ™teptat. La început nu ne am gândit la nimic rău. Când i am văzut, însă, faÈ›a... Se opri, apucată de un tremur violent al corpului. — FaÈ›a lui? repetă Kennaly. Ce i cu ea? Linda se luptă cu ea să È™i regăsească graiul. — El... nu È™tiu. Părea nebun. Avea ochii sticloÈ™i, ca È™i cum n ar fi È™tiut cine suntem. Mark a fost acela care È™i a dat seama că ne urmărea. Ne am speriat È™i am luat o la fugă, dar Jeff ne a prins imediat. — De ce? întrebă sec, Kennaly. De ce era el furios pe Mark Tanner? Ce a spus? Linda dădu din cap. — Nimic. N a spus absolut nimic. Era... era înfricoșător. A sărit, pur È™i simplu, pe Mark È™i a început să l bată. Kennaly își muÈ™că, gânditor, buza. — Te întâlneai cu Jeff, nu i aÈ™a? ceru el să afle. Linda ezită, apoi încuviință. — Dar s a terminat acum câteva săptămâni. Când i am spus, Jeff s a înfuriat pe mine, dar i a trecut. De atunci s a comportat bine. — Nu i adevărat, interveni Robb Harris. Tăcuse până acum, stând cuminte lângă taică său. Kennaly se uită interogativ la el, aÈ™a că Robb încercă să i explice ce se petrecuse la festivitatea de pe stadion. — A fost ciudat, concluzionă Robb câteva momente mai târziu. AÈ™a cum a spus Linda — avea ochii sticloÈ™i È™i se holba la Mark È™i la Linda ca È™i cum ar fi vrut să i ucidă. Apoi, brusc, s a potolit. Mai târziu, la vestiar, s a comportat ca È™i cum nu s ar fi întâmplat nimic. Kennaly își încruntă sprâncenele. Ascultându l la început pe Jerry Harris crezuse că nu fusese decât o răfuială între doi liceeni. Acum, însă... Oftă din rărunchi È™i se întoarse spre Sharon Tanner, cea care l sunase de îndată ce ajunsese la spital — exact precum îi promisese lui Jerry Harris. — SunteÈ›i sigură că vreÈ›i să faceÈ›i plângere scrisă? întrebă el, deÈ™i faÈ›a ei îi exprima elocvent intenÈ›iile. Spre surprinderea lui, Sharon se arătă un pic descumpănită. — Eu... eu n am spus asta, rosti ea. M am gândit, însă, că ar trebui să discutaÈ›i cu el. Sunt dispusă să ascult È™i versiunea lui, după care ne vom hotărî ce vom face. Dar dacă sunt adevărate cele spuse de Linda È™i Robb, atunci trebuie luate niÈ™te măsuri. Kennaly încuviință cu greu. ÃŽi plăcea Jeff LaConner; întotdeauna îi plăcuse. Ar fi fost o ruÈ™ine să fie nevoit să l aresteze în acea noapte. ÃŽn definitiv sâmbătă era zi de meci, È™i fără Jeff pe teren... Și totuÈ™i, n avea de ales. Se duse în micul birou de lângă sala de aÈ™teptare È™i l sună mai întâi pe Chuck LaConner, care i comunică că Jeff nu sosise încă acasă. Kennaly îi explică pe scurt lui Chuck ce se întâmplase È™i l auzi pe acesta suduind printre dinÈ›i. — Cum se simte băiatul lui Tanner? întrebă Chuck o clipă mai târziu. — Nu se È™tie încă, răspunse poliÈ›istul. MacCallum se mai ocupă încă de el. ÃŽÈ™i reduse vocea la o È™oaptă È™i se întoarse cu spatele la geamul mare dinspre camera de aÈ™teptare. — Dac aÈ™ fi în locul tău, Chuck, aÈ™ veni aici într un suflet. Doamna Tanner e al naibii de supărată, dacă înÈ›elegi ce vreau să spun. După o clipă de pauză, Chuck LaConner, răspunse scurt că va ajunge la spital în câteva minute. După asta, Kennaly chemă departamentul de poliÈ›ie È™i l puse pe Wes Jenkins la curent cu cele petrecute. — Cheamă niÈ™te băieÈ›i, îi ceru el lui Wes. Va trebui să ieÈ™im în căutarea lui Jeff. — Ai vreo idee unde s ar fi putut duce? întrebă Jenkins. — Nu prea, însă. N ar trebui să fie prea greu să i dăm de urmă. Știm încotro a luat o după bătaie. Kennaly îi dădu ultimele instrucÈ›iuni ofiÈ›erului de noapte, apoi părăsi spitalul. Conduse maÈ™ina numai câteva zeci de metri È™i se opri într o zonă luminată, unde se găsea un telefon public. Se dădu jos de la volan, păși în cabină È™i formă numărul departamentului. — Wes? tot eu. ÃŽncă un lucru — spune le băieÈ›ilor să l ducă pe Jeff LaConner la clinica sportivă imediat ce pun mâna pe el. Vreau să l predea în mâinile lui Ames. — Ames? se arătă mirat Jenkins. De unde È™i până unde? E băiatul lui LaConner bolnav cumva? Kennaly ezită. — Nu È™tiu, rosti el în final. Am, însă, o senzaÈ›ie mai ciudată, înÈ›elegi? O să l sun pe Ames chiar acum È™i dacă aflu ceva o să te anunÈ›. ÃŽnchise telefonul, apoi își căută prin buzunarele hainei agenda cu numere de telefon. O răsfoi, sublinie un număr cu unghia, apoi introduse o nouă fisă în aparat. La cel de al È™aselea apel răspunse o voce somnoroasă. — Mda? — Doctorul Ames? Dick Kennaly la telefon. De la departamentul de poliÈ›ie. IertaÈ›i mă că vă sun la o asemenea oră. Instantaneu, din vocea doctorului dispăru orice urmă de somn. — Ce e? întrebă el. S a întâmplat ceva? Timp de cinci minute, Kennaly îi relată cele petrecute, trăgând din când în când cu ochiul în agendă, ca să fie sigur că nu uită nici un detaliu. — L am instruit deja pe Jenkins să l aducă pe băiat la dumneavoastră dacă îl găseÈ™te. Dacă credeÈ›i că i mai bine altfel, spuneÈ›i mi. — Nu, se opuse imediat Ames. Ai făcut ce trebuie. O să pregătesc o echipă care să l primească. Þine mă la curent. Și, Dick? — Mda? — Fii atent, îl sfătui Ames. Din ce mi ai spus, Jeff s a comportat exact ca Randy Stevens. Iar dacă e aÈ™a, atunci Jeff LaConner trebuie considerat ca fiind extrem de periculos. Kennaly tăcu o clipă, apoi mormăi ceva È™i închise telefonul. Credea, oare, Ames că i spusese ceva nou? Chiar È™i acum, la aproape un an după evenimente, își aducea încă aminte de noaptea în care Randy Stevens cedase nervos. Fusese o noapte liniÈ™tită atunci, cam până la ora unsprezece, când Kennaly primise un apel de la vecinii familiei Stevens, care i comunicau că acolo are loc un scandal. Vestea îl È™ocase pe Kennaly, căci în cei doi ani de când familia Stevens se mutaseră în Silverdale, ei se dovediseră cetățeni fideli. Randy era tânărul pe care alÈ›i părinÈ›i din oraÈ™ îl arătau întotdeauna ca model copiilor lor. Frumos, politicos, elev de notă maxim, Randy era, în plus, È™i vedeta echipei de fotbal. Niciodată nu crease cuiva vreo problemă. ÃŽn acea noapte, însă, ceva se rupsese în Randy. Când ajunsese Kennaly la faÈ›a locului, în jurul casei se strânsese deja un mic grup de persoane îngrozite. Se părea că înăuntru avea loc o luptă teribilă. Kennaly fusese nevoit să spargă uÈ™a. O găsise pe Phyllis Stevens plângând pe canapeaua din living, cu faÈ›a însângerată. ÃŽn salon, Tom Stevens È™i Randy se luptau pe podea. Numai că nu era chiar o luptă, căci Tom zăcea întins pe spate È™i făcea tot ce i stătea în puteri să se apere de ploaia de lovituri pe care i le administra fiul său. Kennaly își dăduse instantaneu seama că nu era vorba de o simplă luptă provenită dintr o ceartă între tată È™i fiu care scăpase de sub control. Randy avea o privire, rece È™i goală, care mărturisea de la sine faptul că el nu era conÈ™tient de ceea ce făcea. ÃŽÈ™i pierduse minÈ›ile È™i își descărca furia pe primul om pe care îl întâlnise. Fusese nevoie de trei bărbaÈ›i ca să l neutralizeze pe băiat. Legat strâns de o targă, acesta fusese, după aceea, dus cu forÈ›a de acasă. La cererea lui Tom Stevens, Randy fusese transportat la clinica sportivă È™i dat în grija lui Marty Ames. A doua zi, de dimineață, Randy a fost transferat la clinica de boli nervoase din Canon City. DeÈ™i aÈ™a ceva nu se mai întâmplase niciodată în Silverdale, Marty Ames explicase că evenimentul nu era tocmai inexplicabil. ÃŽn definitiv, Randy fusese întotdeauna perfect È™i le îndeplinise mereu aÈ™teptările părinÈ›ilor lui. Existase, însă, categoric, È™i o presiune asupra lui, iar Randy nu È™i permisese niciodată să canalizeze această presiune prin vreo supapă. Ca atare, supratensiunea în care trăia se întorsese împotriva părinÈ›ilor lui, iar structura emoÈ›ională se fărâmiÈ›ase. ÃŽncercase să i ucidă. Aproape că reuÈ™ise. Iar acum, în această seară, Jeff LaConner se comportase exact ca Randy Stevens. Acumulaseră prea mult, amândoi. Nu intrase nici unul vreodată în vreun bucluc È™i nu arătase nici unul vreodată că ar fi avut probleme. Când se produsese explozia la Randy, aproape că È™i ucisese propriul tată. Oare l ar fi ucis Jeff pe Mark Tanner în seara aceasta? Kennaly n avea de unde să È™tie, dar bănuia că ar fi făcut o dacă i s ar fi oferit ocazia. Ca atare, trebuia să È›ină cont de sfatul lui Ames È™i să l considere extrem de periculos pe Jeff LaConner. Noaptea promitea să fie foarte lungă. * Mac MacCallum îi zâmbi încurajator lui Mark Tanner, care se afla întins pe masa de examinare. Pieptul băiatului era plin de bandaje, dar Mac îl asigurase că n avea nici o coastă ruptă. Patru dintre ele erau fisurate È™i MacCallum îl avertizase că s ar putea să l doară un timp, mai ales în caz că trebuia să tuÈ™ească, să strănute sau să râdă. Lucra acum la faÈ›a lui Mark È™i i cosea cu atenÈ›ie tăietura de deasupra ochiului drept. — ÃŽncă două copci È™i gata, rosti el. Mai reziÈ™ti? Mark se strâmbă când acul îi penetră din nou pielea. — Da, îngăimă el printre dinÈ›ii strânÈ™i. Pe lângă Jeff, chestia asta e floare la ureche. Mac nu mai zise nimic până ce nu efectuă È™i ultima cusătură. Făcu un nod chirurgical perfect, apoi acoperi cusăturile cu un bandaj. Mark încercă să se ridice în capul oaselor, dar MacCallum îl opri. — Stai întins. Vreau să È›i mai fac niÈ™te radiografii. — De ce? se miră băiatul. Doar nu e nimic rupt, nu? — Privind de afară nu mi dau seama, răspunse doctorul. Judecând, însă, după față È™i coaste mi se pare c ar fi bine să te văd È™i înăuntru. De fapt, MacCallum era aproape sigur că bărbia băiatului fusese fracturată È™i exista posibilitatea unor vătămări ale organelor interne, mai ales ale rinichilor È™i splinei. ÃŽÈ™i spălă mâinile, culese foaia de observaÈ›ie a lui Mark È™i citi instrucÈ›iunile de pe ea. Când termină, îi dădu foaia lui Karen Akets, sora de noapte. — Te descurci cu toate astea? întrebă el. Karen trecu repede cu privirea peste ceea ce era scris pe foaie, apoi încuviință. Dispăru pe coridor È™i se întoarse o clipă mai târziu împingând o targă pe rotile. O aÈ™eză lângă masa de examinare È™i l ajută pe Mark să se mute pe ea. Băiatul se strâmbă de durere la fiecare miÈ™care dar se forță să i zâmbească sorei când reuÈ™i să se aÈ™eze. — Vezi? N am nimic. Cred că aÈ™ putea chiar alerga dacă aÈ™ fi nevoit s o fac. — Corect, replică sec, Karen. Problema, însă, e următoarea: poÈ›i să stai nemiÈ™cat cât timp îți fac poza? MacCallum îi urmă pe coridor, dar coti în altă direcÈ›ie când ei o luară la dreapta spre radiologie. Câteva clipe mai târziu, el intră în sala de aÈ™teptare unde se aflau Tannerii È™i cei patru Harris. ÃŽn colÈ›ul îndepărtat al camerei îl văzu È™i pe Chuck LaConner. — Cum se simte? întrebă, neliniÈ™tită, Sharon. MacCallum se uită din nou înspre Chuck LaConner, apoi își îndreptă atenÈ›ia către Sharon. — Date fiind circumstanÈ›ele, aÈ™ zice că n arată prea rău. Le povesti despre copcile È™i bandajele pe care le făcuse È™i făcu un sumar al rănilor lui Mark, pe cât putu mai liniÈ™titor. — BineînÈ›eles, însă, continuă el, că vreau să rămână în noaptea asta aici, ca să l pot supraveghea. Acum e la radiologie È™i o să aflu mai multe după ce o să am radiografiile în mână. Ridicându È™i vocea, ca să fie sigur că l aude È™i Chuck LaConner din colÈ›ul său, adăugă. — De fapt, având în vedere ce a pățit, pot spune că se află în formă foarte bună. — Având în vedere ce a pățit? repetă Sharon. Ce vreÈ›i să spuneÈ›i? — Având în vedere că s a bătut cu Jeff LaConner, preciză MacCallum. Băiatul care a aterizat aici înaintea lui Mark n a fost atât de norocos. — Ei, staÈ›i o clipă, interveni Chuck LaConner, ridicându se în picioare È™i făcând un pas către doctor. Toată lumea È™tie că n a fost vina lui Jeff în cazul lui Ramirez. Sharon se albi la față È™i privirea ei se mută rapid de la soÈ›ul ei la Chuck. — Rick Ramirez? rosti ea cu voce spartă. Băiatul care e în comă? MacCallum dădu scurt din cap. Lui Sharon i se înmuiară picioarele, dar refuză să se lase să cadă pe canapea. Se răsuci spre Blake, mai furioasă ca înainte. — Mi ai spus că Ramirez a fost victima unui accident, rosti ea cu o voce nesigură, ca È™i cum ar fi încercat să È™i pună ordine în gânduri. — A fost..., începu Blake, dar MacCallum îl întrerupse È™i l corectă: — S ar putea să fi fost. Privirea lui Chuck LaConner se încărcă de mânie. ÃŽnainte, însă, de a apuca să replice ceva, Sharon Tanner se repezi la el, furioasă. — Vrei să spui că asta i s a întâmplat È™i lui Mark? Adică Jeff l a făcut praf fără să vrea? Ce mai zici atunci de soÈ›ia ta? Și ăla a fost un accident? Blake se holbă, uluit, la nevastă sa. — SoÈ›ia lui? repetă el. Despre ce vorbeÈ™ti, draga mea? — Vorbesc despre Jeff LaConner, preciză Sharon cu voce tăioasă. Să È™tii că Mark nu e singura persoană pe care a bătut o măr. Se întoarse din nou spre Chuck LaConner. — Sau ai să pretinzi că È™i ăla a fost un accident? LaConner dădu înapoi. — N a vrut să i facă nici un rău, rosti el cu voce defensivă. Era cu capsa pusă în seara aia. Tocmai se despărÈ›ise de Linda È™i... — M a lovit È™i pe mine în seara aceea. DeÈ™i rostise vorbele încet, aproape ca o scuză, Linda Harris, care stătuse tăcută între tatăl È™i fratele ei, captă brusc atenÈ›ia tuturor celor prezenÈ›i. — Te a lovit?, repetă Jerry Harris. Dar n ai spus niciodată nimic, dragă. — C cred că mi am zis că nu e ceva important, replică Linda cu voce tremurândă. Vreau să spun că nu m a pleznit propriu zis. Era îngrozitor de furios È™i a început să mă scuture zdravăn. Dar... mă rog, dar când am È›ipat la el s a oprit. — Și nu ne ai spus niciodată?, interveni Elaine Harris. Cred c a fost groaznic pentru tine, draga mea! — Cred că n am vrut să l bag în bucluc. I s a făcut rău în seara aceea È™i după aia a părut... mă rog, a părut că È™i a revenit. — Ei bine, a dat de dracu' acum, declară Sharon Tanner. Cred că nu voi deveni foarte populară în Silverdale, dat fiind faptul că Jeff e mare erou de football, adăugă ea fără nici o intenÈ›ie de a È™i ascunde sarcasmul din voce, dar chiar dacă nici unul dintre voi nu va lua nici o măsură, eu am de gând să l fac pe Jeff LaConner să È™i regrete amarnic gesturile. Se răsuci către Blake. — O să cerem să fie arestat. Mie mi se pare că Jeff crede că poate face ce vrea câtă vreme e vedeta echipei. Exact asta mi a spus È™i Charlotte, a doua zi după ce el a trântit o de perete. Se întoarse spre Chuck cu o expresie sfidătoare în ochi. — Asta s a întâmplat, nu i aÈ™a domnule LaConner? LaConner ezită, apoi dădu afirmativ din cap. — Atunci ne am înÈ›eles, concluzionă Sharon. Am impresia că Jeff trebuie închis undeva o vreme, ca să i se permită să reflecteze asupra faptelor sale. — Exact asta i se va întâmpla, dragă, îi reaminti Blake, imediat ce l vor găsi poliÈ›iÈ™tii. — Oare? i o întoarse Sharon. Nu cumva i se va da doar o mică pălmuță È™i va fi trimis pe terenul de football să încerce să mai ucidă È™i pe altcineva? Cuvintele ei îi reduseră pe toÈ›i la tăcere. Câteva clipe mai târziu, în sala de aÈ™teptare își făcu apariÈ›ia Karen Akers ca să anunÈ›e că terminase de executat radiografiile È™i l dusese pe Mark înapoi în camera lui. Sharon se ridică să se ducă în salonul unde se afla fiul ei. Când Blake se sculă È™i el în picioare ca să È™i urmeze nevasta, Jerry Harris îl opri punându i palma pe braÈ›ul lui. Privirile celor doi se întâlniră, È™i Blake citi perfect gândurile È™efului lui. — Știu, È™tiu, rosti el cu voce obosită. Dacă Mark n ar fi fost atât de neputincios nu s ar fi petrecut toate astea. Poate n ar fi fost în stare să l bată pe Jeff, dar ar fi fost capabil să se apere. Se gândise la conversaÈ›ia avută cu Jerry încă din clipa în care îl zărise pe Mark zăcând pe iarbă, cu o oră înainte. Acum se decisese. * Jeff LaConner se ghemui în spatele unui bolovan mare. La început alergase ca năucul, fără să vadă pe unde trece. Trecuse din bezna unei curÈ›i în întunericul celei alăturate, oprindu se din când în când câte o clipă ca să arunce priviri de jur împrejurul lui când avea de traversat câte o stradă ca să se pună la adăpostul caselor întunecate de pe celălalt trotuar. Ajunsese la marginea oraÈ™ului, apoi o luase de a lungul malului râului până ce ajunsese la podeÈ›. Auzise atunci sirena È™i se hotărâse. Traversase podeÈ›ul în grabă È™i pornise să urce cărarea spre dealuri. N avea nici o problemă să vadă pe unde merge, deÈ™i luna nu era decât la un pătrar. Se miÈ™că cu agilitate, deÈ™i obosit în urma bătăii pe care abia dacă È™i o amintea. Ajunsese într un târziu la un bolovan È™i, cu un instinct de animal, se ghemuise lângă el, cu spatele lipit de stâncă. Se pusese pe aÈ™teptat È™i pe urmărit derularea evenimentelor. O bună perioadă de timp nu se petrecu nimic, apoi văzuse o maÈ™ină de poliÈ›ie patrulând pe străzi È™i dispărând spre spitalul districtual aflat la un kilometru de oraÈ™. După un timp, maÈ™ina se întoarse È™i se oprise într o parcare întunecată. Un pic mai târziu se puse din nou în miÈ™care È™i o clipă mai târziu i se alătură o altă maÈ™ină. Un al È™aselea simÈ› îl făcu pe Jeff să prevadă cu exactitate încotro se îndreptau cele două patrule. Nu fu deloc surprins când ele se opriră la locul unde avusese loc bătaia, loc care era acum aproape complet părăsit. Porniseră să l vâneze. Se agăță mai tare de bolovan. * Wes Jenkins sosi la locul bătăii la câteva minute după Dick Kennaly. ÃŽn maÈ™ina lui se mai afla Joe Rankin, iar pe bancheta din spate trona Mitzi, câinele poliÈ›ist a cărui principală misiune ajunsese, între timp, aceea de a i È›ine companie sergentului de noapte cât dura schimbul plictisitor al acestuia Cu toate astea, în noaptea aceasta Mitzi dădea semne a sesiza că se petrecea ceva. Când sări de la locul ei, lătră dornică de acÈ›iune. Frank Kramer, tatăl lui Roy, se afla deja acolo. Făcuse pe jos distanÈ›a de acasă până la locul întâlnirii. — Roy spune că a luat o într acolo, rosti Kramer. Indică cu degetul casele de vizavi. Wes Jenkins îi legă de gât câinelui o zgardă solidă de piele. — Hai, rosti el. Să vedem ce descoperă Mitzi. Kramer È™i Jenkins traversară strada, iar ceilalÈ›i doi bărbaÈ›i se urcară în maÈ™ina de poliÈ›ie. Joe Rankin apucă volanul, iar Dick Kennaly dădu drumul staÈ›iei de emisie recepÈ›ie, pe frecvenÈ›a radioului portabil de la centura lui Kramer. — A mirosit deja ceva, anunță Kramer prin difuzor. Se îndreaptă spre est. Joe Rankin porni maÈ™ina, o întoarse pe loc È™i porni încet, în lungul străzii, mergând paralel cu ceilalÈ›i doi bărbaÈ›i ascunÈ™i de case. — O iau spre nord, zise Kramer câteva secunde mai târziu. Traversăm Pecos Drive. Urmărirea continuă aÈ™a o bucată de vreme cu Kramer informându i permanent pe cei din maÈ™ină asupra poziÈ›iei lui È™i cu Rankin încercând să facă tot ce i stătea în puteri ca să i anticipeze miÈ™cările. ÃŽn cele din urmă, Rankin parcă autovehicolul pe străduță, la câțiva paÈ™i de podeÈ›, unde Frank Kramer È™i Wes Jenkins îi aÈ™teptau deja. Trăgând de lesă, Mitzi era nerăbdătoare să traverseze podeÈ›ul. Kennally È™i Rankin părăsiră maÈ™ina È™i se alăturară celorlalÈ›i doi bărbaÈ›i. — Știu È™i eu? rosti gânditor Kramer, încercând să zărească ceva în bezna de pe cealaltă parte a râului. De ce să fi urcat acolo? ÃŽn cel mai bun caz s ar fi rătăcit. — Poate că Mitzi a luat urma vreunui animal, sugeră Jenkins. Kennally clătină din cap. — Nu cred. Cred că Jeff e acolo sus È™i mai cred că mintea i o luase razna. HaideÈ›i. Luând lesa de la Jenkins, Kennally porni să traverseze podeÈ›ul. Cu nasul lipit de pământ, câinele fornăia nerăbdător. Dincolo de pod, Mitzi nu ezită nici măcar o clipă. Porni imediat pe cărarea din centru. Kennally îl auzi pe Frank Kramer gemând È™i mormăind. — Þi am spus că n o să fie uÈ™or, rosti Kennally peste umăr. Poate o să È›i „surâdă" norocul în seara asta È™i o să trebuiască să urcăm cinci kilometri. ÃŽn spatele lor, lumina felinarelor începu să se estompeze. ÃŽÈ™i aprinseră lanternele È™i porniră să urce panta, dispărând curând în bezna adâncă a pădurii. Jeff urmări cu răsuflarea întretăiată cum se apropie luminile de el. Zărise neclar siluetele oamenilor care l vânau, dar văzuse limpede câinele când una dintre lanterne îl prinsese în fascicolul ei luminos. Rămase încă o clipă lipit de stâncă, încercând să ia o decizie. Mintea, însă, îi era înceÈ›oÈ™ată È™i nu putea gândi limpede. ÃŽn cele din urmă, instinctiv, porni din nou să urce. Aproape imediat panta se făcu extrem de abruptă. ÃŽn câteva minute, Jeff începu să gâfâie. Cu toate astea, se forță să meargă mai departe. La un moment dat făcu un pas greÈ™it È™i simÈ›i o durere ascuÈ›ită când își răsuci glezna. ÃŽnăbuÈ™indu È™i È›ipătul din gât, se lăsă să cadă la pământ È™i își masă zona dureroasă. Se odihni o clipă apoi se ridică cu greu în picioare, lăsându È™i întreaga greutate a corpului pe piciorul sănătos. ÃŽncercă, ezitând, să facă un pas înainte. Nu mai putea merge. * — Ar fi bine să fie aici, rosti, printre gâfâieli, Frank Kramer, cincisprezece minute mai târziu. Ajunseseră pe un tăpÈ™an deasupra oraÈ™ului. Mitzi adulmeca de zor la baza unui bolovan mare. Kramer își È™terse transpiraÈ›ia de pe frunte È™i încercă să È™i recapete suflul, promițându È™i sieÈ™i, în tăcere, să se apuce după această noapte de o dietă serioasă È™i de exerciÈ›iile pe care le lăsase de o parte de prea multă vreme. Observă că ceilalÈ›i trei nu păreau să aibă probleme deosebite cu respiraÈ›ia. — E aici, replică Kennally, luminându i intenÈ›ionat faÈ›a lui Kramer. Uite cum se comportă Mitzi. Nu m ar mira ca Jeff să fi stat aici o vreme, urmărindu ne cum îl căutăm. — Dar cum să văd cu blestemata aia de lumină în ochi? murmură Kramer. Apoi, cu voce tare. Cât mai continuăm să căutăm? Ar putea fi oriunde prin zonă. Kennally dădu, cu indiferență, din cap. — Oriunde ar fi, Mitzi îl va găsi. Câinele abandonă bolovanul È™i începu din nou să tragă de lesă, încercând să se caÈ›ere mai departe pe cărarea înclinată. Cei patru bărbaÈ›i o urmară un timp de încă alte zece minute, până ce Mitzi se opri brusc, încordându se din tot corpul È™i privind fix în bezna din faÈ›a ei. Kennally lumină cărarea înainte. Curând îl zăriră toÈ›i pe cel pe care îl căutau. Jeff era ghemuit lângă un alt bolovan. ÃŽn lumina fascicolului lanternei, ochii lui sclipeau nefiresc. Privindu l È›intă pe băiat, Dick Kennally avu o viziune stranie. Un animal încolÈ›it. Jeff arăta exact ca un animal încolÈ›it. — E n regulă, Jeff, rosti el tare. N o să È›i facem nici un rău. O să te ducem înapoi în oraÈ™. Jeff LaConner nu răspunse, însă se lipi È™i mai tare de bolovan. Kennally ezită o clipă, apoi vorbi din nou, cu voce joasă: — Bine. FiÈ›i atenÈ›i. Ne împrăștiem È™i l înconjurăm încet. Nu vreau să fie nimeni rănit. Joe Rankin se uită la el nedumerit. — Rănit? Isuse, Dick, doar nu e Charlie Manson. E doar un puÈ™ti. Kennally, însă, dădu din cap. Avea încă proaspete în memorie cuvintele lui Marty Ames. — Voi faceÈ›i ce vă spun, aÈ›i înÈ›eles? Kramer È™i Rankin apucară spre stânga, iar Wes Jenkins se strecură în pădurea din dreapta. Kennally înaintă încet pe cărare, È›inându l pe Jeff LaConner fixat în bătaia lanternei. Băiatul nici măcar nu clipi din ochi însă capul începu să i se unduie nefiresc într o miÈ™care ce i aminti lui Kennally de un È™arpe pregătindu se de atac. Cu colÈ›ul ochilor îi vedea pe ceilalÈ›i poliÈ›iÈ™ti înaintând. Când ajunseră pe poziÈ›ii, tăindu i lui Jeff orice posibilitate de a scăpa, Kennally le făcu semn să se îndrepte către bolovan. ÃŽncepu să vorbească cu Jeff, pe tonul liniÈ™titor care se folosea în cazul unui animal înspăimântat. Frank Kramer se apropie primul. Jeff se năpusti brusc È™i l izbi pe Kramer cu pumnul drept în umăr, trimițându l de a berbeleacul înapoi. — Rahat! exclamă Kramer. Ce dracu' ai pățit? Jeff nu l asculta. ÃŽl privea, îngrijorat, pe Wes Jenkins. Când Joe Rankin se apropie la rândul lui, Kennally socoti că sosise clipa atacului. — Acum! comandă el. Lăsă lanterna în jos È™i se năpusti înainte. Ignorându È™i glezna rănită, Jeff se ridică în picioare È™i se lipi È™i mai tare de bolovan. ÃŽncepu să izbească cu pumnii în stânga È™i în dreapta, haotic. PoliÈ›iÈ™tii avură nevoie de toată forÈ›a lor ca să l imobilizeze pe adolescentul furios. ÃŽn cele din urmă, trebuiră să l care pe braÈ›e înapoi, cu mâinile prinse la spate în cătuÈ™e È™i cu gleznele prinse de un al doilea set de cătuÈ™e. Ajunseră la podeÈ›, îl traversară È™i se opriră lângă maÈ™ină. ÃŽl înghesuiră pe Jeff pe bancheta din spate. ÃŽn tot acest timp, băiatul se zbătuse în mâinile lor, răsucindu se violent în încercarea de a le scăpa. Din gât îi ieÈ™eau sunete feroce, precum È›ipetele furioase ale unui coiot al cărui picior a fost prins într o cursă. 12 — Ce dracu' e n neregulă cu el? întrebă Frank Kramer. Privi nervos peste umăr. ÃŽn spatele maÈ™inii, Jeff LaConner continua să se lupte cu cătuÈ™ele ce i È›ineau strâns legate mâinile È™i picioarele. Glezna dreaptă i se umfla rapid. Cu toate că gheara metalică i se înfipsese adânc în carne, Jeff părea insensibil la durere. Stătea înghesuit în spaÈ›iul strâmt din spatele ecranului despărÈ›itor din plasă metalică dintre È™ofer È™i bancheta din spate. Uitându se la el, Kramer îl văzu cum se roteÈ™te brusc È™i loveÈ™te cu picioarele în plasa despărÈ›itoare. Ecranul de protecÈ›ie tremură uÈ™or, dar rezistă bine. Jeff scoase un sunet bizar È™i ascuÈ›it, ca un tânguit. — Un fel de cădere psihică, rosti scurt Dick Kennally. Parcurgeau acum oraÈ™ul, îndreptându se spre est, către Rocky Mountain High, unde se vedeau câteva lumini scânteind slab în noapte. Se strâmbă neplăcut surprins când Jeff izbi din nou plasa cu picioarele. Stând între Kramer È™i Joe Rankin, Mitzi își înălță capul È™i începu să latre. — Nu l poÈ›i face să tacă? se rățoi Kennally. — E mai bine aÈ™a decât să auzim zgomotul pe care îl face băiatul, replică Rankin. Zărind privirea lui Kennally în oglinda retrovizoare, își puse o mână pe ceafa animalului. — UÈ™urel, Mitzi, murmură el. Stai cuminte. Mitzi se potoli. Se mulÈ›umi doar să mârâie, dar rămase încordat ca un arc. Părăsind oraÈ™ul, maÈ™ina prinse viteză. La un moment dat, Kennally încetini È™i coti pe aleea către clinica sportivă. Claxonă, acoperind pentru o clipă sunetele scoase de Jeff, È™i porÈ›ile începură să se deschidă. Kennally era nerăbdător, È™i strecură maÈ™ina printre ele înainte ca acestea să È™i termine cursa. Imediat ce trecu de porÈ›i, un asistent îi făcu semn să tragă maÈ™ina la intrarea din spate a clădirii. Opri în faÈ›a unei uÈ™i deschise. O dâră strălucitoare de lumină fluorescentă, venind dinăuntru, sfâșia bezna de afară. Dându se jos din maÈ™ină, Kennally fu nevoit să È™i ducă palma streaÈ™ină la ochi. CeilalÈ›i poliÈ›iÈ™ti ieÈ™iră È™i ei din maÈ™ină. Mitzi rămase pe loc, supraveghindu l pe Jeff LaConner. Geamurile maÈ™inii lăsau să treacă întreg fascicolul luminos. AlbeaÈ›a orbitoare păru să l afecteze pe băiat, căci el rămase nemiÈ™cat, cu ochii închiÈ™i È™i cu gâtul răsucit nefiresc — ca È™i cum ar fi încercat să scape de lumină. Purtând un halat alb de laborator descheiat în față, Martin Ames ieÈ™i pe ușă È™i se zgâi în interiorul maÈ™inii de poliÈ›ie. ÃŽÈ™i strânse buzele, apoi se uită la Kennally. — Cât de rău e, Dick? întrebă el. Kennally dădu din umeri, ca È™i cum lupta de pe munte, ce avusese loc cu numai o jumătate de oră înainte n ar fi contat deloc. — Mă rog, să spunem doar că n a fost prea dornic să vină cu noi, răspunse el într un târziu. Se întoarse spre colegii lui. — Hai să l ducem înăuntru. Joe Rankin ridică uÈ™a din spate a maÈ™inii. Aproape instantaneu, Jeff se răsuci cu totul È™i ieÈ™i cu picioarele afară. Rankin se feri de loviturile haotice ale băiatului. Cu ajutorul lui Wes Jenkins îi imobiliză picioarele de podeaua autovehicolului. O clipă mai târziu, Kennally È™i Kramer apucară braÈ›ele lui Jeff. Cu toate că băiatul continuă să lupte ca să se elibereze, poliÈ›iÈ™tii îl cărară în clădire. — Acolo, îi instrui Ames, arătând înspre o ușă deschisă lângă intrare. Cei patru oameni ai legii îl duseră pe Jeff într o cameră mică, ai cărei pereÈ›i erau iluminaÈ›i din plin de tuburi fluorescente. ÃŽn mijlocul încăperii trona o masă mare È™i grea, de care atârnau, în lateral, patru brățări metalice late. PoliÈ›iÈ™tii îl puseră pe Jeff LaConner pe masă. Lucrând rapid, asistenÈ›ii doctorului imobilizară picioarele băiatului cu două brățări. Abia după acest gest îndrăzni Kennally să i scoată lui Jeff cătuÈ™ele de la glezne. Vânătaia de pe piciorul drept al băiatului, îngrozitor de umflat, căpătase o culoare urâtă vineÈ›ie. CătuÈ™ele îi lăsaseră o urmă adâncă în carne. — Bine, rosti Ames. Să i scoatem cătuÈ™ele de la mâini acum. De îndată ce văzu braÈ›ele libere, Jeff se ridică în capul oaselor È™i începu să lovească la întâmplare în jurul său, cu o privire de nebun. Kennally È™i Jenkins se duseră repede în spatele lui. ÃŽl apucară fiecare de câte un umăr È™i reuÈ™iră să l forÈ›eze să se întindă la loc pe spate. ÃŽl È›inură strâns cât timp mâinile lui suferiră acelaÈ™i tratament ca È™i picioarele. Cei doi poliÈ›iÈ™ti se îndepărtară doar după ce se asigurară că Jeff fusese bine imobilizat. FrunÈ›ile lor străluceau de sudoare, iar braÈ›ele lui Jenkins tremurau de pe urma luptei cu băiatul. — ÃŽn regulă, rosti Ames. Cred că l putem duce de aici. Se îndreptă către un mic dulap fixat pe peretele opus intrării în încăpere, È™i alese o seringă hipodermică de pe unul din rafturile nichelate. Unul dintre ajutoare tăie mâneca cămășii lui Jeff È™i Ames înfipse cu precizie acul în venă. Calmantul păru să nu aibă nici un fel de efect asupra băiatului. Privirea lui, sălbatică È™i furioasă, mătura încăperea, ca È™i cum ar fi căutat o cale de salvare. Jeff se îmblânzi abia după ce Ames îi administră o a treia doză. ÃŽntr un târziu, capul îi căzu pe metalul dur al mesei È™i ochii i se închiseră. — Isuse! exclamă Frank Kramer în tăcerea bruscă ce se lăsase peste micul grup de persoane. N am văzut niciodată aÈ™a ceva înainte È™i sper că n o să mai văd. Marty Ames se uită la Kramer. — Și eu sper că nu mai vezi, îl secondă el. Cincisprezece minute mai târziu, după ce Dick Kennally È™i colegii lui părăsiră clinica sportivă, Marty Ames se întoarse în camera de investigaÈ›ii. Cei doi sanitari se aflau încă în mica încăpere. Unul dintre ei tăia ultimele porÈ›iuni din îmbrăcămintea lui Jeff, iar celălalt termina de aranjat un complicat È™ir de dispozitive. Ames urmări în tăcere cum cei doi ataÈ™ară senzori electronici trupului băiatului. Când terminară, È™i Ames fu satisfăcut de modul în care funcÈ›iona echipamentul, doctorul plecă spre biroul lui pregătindu se psihic pentru telefonul pe care trebuia să l dea acum lui Chuck LaConner. Considera aceste telefoane ca pe cea mai neplăcută parte a meseriei lui, însă ele făceau parte din înÈ›elegerea pe care o încheiase cu el însuÈ™i acum cinci ani, când Ted Thornton îi propusese să conducă clinica sportivă pe care Thornton o proiectase pentru Silverdale. Șeful TarrenTech ului îl sedusese, bineînÈ›eles, aÈ™a cum reuÈ™ise să seducă atâția oameni în decursul timpului, dar în momentele în care Ames era sincer cu el însuÈ™i — momente care deveniseră tot mai rare pe măsură ce se apropia de succesul de care îl mai despărÈ›ea doar o palmă — trebuia să recunoască că își dorise să fie sedus. Thornton îi pusese practic la dispoziÈ›ie orice È™i ar fi putut dori din lume. ÃŽi dăruise, mai întâi, un laborator cum nu È™i imaginase nici în cele mai nebuneÈ™ti vise, cu mult mai bun decât orice laborator al Institutului pentru Creierul Uman din Palo Alto. I se aducea orice ar fi avut nevoie sau ar fi vrut. Fonduri nelimitate pentru cercetări È™i o autonomie aproape totală. Dacă avea noroc, putea prinde chiar È™i un premiu Nobel È™i ar fi devenit complet independent, profesional È™i financiar. Proiectul la care lucra era o extindere a muncii depuse la Institut, unde se ocupase de hormonii de creÈ™tere umană în efortul de corectare a imperfecÈ›iunilor corpului. Teoria lui Ames se baza pe ideea că nu exista nici un motiv pentru care să existe vreo ființă umană cu trup imperfect. Nu exista nici o raÈ›iune pentru care oamenii să fie scunzi, sau obezi, sau predispuÈ™i la oricare dintre miile de defecte È™i boli ce atârnau de gâtul omenirii ca o plagă. Ted Thornton înÈ›elesese ce valoare comercială aveau studiile lui Martin Ames È™i l luase de la Institut, angajându l la Silverdale. ÃŽn scurt timp, întreg oraÈ™ul se transformase în laboratorul propriu al doctorului. Se limitase în aplicarea celor mai avansate experimente ale sale doar la copiii salariaÈ›ilor din TarrenTech. Acesta fusese un ordin expres al lui Thornton, care i explicase lui Ames că era mai mult o chestiune de control al daunelor: înÈ›elegeau amândoi că lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă; unele experimente puteau eÈ™ua. Tocmai pentru că exista o asemenea perspectivă, Thornton vroia să fie în stare să se descurce imediat È™i eficace cu orice necaz apărut. Până acum, totul evoluase aÈ™a cum plănuise Thornton. Majoritatea experimentelor reuÈ™iseră de minune. ÃŽnsă când lucrurile se înrăutățiseră, când unii subiecÈ›i dăduseră semne serioase de efecte secundare ale tratamentelor — printre care agresivitatea dusă la extrem era unul dintre cele mai frecvente — Thornton se È›inuse de promisiune. Se avusese imediat grijă de băieÈ›ii afectaÈ›i într un mod discret, pe orice cale găsită propice de Ames, iar familiile acestora fuseseră transferate de urgență din zonă, fiind gras stipendiate È™i suficient răsplătite astfel încât până în acea clipă nimeni nu suflase nici măcar o vorbă despre faptul că aceste recompense financiare nu reprezentau decât preÈ›ul tăcerii pentru pierderea unui fiu. EÈ™ecurile lui fuseseră atât de puÈ›ine la număr — numai trei aproape în cinci ani — încât Ames își considera programul de la Rocky Mountain High un succes complet. Majoritatea băieÈ›ilor îi răspunseseră bine la tratamente, iar unii dintre ei — cum era Robb Harris, de exemplu — nici măcar nu beneficiaseră de hormoni de creÈ™tere. Asta era o treabă excelentă, căci astfel Jerry Harris putea da lămuriri asupra celor petrecute cu fiul lui, fiind complet sincer. Jeff LaConner avusese parte de întreg tratamentul — infuzii masive de hormoni de creÈ™tere — È™i până acum două săptămâni se părea că Jeff avea să fie un mare succes. Acum, însă, situaÈ›ia devenise critică, pentru prima dată după cazul lui Randy Stevens. Ca atare, Marty Ames trebuia să dea acel telefon nefericit. Avea să i explice cu menajamente lui Chuck LaConner că Jeff trebuia să petreacă o bucată de vreme într o „instituÈ›ie specială". Ames prefera această denumire. Ea oferea părinÈ›ilor băiatului speranÈ›a vagă că fiul lor se va însănătoÈ™i într o bună zi. Cu puÈ›in noroc, această speranță se putea transforma în realitate pentru unii băieÈ›i. Ames nutrea convingerea că avea să găsească o modalitate de a stopa creÈ™terea necontrolată È™i furia de nestăpânit cărora le cădeau victimă pacienÈ›ii săi. ÃŽn ultimele luni ajunsese chiar să creadă că nu vor mai apare alÈ›i Randy Stevens, că nu vor mai fi necesare apeluri telefonice de genul celui pe care tocmai trebuia să l facă. Se afla aproape de È›el — atât de aproape... ÃŽn definitiv, poate că telefonul din seara aceasta avea să fie ultimul. BineînÈ›eles, însă, că nu È™tia, de fapt, niciodată nimic, cu È™tiinÈ›a la nivel experimental. * Sharon È™edea tăcută pe un scaun cu spătar înalt, alături de patul pe care Mark dormea. Băiatul părea mai tânăr decât cei È™aisprezece ani ai lui. Vânătăile de pe obraji, bandajul de deasupra ochiului drept È™i falca umflată îl făceau să pară extrem de vulnerabil. Sharon nu mai È™tia de câtă vreme stătea lângă el, câte ore trecuseră de când fiul ei reuÈ™ise să se refugieze în lumea somnului. RespiraÈ›ia lui, zgomotul cel mai puternic pe care îl auzea ea, avea o rezonanță aparte, de chin. Cu toate că ea È™tia că Mark nu mai simÈ›ea nimic acum, își imagina cu uÈ™urință durerea pe care fiecare inspiraÈ›ie icnită o producea pieptului lui rănit. Auzi în spatele ei un uÈ™or clinchet. Mai degrabă sesiză decât văzu uÈ™a deschizându se. O clipă mai târziu simÈ›i mâinile lui Blake sprijinindu se uÈ™or pe umerii ei. Câteva secunde nici unul nu scoase vreo vorbă, apoi Blake își luă mâinile de pe ea. — Nu crezi c ar trebui să mergem acasă? întrebă el, ducându se de cealaltă parte a patului pentru ca ea să l poată vedea. Sharon clătină din cap. — Nu pot. Dacă se scoală vreau să fiu aici. — N o să se scoale în noaptea asta. Tocmai am vorbit cu sora È™i ea mi a spus că o să doarmă buÈ™tean până mâine dimineață. Sharon oftă din rărunchi. Privirea ei îl abandonă pe Mark È™i se îndreptă spre soÈ›ul ei. — Nu contează pentru mine. Vreau să fiu aici pentru el. Blake ezită, apoi dădu din cap. — Știu, replică el. Atunci uite cum facem. Tu stai aici, iar eu o să trec pe la familia Harris s o iau pe Kelly. Făcu o scurtă pauză È™i adăugă: — Mă conduci până la ușă? O clipă, Blake avu sentimentul că va fi refuzat, însă ea se ridică în picioare, se aplecă puÈ›in È™i îl mângâie uÈ™or pe Mark pe obraz, apoi încuviință. Nu vorbi nici unul până ce nu ajunseră în biroul infirmierei. Sala de aÈ™teptare din spate era acum pustie. — Ce face? întrebă Karen Akers, luându È™i privirea de pe monitorul computerului la care lucra. Sharon reuÈ™i să schiÈ›eze un zâmbet. — Doarme încă. — Zău că ar trebui să vă duceÈ›i acasă, doamnă Tanner, o sfătui Karen. Acum nu prea aveÈ›i ce să faceÈ›i pentru el. Chiar dacă i spusese asta, Karen È™tia că vorbele ei n aveau nici un efect. La urma urmei, dacă în salon ar fi fost fiul ei, ea ce ar fi făcut? Ar fi plecat? ÃŽn nici un caz. — Să vă spun ce facem, continuă ea fără a aÈ™tepta replica lui Sharon. Mă duc să fac un ibric cu cafea È™i vă aduc o cană când e gata. Se făcu imediat nevăzută pe coridorul către mica bucătărie din spatele clădirii. Sharon È™i Blake rămaseră tăcuÈ›i lângă ușă, apoi Blake o trase pe nevastă sa la pieptul lui È™i o sărută blând. — O să fie bine, o asigură el. ÃŽn câteva zile nici n o să È›i mai dai seama că a fost bătut. Sharon încuviință automat, deÈ™i nu era de acord. Știa că n avea să uite niciodată imaginea lui Mark întins pe targă, cu faÈ›a plină de vânătăi È™i sânge. Văzându l pe Blake că e gata să plece, Sharon dădu frâu liber unui gând care o muncea încă din clipa în care se aÈ™ezase la căpătâiul lui Mark. — Blake... Știi... Știi cumva ce s a petrecut exact cu tânărul Ramirez? Blake ezită, apoi încuviință. — Am văzut banda, rosti el. Se forță să se oÈ›elească pe dinăuntru căci È™tia ce întrebare avea să urmeze. Chiar el încercase să răspundă la această întrebare, încă din momentul în care se aflase de bătaia dintre Jeff È™i Mark. — Și? continuă Sharon. A fost un accident? Sau Jeff l a rănit intenÈ›ionat pe Ramirez? Blake nu răspunse imediat. ÃŽn minte revăzu imaginile pe care Jerry Harris i le prezentase pe video, a doua zi după ce începuse să discute cazul Ramirez. — Nu È™tiu, răspunse el într un târziu. Ar fi putut să fie un accident, dar există È™i posibilitatea să nu fi fost. Sharon nu mai zise nimic. Blake observă, însă, chiar înainte ca ea să l sărute din nou È™i să l trimită la treaba lui, umbra care se lăsase peste ochii ei. Asta însemna, fără nici o îndoială, că Sharon începuse să se concentreze asupra unui subiect È™i se va porni acum să l examineze până când se va declara satisfăcută de rezolvare. După ce Blake plecă, Sharon se sprijini o vreme de sticla groasă o uÈ™ii de la intrare. Apoi, hotărâtă, porni înapoi spre saloane, însă, în loc să intre în camera lui Mark, pătrunse în încăperea de vizavi. Era salonul în care zăcea Ricardo Ramirez. AÈ™a cum stătea el, cu corpul prins rigid de mecanismele aparaturii care l menÈ›inea în viață, semăna perfect cu fiul ei. Similitudinea o făcu să se înfioare de groază. ÃŽn seara asta Mark ar fi putut păți la fel. Cercetă monitoarele de deasupra capului. AfiÈ™ajele lor verzui sclipeau bizar în beznă, iar curbele ce descriau funcÈ›iile vitale conÈ›ineau în ele un ritm de a dreptul hipnotic. Sharon pierdu din nou noÈ›iunea timpului, È™i rămase acolo, pironită locului, privind. Ce se petrecea în mintea acelui băiat acum? Era conÈ™tient de ceva? Visa, suferea de coÈ™maruri din care nu putea evada? Sau era pierdut undeva, într un mare vid cenuÈ™iu, rupt complet de realitate, inconÈ™tient la tot ce l înconjura? Sharon nu putea răspunde la nici una dintre întrebări, căci n avea de unde să È™tie care era răspunsul. Poate că nimeni nu l cunoÈ™tea, de fapt. — Doamnă Tanner? Vocea moale a lui Karen Akers întrerupse gândurile lui Sharon, paralizând o de uimire. — Vă simÈ›iÈ›i bine? Sharon dădu din cap. Părăsindu l pe Ricardo Ramirez, păși pe coridor È™i clipi din ochi din cauza luminii. — Am vrut numai să l văd, rosti ea cu voce tremurândă. E atât de îngrozitor. — Și ar fi putut fi fiul dumneavoastră, rosti Karen, exprimând cu voce tare gândul care o muncise pe Sharon cu câteva clipe înainte. Dar Rick nu e fiul dumneavoastră, doamnă Tanner, iar Mark se va face bine. Sharon încuviință, apoi se forță să zâmbească È™i luă cana cu cafea fierbinte din mâinile sorei. — BineînÈ›eles că se va face, rosti ea încrezătoare. Se întoarse în camera lui Mark È™i își reluă veghea la capătul patului. Pe măsură, însă, ce minutele începură să se scurgă, gândul îi reveni la Ricardo Ramirez. Știa ce făcea TarrenTech pentru băiat, iar până acum nici nu pusese la îndoială generozitatea È™i sinceritatea companiei. Acum, însă, intră la bănuieli. Se întoarse cu gândul la meciurile de football pe care le văzuse în ultimele săptămâni È™i revăzu clipele când echipa din Silverdale intra în fugă pe teren ca o trupă de gladiatori. Erau cu toÈ›ii băieÈ›i extrem de bine legaÈ›i. Acum își aduse aminte că observase de fiecare dată cât de disproporÈ›ionat de mari păreau ei față de adversari. ÃŽi copleÈ™eau pe toÈ›i prin mărime È™i forță. Pe lângă asta, jucau extrem de dur. Indiferent cât de distanÈ›aÈ›i erau pe tabele de marcaj, ei nu renunÈ›au niciodată, nu încetau să È™i preseze adversarul È™i sfârÈ™itul meciului îi prindea întotdeauna în atac. Pe Sharon o apucă tremuratul în bezna camerei gândindu se la aceste amănunte. BăieÈ›i mari, puternici, sănătoÈ™i. Aparent, însă, extrem de periculoÈ™i. Căci dacă cei de la TarrenTech credeau cu adevărat că Ricardo Ramirez suferise un accident atunci de ce erau ei atât de dispuÈ™i să plătească oricât ca să evite un proces intentat împotriva È™colii, sau chiar împotriva familiei LaConner? Oare nu cumva din cauză că un proces ar da la iveală cine È™tie ce din acÈ›iunile ascunse ale TarrenTech? Dintr o dată, Sharon Tanner deveni mai înspăimântată decât fusese ea vreodată. * Chuck LaConner căută să nu È™i trădeze cu nimic emoÈ›ia în timpul convorbirii telefonice cu Marty Ames. ÃŽn faÈ›a lui, de cealaltă parte a căminului, Charlotte È™edea È›eapănă pe scaun. Avea faÈ›a cenuÈ™ie, chiar È™i în licărul portocaliu al focului. După ce soÈ›ul ei închise telefonul, ea se repezi: — Ce e? Era despre Jeff, nu i aÈ™a? E n închisoare? La sugestia lui Ames, Chuck avusese grijă să nu dezvăluie cu cine vorbea. Ca atare, clătină din cap È™i se ridică în picioare. — Nu i în închisoare, răspunse el. A suferit un fel de cedare nervoasă. Se pare că de data asta È™i a pierdut complet controlul, aÈ™a că l au dus la doctor. Se îndreptă spre cuierul din hol. Charlotte veni după el. — Merg cu tine, anunță ea. Spre neplăcuta ei surpriză, Chuck o refuză. — Nu acum, rosti el. Mi au cerut în mod expres să mă duc singur. Cred că... Se opri, nedorind să i repete Charlottei vorbele lui Ames. — Cred că situaÈ›ia e proastă, mărturisi el într un târziu. Ei... mă rog, ei mi au spus că s ar putea ca Jeff să trebuiască să stea în spital o vreme. Charlotte se sprijini de zid. — Și eu măcar nu l pot vedea? gemu ea. Dar e fiul meu! — Numai în seara asta, îi promise Chuck. Vor să l liniÈ™tească puÈ›in, asta i tot. ÃŽntinse mâna È™i o atinse pe Charlotte pe obraz. ÃŽi ridică capul ca ea să l privească în ochi. — O să fie bine, draga mea, o asigură el. O să îndreptăm situaÈ›ia asta. Trebuie, însă, să ai încredere în mine. Bine? Charlotte încuviință automat. Mintea îi era prea înceÈ›oÈ™ată ca să mai raÈ›ioneze. Reveni încet la viață un minut mai târziu, când auzi motorul de la maÈ™ina lui Chuck. Ea È™i Chuck stătuseră lângă cămin ore întregi, încă de când sunase Dick Kennally ca să întrebe dacă Jeff era acasă. După o vreme Chuck plecase È™i se întorsese cu vestea liniÈ™titoare că Mark Tanner era bine È™i că rănile lui nu erau serioase. Ea vroise atunci să plece, să se ducă ea însăși la spital, fie È™i doar ca să È™i ceară scuze în faÈ›a lui Sharon Tanner pentru cele petrecute, dar Chuck îi interzisese. Se dusese el singur la spital, lăsând o să aÈ™tepte cu nerăbdare È™i îngrijorare veÈ™ti despre fiul ei È™i despre băiatul pe care l rănise. Acum nu mai putea aÈ™tepta. Acum nu era numai Mark Tanner în spital, ci È™i Jeff. La numai cinci minute după plecarea lui Chuck, Charlotte se făcu nevăzută în noapte. Zece minute mai târziu se opri în parcarea spitalului. Nici măcar nu verifică dacă maÈ™ina soÈ›ului ei se afla acolo. Trecu în goană prin uÈ™ile de la intrare È™i pătrunse în sala de aÈ™teptare. Din spatele ecranului de sticlă al ghiÈ™eului, Karen Akers se uită, curioasă, să vadă cine intrase. Recunoscând o pe Charlotte, se ridică în picioare È™i ieÈ™i din micul ei oficiu. — De ce nu pot să l văd? atacă Charlotte fără nici un preambul. Ce e atât de rău cu el încât nu mi se dă voie să l văd? Karen se holbă uluită la Charlotte. Despre cine vorbea femeia asta? — P pe cine? — Pe Jeff, răspunse Charlotte. Chuck mi a spus că l au dus la doctor... Vocea i se stinse când își dădu seama că sala de aÈ™teptare era goală È™i clădirea era stăpânită de liniÈ™te. — SoÈ›ul meu e aici? se interesă ea, deÈ™i È™tia dinainte răspunsul. — ÃŽn afară de doamna Tanner nu i nimeni aici, Charlotte. Dânsa se află lângă Mark. Obosită, năucită, Charlotte se prăbuÈ™i pe un scaun de lângă perete. Nu replică nimic câteva momente, încercând să raÈ›ioneze. — Dar el a spus... ÃŽncepu ea, cu o notă de disperare în voce. ÃŽnÈ›elese brusc totul. Nu l aduseseră pe Jeff aici — îl duseseră la clinica sportivă, la doctorul Ames, exact ca data trecută, când Jeff o izbise de perete È™i fugise în noapte. Cumva, faptul că È™tia unde era Jeff o făcu să se simtă mai bine. ÃŽn definitiv, atunci Jeff venise acasă a doua zi, complet refăcut. Poate că Chuck avea dreptate. Se uită la Karen Akers, simÈ›indu se ca o proastă. — Nu È™tiu ce am pățit, rosti ea. Văzând privirea îngrijorată a sorei, ca È™i cum Karen ar fi crezut că ea a luat o razna, Charlotte se forță să schiÈ›eze un zâmbet. — Vreau să spun că sunt convinsă că Chuck mi a spus unde l au dus pe Jeff, dar am uitat eu. Cred că n a fost o noapte uÈ™oară pentru nici unul dintre noi. Sora păru că se liniÈ™teÈ™te puÈ›in. — El cum se simte? întrebă Charlotte. Mark Tanner? Karen ezită, neÈ™tiind ce să i spună. Văzând, însă, preocuparea sinceră a celeilalte femei, făcu cu capul un gest înspre coridor. — Doarme acum. Dar dacă vrei să arunci o privire, presupun că doamna Tanner nu s ar supăra. Charlotte se ridică în picioare È™i porni pe coridor. Se opri alături de uÈ™a camerei lui Ricardo Ramirez. Trase adânc aer în piept, traversă coridorul È™i deschise încet uÈ™a de la salonul lui Mark. ÃŽnăuntru era aproape beznă; o singură lumină de veghe lumina discret din colÈ›ul de lângă uÈ™a băii. Mark zăcea nemiÈ™cat pe pat, iar pe scaunul de alături Sharon moțăia. Charlotte ezită. Pe punctul de a face cale întoarsă, văzu că Sharon își înălță capul È™i își deschise ochii. — Bună! rosti Sharon ezitând. — Eu sunt, È™opti cealaltă femeie, Charlotte LaConner. O văzu pe Sharon cum încremeneÈ™te. ÃŽÈ™i dori dintr o dată să nu fi intrat acolo. Imediat, însă, Sharon se ridică în picioare È™i veni spre ea. — Am vrut numai să văd cum se simte, rosti Charlotte. Și ca să vă spun ce rău îmi pare... Vocea i se stinse. Sharon descoperi, cu surprindere, că simte ceva ca o simpatie pentru cealaltă femeie. O luă pe Charlotte de braÈ› È™i o scoase pe coridor, apoi închise uÈ™a în spatele ei. — O să se facă bine, zise ea. Căutând să adopte un ton cât mai neutru, întrebă: — L au găsit pe Jeff? Charlotte înghiÈ›i nodul care i se pusese în gât È™i încuviință. — L au dus doctorului Ames, rosti ea. El... Nu È™tiu ce a pățit, doamnă Tanner. — Sharon, replică cealaltă femeie. — Sharon, repetă Charlotte, pronunțând numele cu grijă. El... ei bine, cred că a fost ca în noaptea în care m a lovit pe mine. Stă în temperamentul lui. Se pare că nu se mai poate controla. Ceva îl face să explodeze din te miri ce. Se încruntă, ca È™i cum È™i ar fi adus aminte de un lucru. — Precum Randy Stevens, reluă ea, rar. Jeff se comportă exact ca el. Ca È™i Randy, înainte de a l duce de aici... Sharon se holbă la Charlotte. Randy Stevens? Cine era È™i ăsta? N auzise niciodată înainte de numele acesta. * Chuck LaConner făcu ochii mari, zăpăcit, la doctorul Martin Ames. Se aflau de jumătate de oră în biroul doctorului. ÃŽn tot acest timp, Ames îi È›inuse un discurs, special întocmit È™i repetat de multe ori să acopere atât propriile sale scopuri cât È™i pe cele ale lui Thornton. — BineînÈ›eles că n o să pot să i dau drumul, concluzionă Ames, punându È™i mâinile într un gest de neajutorare pe birou. O să facem tot ce ne stă în puteri ca să corectăm dezechilibrul chimic din creierul lui, dar nu sunt deloc convins că vom găsi ceva eficace. ÃŽi trebuise ceva timp lui Chuck ca să priceapă exact cele spuse de Ames. Acum, însă, se îndreptă pe scaun. — Dar ai spus că nimic nu poate merge rău, protestă el. Când mi am dat acordul ca Jeff să facă parte din program, mi ai promis... — Nu È›i am promis nimic, îl întrerupse Ames. Þi am spus doar că eram siguri în proporÈ›ie de nouăzeci la sută că aveam compusul pus la punct, dar te am È™i avertizat că există în permanență riscul unor efecte secundare. Și înÈ›elegi, desigur, că vor mai fi încă unele... Ezită, căutând cuvintele cele mai potrivite. — ...unele, să le zicem, aspecte experimentale ale tratamentului. Chuck își apucă capul cu palmele. Era adevărat, bineînÈ›eles. ÃŽÈ™i aminti de ziua în care vorbise pentru prima dată cu Ames, cu trei ani înainte. Atunci Ames îi spusese că există o È™ansă mare ca Jeff să învingă deficienÈ›a congenitală care l afecta de la naÈ™tere. Jeff nu fusese niciodată un băiat scund. Avea, însă, o fragilitate a oaselor care fusese cât p'aci să l transforme în invalid. ÃŽncă din ziua în care învățase să meargă — când își rupsese un picior la prima căzătură — purtase, practic mereu un mulaj protector în diferite părÈ›i ale corpului. ÃŽl duseseră pe Jeff la tot felul de doctori, dar nici unul nu fusese capabil să le dea vreo speranță. Ca atare, când Jerry Harris îi dezvăluise programul lui Ames — un nou proces de combinare a vitaminelor cu un hormon ce putea stimula asimilarea calciului — Chuck fusese instantaneu de acord să l încerce. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era să nu meargă. Dar funcÈ›ionase. ÃŽn mai puÈ›in de o lună, oasele lui Jeff începuseră, ca prin minune, să se întărească. ÃŽncepuse tratamentul la paisprezece ani È™i de atunci nu È™i mai rupsese nici un os, nici măcar în perioada cât structura sa osoasă era în plină stabilizare. Scheletul lui — ce păruse întotdeauna fragil în radiografii — devenise mult mai solid. Oasele i se îngroÈ™au pe zi ce trecea. Jeff câștigase rapid în greutate È™i n forță. Umerii săi, întotdeauna înguÈ™ti, se lărgiseră. Pe lângă tratamentul cu hormoni È™i vitamine, Ames îl pusese È™i la un regim de exerciÈ›ii fizice. Până de curând nu existase nici un motiv de a suspecta că tratamentul nu mergea bine. Acum, însă... Chuck se ridică în picioare, luptându se să È™i stăpânească emoÈ›ia. — Pot să l văd? întrebă el. Ames ezită o clipă, apoi se ridică È™i el în picioare. — BineînÈ›eles. Dar vreau să fii pregătit. Acum e sub influenÈ›a sedativelor, aÈ™a că e posibil să fie inconÈ™tient. Chiar dacă e treaz, s ar putea să nu te recunoască. Cât parcurseră labirintul de coridoare al clinicii sportive, Chuck încercă să se pregătească pentru ce era mai rău. ÃŽnsă când Marty Ames deschise uÈ™a camerei în care Jeff zăcea legat de masa de metal, Chuck simÈ›i că i se face rău. Fiul lui era complet gol, iar mâinile È™i picioarele îi erau prinse în brățări metalice. Pe corpul lui erau plantate o mulÈ›ime de fire metalice, iar în antebraÈ›e îi fuseseră înfipte tuburi intravenoase. ÃŽnsă, nici acest echipament, nici brățările care l È›ineau legat de masă nu l îngrozeau pe Chuck LaConner. ÃŽl îngrozea Jeff. Se schimbase în ultimele ore, atât de mult încât Chuck abia îl recunoscu. Mâinile i se făcuseră mai mari. Degetele i se lungiseră, iar încheieturile îi ieÈ™iseră în afară, precum niÈ™te noduri contorsionate de copaci. Chiar È™i în somn, Jeff își agita spasmodic mâinile, ca È™i cum ar fi încercat să È™i le elibereze din legăturile care le imobilizau. Și faÈ›a i se schimbase. Ochii i se înfundaseră adânc în orbite, iar bărbia i se ascuÈ›ise, dându i un aspect de maimuță. Maxilarele, puternice întotdeauna, păreau acum prea mari pentru chipul lui. Pielea de pe ele stătea extrem de întinsă, descoperindu i dinÈ›ii È™i limba. Respira în scurte reprize de È™uierături bizare. — Doamne, icni Chuck. Ce i se întâmplă? — ÃŽi cresc din nou oasele, explică Ames. Numai că de această dată procesul e incontrolabil. A început cu extremitățile — degetele de la mâini È™i picioare È™i maxilarele. Dacă nu o să putem controla procesul, se va extinde È™i la restul corpului. Chuck LaConner se holbă la doctor. ÃŽn ochi i se citea frica. — Și atunci ce o să i se întâmple? îndrăzni el să întrebe. Ames nu i răspunse imediat. Se hotărî, însă, că n avea nici un sens să ascundă adevărul. Vorbi pe un ton rece, de profesionist. — Atunci o să moară. ÃŽn încăpere se lăsă tăcerea, deranjată numai de È™uierăturile lui Jeff. Chuck privi deznădăjduit faÈ›a deformată a fiului său. ÃŽn acea clipă, Jeff deschise ochii. Avea o expresie sălbatică, de animal. Sclipeau de ură, cum Chuck LaConner nu mai zărise niciodată înainte. Pământiu la chip, cu corpul scuturat brusc de un fior rece, Chuck LaConner se îndepărtă rapid de propriul său fiu. 13 Mark Tanner clipi din ochi, apoi îi deschise. Pentru o clipă nu pricepu unde se află. Prin geamul unei ferestre pătrundeau razele soarelui. Din instinct își ridică mâna dreaptă ca să È™i protejeze ochii. Un spasm dureros îi cutremură corpul. ÃŽÈ™i lăsă mâna să i cadă înapoi pe pat È™i închise din nou ochii. ÃŽncet, gândurile începură să i se limpezească È™i fragmente din evenimentele petrecute cu o seară înainte îi reveniră în minte. Se afla la spital. ÃŽÈ™i aminti totul. ÃŽÈ™i aminti de lupta cu Jeff, care nu fusese, de fapt, o luptă în adevăratul sens al cuvântului. ÃŽÈ™i aminti de drumul făcut în ambulanță, cu maică sa ghemuită lângă el, comportându se ca È™i cum el era pe punctul să moară. ÃŽÈ™i aminti de doctor — cum îl chema? Mac... Mac Nu È™tiu cum, lucrând la faÈ›a lui. Se strâmbă când își aduse aminte de durerea ascuÈ›ită produsă de acul care i penetra pielea. Apoi îl radiografiaseră È™i într un târziu îl băgaseră în pat È™i l lăsaseră să doarmă. Cu ochii închiÈ™i ca să se protejeze de strălucirea soarelui, începu să È™i miÈ™te membrele. Nu era prea rău. Pieptul îl durea la orice deplasare a braÈ›elor, dar nu îngrozitor de tare, iar dacă avea grijă să nu respire prea profund, abia dacă își simÈ›ea coastele fisurate. ÃŽl necăjea È™i bărbia. Și o atinse cu blândeÈ›e, apoi È™i o miÈ™că. Nici aici nu stătea prea rău. Era ca o durere de dinÈ›i. După asta, stăpânindu È™i durerea din piept, își ridică încă o dată mâna È™i își atinse bandajul de pe frunte. Apoi redeschise ochii. Cel puÈ›in pe cel stâng. Cel drept abia se întredeschidea. Nu vedea cu el decât o ceață roÈ™ie, aÈ™a că îl închise la loc. ÃŽntr un târziu își răsuci capul È™i privi în jurul lui. Alături de pat, cu bărbia în piept, moțăia pe un scaun mama lui. Chiar È™i aÈ™a, un al È™aselea simÈ› o făcu să È™i deschidă brusc ochii È™i să se îndrepte. — Te ai trezit, constată ea cu un soi de surpriză care l făcu pe Mark să se întrebe dacă nu cumva ea se aÈ™tepta ca el să nu se mai trezească deloc. — Cred că da, recunoscu el. Ai stat aici toată noaptea? Ea încuviință. — N am vrut să te deÈ™tepÈ›i È™i să fii înspăimântat. Mark gemu în sufletul lui. Credea că mai era un bebeluÈ™? ÃŽncercă să se ridice în capul oaselor, dar căzu la loc, È›intuit de o durere ascuÈ›ită în piept. — ÃŽncearcă aÈ™a, îl, povățui Sharon, înmânându i comenzile pentru ridicarea automată a patului. Mark le testă câteva clipe, apoi ridică jumătatea superioară a patului până ce se trezi aproape în capul oaselor. Durerea din piept i se liniÈ™tise È™i schiță un zâmbet vag. — Cred că n arătam prea bine azi noapte, nu? rosti el. — Nu È›i mai face griji în privinÈ›a asta, îl liniÈ™ti ea. Iar dacă Jeff LaConner crede c o să scape uÈ™or... Lăsă propoziÈ›ia neterminată, căci în acea clipă se deschise uÈ™a. ÃŽn cadrul ei se ivi Mac MacCallum, care păși înăuntru, cercetă foaia de observaÈ›ie de la capătul patului lui Mark, apoi își îndreptă atenÈ›ia spre băiat. — Cum te simÈ›i în această dimineață? se interesă el apucând încheietura lui Mark ca să i ia pulsul. Ai dormit bine? — Nu m aÈ™ fi sculat, replică Mark. Cât trebuie să rămân aici? Mac MacCallum își arcui sprâncenele. — Ai È™i gustat din mâncarea de aici, nu? întrebă el poznaÈ™. Văzând confuzia de pe chipul băiatului, adoptă un ton serios. — După mine, până mâine, ca să ne liniÈ™tim complet. Se pare că n ai pățit nimic prea serios, dar nu strică să te mai È›inem sub observaÈ›ie o zi. Făcu un semn cu capul către televizorul suspendat de peretele de vizavi de patul lui Mark. — Cum È›i se pare să stai o zi în pat È™i să nu faci nimic altceva decât să te uiÈ›i la micul ecran? — Cred că bine. Ce mi s a întâmplat? Adică, ce am pățit? MacCallum îi făcu un scurt expozeu al rănilor suferite. — Din câte am înÈ›eles, încheie el, ai avut noroc, Jeff LaConner e un individ solid, dar se pare că te a „aranjat" mai mult la suprafață decât înăuntru. Se întoarse spre Sharon — Am văzut deja radiografiile È™i rezultatele de la alte teste È™i, dacă n apare nimic nou azi, nu văd nici un motiv pentru care să nu plece acasă mâine. Poate chiar în seara asta. — Dar ce ar mai putea apare azi? se interesă imediat Sharon. — Nimic prea serios, o asigură MacCallum. Dar dacă i au fost afectaÈ›i È™i rinichii — ceea ce nu cred că e cazul — atunci s ar putea să i apară sânge în urină. Să fiu cinstit, nu mă aÈ™tept la nimic rău. Dacă aÈ™ fi în locul dumneavoastră m aÈ™ gândi să mă duc acasă È™i să prind câteva ore de somn bun. Mark o să moțăie, oricum, până la amiază, aÈ™a că n are sens să mai staÈ›i aici. — Dar vreau să fiu aici, insistă Sharon. — Du te acasă, mamă, interveni Mark. N o să fac altceva decât să stau întins. Sharon vroi să protesteze, dar înÈ›elese că MacCallum avea dreptate. SimÈ›ea epuizarea în fiecare fibră a corpului ei, iar spatele o durea de la poziÈ›ia în care stătuse toată noaptea pe scaunul dur. Se ridică în picioare. — Bine, încuviință ea. Dar dacă ai nevoie de ceva, sau vrei un lucru, sună mă, bine? — Clar, replică Mark È™i se îmbujoră când maică sa se aplecă să l sărute pe obraz. Când ieÈ™i, însoÈ›ită de doctor, Sharon auzi sonorul televizorului. Zâmbind, îl urmă pe MacCallum în sala de aÈ™teptare, unde îi mulÈ›umi din nou pentru tot ce făcuse È™i o sună pe Elaine Harris să vină È™i s o ia acasă. AÈ™teptând o pe Elaine, își aminti de conversaÈ›ia ei cu Charlotte LaConner. Se încruntă È™i fugi după MacCallum, pe care îl prinse tocmai când el era pe punctul de a intra în biroul lui. — Doctore MacCallum, îl opri ea, aÈ›i avut vreodată un pacient pe nume Randy Stevens? MacCallum se uită la ea cu o privire pătrunzătoare. — Randy Stevens? Ce aÈ›i auzit despre el? ÃŽi povesti rapid despre vizita din noaptea trecută a Charlottei LaConner. — După cum vorbea, încheie Sharon, Randy suferea de ceva. MacCallum dădu afirmativ din cap. — BineînÈ›eles că mi l amintesc. Cam cu un an în urmă era cea mai mare vedetă a echipei de football. Aproape un alt Jeff LaConner. Bănuiesc că la fel de rău. După asta, însă, familia Stevens s a mutat de aici. Cred că taică său a fost transferat la New York sau aÈ™a ceva. Sharon ezită, nedumerită. — Dar nu l aÈ›i tratat niciodată? MacCallum strânse din buze. — Nimeni nu mi a cerut o. Păru că mai vrea să adauge ceva, dar în acea clipă se auzi difuzorul staÈ›iei interioare. O voce impersonală îi ceru lui MacCallum să răspundă la telefon. SimÈ›indu se oarecum nesatisfăcută de cele spuse de doctor, È™i cumva deranjată de întrerupere, ea îi mulÈ›umi pentru timpul dăruit ei È™i plecă în grabă din spital. Nu observă cele două dube inscripÈ›ionate pe lateral cu literele ROCKY MOUNTAIN HIGH, intrând pe aleea către spital. Cu ochii înroÈ™iÈ›i de oboseală, doctorul Marty Ames se dădu jos din prima dubă. Le făcu semn ocupanÈ›ilor celeilalte maÈ™ini să rămână unde se aflau È™i intră în sala de aÈ™teptare a spitalului districtual. Se opri lângă geamul oficiului sorei de la informaÈ›ii È™i își înclină capul către coridorul ce ducea spre biroul lui MacCallum. — E înăuntru? Sora își întrerupse lucrul, îl recunoscu È™i încuviință. O clipă mai târziu Ames bătu în uÈ™a lui MacCallum È™i intră când celălalt doctor îl pofti cu voce tare. Recunoscându l pe Ames, MacCallum rămase surprins. Cu un zâmbet îi făcu semn să ia loc pe scaunul din faÈ›a biroului. — Ce te aduce aici atât de devreme? se interesă el. Ames scoase din buzunar un plic, pe care l puse pe biroul lui MacCallum. — Mark Tanner, rosti el. Am înÈ›eles că poate fi transportat, nu? MacCallum se încruntă È™i apucă plicul. — Desigur, replică el. Mă tem, însă, că nu înÈ›eleg... Scoase din plic o foaie de hârtie È™i se încruntă È™i mai tare când citi un ordin, semnat de Blake Tanner, de transferare a lui Mark de la Spitalul Districtual la mica clinică sportivă. — Ce dracu' mai e È™i asta? întrebă MacCallum, mutându È™i privirea de la hârtie la Ames. Isuse, Marty, aveam de gând să i dau drumul băiatului mâine. Ames dădu din umeri È™i adoptă o expresie de compasiune. — ÃŽmi pare rău, Mac. Eu È™tiu doar că m a sunat Jerry Harris, de la TarrenTech, azi noapte È™i m a întrebat dacă m ar deranja să preiau cazul. Tu mă È™tii — când sună Jerry Harris spun întotdeauna prezent. AÈ™a că unul dintre tipii de acolo s a prezentat de dimineață la mine cu biletul ăsta, iar acum, iată mă aici. — Dar n are sens, protestă MacCallum. Băiatul n are nimic grav. Câteva vânătăi È™i vreo două coaste fisurate. — ÃŽncearcă să i spui asta unui tată îngrijorat, replică Ames. Oricum, ăla e un ordin. Nu mai putem decide nimic nici unul dintre noi, doar dacă Mark nu poate suporta o călătorie de zece minute. — Doar dacă ai fi refuzat cazul, răspunse, acid, MacCallum, deÈ™i È™tia că e o pierdere de timp. Chiar dacă Ames ar fi vrut — deÈ™i MacCallum nu credea c ar fi făcut o — ar fi fost un prost să pericliteze prin refuzul său subvenÈ›iile generoase pe care TarrenTech le furniza clinicii în fiecare an. Iar Martin Ames nu era prost. — Hai să i dăm drumul, rosti MacCallum. Oftând, apucă telefonul. * Robb Harris se apropie cu emoÈ›ie de biroul lui Phil Collins. Era îngrijorat încă de la jumătatea orei de engleză, când profesorul îi pasase un bileÈ›el, instruindu l să se prezinte la antrenor în timpul pauzei dinaintea cursurilor de după amiază. Era aproape sigur că È™tia despre ce era vorba — Collins vroia o explicaÈ›ie a rolului jucat de el în bătaia din seara precedentă. Când intră, însă, în biroul antrenorului, acesta îl pofti să ia loc, gest pe care Collins nu l făcea niciodată cu cineva dacă avea de gând să l demoleze. Nervozitatea îl părăsi pe Robb È™i făcu loc curiozității. Băiatul își lăsă ghiozdanul pe podea È™i se aÈ™eză. — Ce ai zice să iei locul lui Jeff în echipă? întrebă Collins. Robb îl privi uimit. Despre ce vorbea? Nimeni nu l putea înlocui pe Jeff LaConner. Cât despre el ce să mai zică? Nici măcar nu făcea parte din ofensiva echipei. Nu jucase niciodată decât în defensivă. — LaConner a terminat o cu sportul, îl informă Collins. Cel puÈ›in pentru moment È™i poate È™i pentru restul sezonului. ÃŽÈ™i muÈ™că buza de jos, ca È™i cum ar fi încercat să hotărască cât putea să i spună lui Robb. De fapt se decisese cu o oră în urmă; cel mai bun mod de a răspândi vestea era să povestească unuia dintre puÈ™ti. — Cred că È™tii ce s a petrecut azi noapte. Oricum, Jeff e într o stare extrem de proastă. Am auzit că s ar putea să fie internat o vreme într un spital. Nu era nevoie să precizeze la ce fel de spital se referea; tonul vocii lui era elocvent. — C ce i s a întâmplat? întrebă Robb. A cedat nervos? Collins dădu din umeri. — De unde să È™tiu? Sunt antrenor, nu psihiatru. Oricum, m am uitat pe listă È™i numele tău stătea în fruntea ei. Sunt convins că nu eÈ™ti pregătit, adăugă el intenÈ›ionat când văzu că Robb roÈ™eÈ™te de plăcere, dar nu pot muta pe nimeni altcineva de pe postul pe care joacă. ÃŽn plus, pasele tale nu sunt deloc proaste. Se sprijini de spătarul scaunului È™i È™i încrucișă mâinile la ceafă, cântărindu l pe Robb din priviri. — Ce zici de noaptea trecută? întrebă el, în sfârÈ™it. Am auzit că ai fost È™i tu implicat. Robb dădu, indiferent, din umeri. — Jeff m a pocnit o dată, dar n a fost chiar atât de rău. — Ei, ce ar fi să lăsăm computerele să hotărască asta? propuse Collins. Cinci minute mai târziu, dezbrăcat complet, în afara È™ortului de gimnastică, Robb se întâlni cu Collins în mica încăpere de exerciÈ›ii a È™colii. ÃŽn ciuda micimii, camera era burduÈ™ită cu echipamente de antrenament, ataÈ™ate toate printr o serie de cabluri la un mic computer aflat pe un birou, în colÈ›. Robb începu să execute câteva exerciÈ›ii de rutină, pe care le mai făcuse de sute de ori înainte, trecând rapid de la o maÈ™ină la alta. Eforturile lui erau monitorizate. DeÈ™i era conÈ™tient că măsurătorile erau mai puÈ›in precise decât cele de la clinica sportivă, i se părea întotdeauna interesant să vadă rezultatele ce ieÈ™eau la iveală pe o serie întreagă de grafice È™i tabele furnizate la sfârÈ™itul fiecărei sesiuni de exerciÈ›ii de imprimanta computerului. Cincisprezece minute mai târziu termină. O clipă mai târziu imprimanta intră în funcÈ›iune È™i bâzâi ca nebuna aproape un întreg minut. După asta Collins rupse hârtia, o studie o clipă È™i i o înmână lui Robb. — Nu i rău, comentă antrenorul. Dar nici nu i nemaipomenit de bine. Robb privi graficele È™i descoperi că, în ciuda rezultatelor care erau la fel de bune, per ansamblu, ca întotdeauna, forÈ›a lui era un pic sub normal, ca È™i puterea de ridicare a greutăților cu picioarele. ÃŽÈ™i dădu seama imediat care era problema, căci bărbia îl mai durea încă surd în locul în care îl atinsese pumnul lui Jeff. Se uită la antrenor, care scrijelea deja ceva pe o bucată de hârtie. — Cu asta ai să È›i iei liber de la restul orelor, îl informă Collins. Vreau să te duci la clinică È™i să te examineze Ames. Dacă o să joci mâine trebuie să fii în cea mai bună formă. Zâmbind fericit, Robb Harris se întoarse în vestiar, se îmbrăcă È™i porni spre rastelul din spatele sălii unde își È›inea bicicleta. * — Ce înseamnă toate astea? întrebă Mark din spatele dubei. De fiecare parte a lui stătea câte un brancardier. DeÈ™i pieptul îl necăjea un pic, durerea nu era prea mare. Se simÈ›ea, însă, ameÈ›it È™i nu înÈ›elegea de ce trebuiau să stea brancardierii lângă el. ÃŽn faÈ›a lor, în cealaltă dubă, nu se afla decât È™oferul. — Tatăl tău vrea să te examinez, asta i tot, îl liniÈ™ti doctorul Ames de pe locul din față. — Dar de ce? insistă Mark. ÃŽncercase să scoată un răspuns sincer de la Ames încă de când doctorul poposise în camera lui, la o jumătate de oră după ce plecase maică sa. Ames se prezentase È™i i comunicase că avea să fie transferat la Rocky Mountain High. Pentru Mark, acÈ›iunea n avea nici un sens — doctorul MacCallum îi spusese clar că putea să plece acasă a doua zi. — Cred că tatăl tău vrea să È›i recomand niÈ™te exerciÈ›ii, rosti Ames. ÃŽn plus, eu am un complex de vitamine care te ar putea ajuta cu problemele tale de creÈ™tere. Mark se încruntă, nedumerit. Taică său nu i menÈ›ionase nimic despre asta. — Când i a venit ideea asta? se miră băiatul. ÃŽn aceeaÈ™i clipă își dădu seama. ÃŽi venise în noaptea trecută, bineînÈ›eles, datorită faptului că el nu se putuse apăra de Jeff LaConner. Și totuÈ™i, dacă ai lui deciseseră să l trimită la clinica sportivă, de ce nu i spusese maică sa nimic? Fixă cu privirea ceafa lui Ames. — Mama È™tie despre asta? Ca È™i cum ar fi simÈ›it privirea lui Mark aÈ›intită asupra lui, Ames se întoarse È™i i zâmbi prietenos băiatului. — Din câte am înÈ›eles, tatăl tău ar fi bucuros dacă tu te ai putea apăra singur. Presupun că È™i mama ta simte la fel. Și cum am auzit că ai început să faci exerciÈ›ii pe cont propriu, presupun că ai cam obosit să fii socotit drept pici. ÃŽn ciuda lui, Mark se trezi că râde. Trebuia să admită că era adevărat. Poate că nu chiar în faÈ›a doctorului Ames, dar sieÈ™i categoric. Probabil că È™i taică său își dăduse seama de asta, cu toate că el încercase din răsputeri să nu producă un tam tam prea mare asupra exerciÈ›iilor sale. Se sprijini de spătarul banchetei È™i încercă să se relaxeze. Cei doi brancardieri continuau, însă, să l stingherească. ÃŽÈ™i zise brusc că acÈ›ionau ca È™i cum l ar fi dus la închisoare È™i le era frică să nu evadeze. Imaginea unei puÈ™cării deveni mai puternică în mintea lui când ajunseră în faÈ›a porÈ›ilor înalte ale clinicii sportive. — Ce e asta? întrebă el. O clinică sportivă sau un lagăr de concentrare? Pe locul său din față, Ames chicoti. — De fapt cam arată a puÈ™cărie, nu? îl secondă doctorul. E numai ca să nu permită accesul dinafară al neaveniÈ›ilor. Avem o groază de echipamente scumpe înăuntru È™i o mulÈ›ime de programe în derulare care nu trebuie să fie văzute de intruÈ™i. Se răsuci pe loc È™i i făcu cu ochiul lui Mark. Băiatul crezu că a înÈ›eles. Și nici nu era ca la TarrenTech È™i ca la toate celelalte companii din Valea Siliciului, ce È™i cheltuiau o parte din profituri pentru măsuri de pază È™i protecÈ›ie a ideilor noi È™i o altă parte ca să fure ideile altora. Toată această tevatură i se păruse lui Mark, dintotdeauna, a fi o tâmpenie. ÃŽn definitiv, toÈ›i aflau, până la urmă, totul despre toată lumea, nu? PorÈ›ile se deschiseră pe neaÈ™teptate. Mark se zgâi curios la construcÈ›ia mare ce adăpostea inima complexului. Arăta drăguÈ› — ca o cabană È™i în nici un caz ca un spital. ÃŽÈ™i aminti ce i povestise Robb Harris despre clinică. — Câți copii vin aici vara? se interesă el. — Anul acesta au fost aproape cincizeci, îi răspunse Ames, zâmbindu i. BineînÈ›eles că nu le punem la dispoziÈ›ie toate capacitățile noastre. Dacă am face o am aduce prejudicii echipei noastre. Se opri È™i l privi interogativ pe Mark. — Te interesează football ul? Mark clătină din cap. — Nu chiar, recunoscu el. De fapt mie mi s a părut mereu că sportul ăsta e prostesc. MaÈ™ina în care se afla depăși faÈ›ada clădirii È™i își continuă drumul spre spate, în timp ce celălalt autovehicul opri în faÈ›a intrării principale. — Unde mergem? — Intrăm prin spate, răspunse Ames. O să o luăm prin garaj. Câteva secunde mai târziu, È™oferul trase în faÈ›a unei perechi de porÈ›i metalice impozante, care se ridicară aproape instantaneu. Imediat ce ele își încheiară cursa, maÈ™ina pătrunse înăuntru. ÃŽn spatele lor, porÈ›ile se închiseră cu un zgomot metalic, dur È™i sec. — Am ajuns, rosti Ames. Unul dintre brancardieri se dădu jos din maÈ™ină È™i È›inu portiera deschisă pentru Mark. Băiatul îl urmă pe sanitar pe uÈ™a clădirii È™i apoi în lungul unui coridor, cotind, într un târziu, într o sală de tratamente foarte asemănătoare cu cea în care îl examinase doctorul MacCallum cu o noapte înainte. Numai că aici existau niÈ™te brățări dure din material textil ataÈ™ate mesei de examinare. Văzând brățările, Mark se încruntă È™i își aminti de semnele ciudate pe care le văzuse pe încheieturile lui Jeff odată. — C ce sunt astea? întrebă el, cu voce care i trăda frica. — Nu trebuie să È›i faci griji, căută Ames să l liniÈ™tească. Scoate È›i hainele È™i pune È›i asta, continuă el, dându i lui Mark un halat de spital verde pal. — De ce? insistă Mark. ȘtiÈ›i deja ce am? Am fost doar bătut. Nu mi e rău. Tonul lui Ames se înăspri. — Fă ce È›i se spune, Mark. N o să È›i facem nici un rău. Vrem doar să te ajutăm. Mark privi către ușă. Unul dintre brancardieri o blocă, uitându se la Mark, ca È™i cum ar fi È™tiut la ce se gândea băiatul. Ezită o clipă, cu inima bătându i nebuneÈ™te. ÃŽÈ™i aduse aminte că taică său fusese cel care îl trimisese aici. AÈ™a că totul trebuia să fie în regulă. Cu toate astea nu È™i putu înfrâna nervozitatea cât timp se dezbrăcă încet È™i își puse halatul. Când se întinse pe masă, brancardierii săriră brusc pe el. Unul dintre ei îl È›inu bine, iar celălalt îi prinse mâinile È™i picioarele de suprafaÈ›a metalică. — Ce dracu'..., È›ipă Mark. Mai mult nu apucă să spună, căci în gură îi fu înfipt un căluÈ™, iar într o venă a antebraÈ›ului îi pătrunse un ac de seringă. — O să fie bine, îl asigură încă o dată Ames. Crede mă, Mark, o să te simÈ›i mai bine decât te ai simÈ›it vreodată în viaÈ›a ta. Mark se luptă o clipă cu brățările dure, dar, încercând să se elibereze, un junghi dureros îi străbătu pieptul. Căzu în abisul negru al inconÈ™tienÈ›ei înainte ca durerea să i se estompeze. 14 Linda Harris își avea deja ghiozdanul pregătit când sună de prânz clopoÈ›elul. Meditase toată dimineaÈ›a la ce avea de făcut, dar se hotărâse cu numai cincisprezece minute înainte. Avea să sară peste prânz ca să i facă o vizită la spital lui Mark. Nu prea avea mult timp la dispoziÈ›ie, dar după amiază avea ore de studiu individual È™i putea spune oricând că își petrecuse vremea în bibliotecă. Dacă ar fi trebuit, ar fi putut o pune pe Tiffany Welch — care îl ajuta întotdeauna pe bibliotecar — să i confirme. După ce sunetul clopoÈ›elului se stinse, Linda fugi din clasă către scara principală spre parter. Când coborâse jumătate din trepte, o auzi pe Tiffany strigând o de la mezanin. — Linda? AÈ™teaptă! Linda ezită, tentată s o ignore, apoi se hotărî să răspundă. — Bună, salută ea când cealaltă fată o ajunse din urmă. Ascultă, am nevoie să mi faci un mare serviciu. ÃŽi spui tu domnului Anders că sunt la bibliotecă dacă n ajung la orele de studiu? Pe faÈ›a ovală a celeilalte fete se citi o clipă confuzia, apoi ochii ei albaÈ™tri căpătară un aer conspirativ. — Unde te duci? LipseÈ™ti toată după amiaza? Curiozitatea din vocea prietenei ei o determină pe Linda să creadă că Tiffany avea chef să meargă cu ea; pentru Tiffany orice nimic era mult mai interesant decât È™coala. — Mă duc la spital, rosti, simplu, Linda. Tiffany se lumină la față. — Ca să l vezi pe Jeff? Merg È™i eu. — De ce aÈ™ vrea să l văd pe Jeff? se supără Linda. După cele întâmplate azi noapte sper să nu l mai văd niciodată! Curiozitatea din ochii lui Tiffany dispăru. — Atunci pe cine? Imediat ce rosti întrebarea, înÈ›elese. — Vrei să spui că te duci la Mark? întrebă ea cu un ton dispreÈ›uitor. — Și de ce nu m aÈ™ duce? i o întoarse Linda. — Dar e... mă rog, e cam handicapat, nu crezi? Pe chipul Lindei se aÈ™ternu răceala. — Nu înseamnă că e handicapat dacă n o ia razna cu sportul cum fac toÈ›i de pe aici. ÃŽntâmplător e un tip drăguÈ›, È™i nici nu sare să i snopească în bătaie pe cei mai mici ca el. Tiffany nu putu rezista tentaÈ›iei. — Dar nu există tipi mai mici, doar dacă nu te gândeÈ™ti la preÈ™colari. Văzu că ochii Lindei se umplu de lacrimi È™i se grăbi să È™i corecteze gafa: — Iartă mă, se scuză ea. O să te acopăr. Spune i bună din partea mea, da? Linda încuviință, apoi se răsuci pe călcâie È™i părăsi în grabă clădirea È™colii. Douăzeci de minute mai târziu ajunse în faÈ›a spitalului. ÃŽmpinse uÈ™ile de sticlă È™i intră în sala de aÈ™teptare. ÃŽn afara unei femei cu trăsături sud americane — palidă la chip È™i cu ochii înfundaÈ›i în orbite — în încăpere nu se mai afla nimeni. Linda privi descumpănită în jurul ei, apoi se îndreptă spre soneria de la ghiÈ™eul ce separa sala de aÈ™teptare de oficiul de înregistrare. — E în camera lui Ricardo, rosti femeia cu trăsături sud americane. ÃŽi face baie fiului meu. Linda se întoarse spre femeie. ÃŽnÈ›elese acum cine era, dar nu È™tia ce să i spună. ÃŽnainte, însă, de a rosti vreun cuvânt, în sală își făcu apariÈ›ia Susan Aldrich. — S a făcut, doamnă Ramirez, anunță ea, apoi o văzu pe Linda. Bună. Ce te aduce aici? Se uită instinctiv la ceas. — E pauza prânzului, explică Linda. M am gândit să trec È™i să l salut pe Mark. — Mark? se miră sora. Oh, vrei să spui Mark Tanner. Nu i aici. Linda se uită, nedumerită, la soră. — Dar l au adus aici noaptea trecută. Susan Aldrich dădu din cap. — Și azi dimineață a plecat, aÈ™a că n a fost prea serios rănit. Lindei nu i veni să creadă. ÃŽÈ™i aminti clipa când îl scoseseră pe Mark de la urgență, cu faÈ›a toată numai copci È™i vânătăi È™i cu pieptul complet bandajat. — Dar unde s a putut duce? se miră ea. — Acasă, presupun, răspunse Susan. Pot să verific dacă vrei. Plecase deja când am preluat eu schimbul. Linda clătină din cap. Dacă se grăbea avea timp să ajungă acasă la Mark, să l salute È™i să se întoarcă la È™coală, pentru ora a cincea. * Linda o prinse pe Sharon Tanner tocmai când aceasta ieÈ™ea din casă. — Bună! o salută Sharon. M ai prins la timp. Tocmai plecam la spital. ÃŽi arătă câteva reviste È™i o carte. — Cred că Mark s a săturat de televizor, nu crezi? Linda făcu ochii mari. La ce se referea mama lui Mark? — D dar nu i aici? se miră ea. Tocmai am trecut pe la spital È™i mi s a spus că i s a dat drumul acasă de dimineață! Era rândul lui Sharon să rămână cu gura căscată. Trebuia să fie o greÈ™eală. Când plecase de la spital, doctorul MacCallum îi spusese limpede că nu i va da drumul lui Mark până a doua zi, sau până în această seară, cel mai devreme. — Dar e o tâmpenie! izbucni ea. BineînÈ›eles că e la spital. Cu cine ai vorbit? Linda îi repetă cele întâmplate la spital. Pe măsură ce asculta, ochii lui Sharon căpătară o expresie sumbră, dar ea continuă să se agaÈ›e de ideea că totul nu era decât o greÈ™eală. — Haide, o îndemnă ea pe Linda înspre casă. O să sun la spital È™i o să lămurim toată această porcărie. Doamne! icni ea, la apariÈ›ia bruscă a unei idei, doar nu l au pierdut, nu? Cinci minute mai târziu, când îl prinse pe MacCallum, se întunecă. — Dar de ce nu mi s a spus? se repezi ea. N am discutat niciodată cu doctorul Ames! Ascultă nerăbdătoare explicaÈ›iile doctorului. — Dar e ridicol, protestă ea după ce el termină. Chiar dumneata ai spus că n are nimic grav. Și de ce ar avea nevoie de un medic sportiv? Doar a fost bătut, nu rănit într un meci de football. — Nu È™tiu, replică, cu sinceritate, MacCallum. Nu vă pot spune decât că externarea era semnată de soÈ›ul dumneavoastră. Ca să mă asigur, am confruntat semnătura cu cea de pe formularele completate azi noapte. Nici nu mi a trecut prin minte că nu v a pus în temă în dimineaÈ›a aceasta, căci altfel v aÈ™ fi sunat chiar eu. Când închise telefonul, Sharon era furioasă foc. Blake fusese un nesimÈ›it! Să i facă ei o figură ca asta! O lăsă pe Linda Harris la È™coală. Nu ajută la nimic faptul că Linda încercase pe drum s o liniÈ™tească, povestindu i despre cele înfăptuite de Ames cu Robb È™i despre pasiunea cu care lucra fratele ei în cadrul programului. — Dar nu asta e problema, încercase ea să se explice. Sunt convinsă că gestul în sine n are nimic rău în el. Mă doare cumplit, însă, faptul că nimeni nu m a pus la curent cu situaÈ›ia lui Mark! Linda se dădu jos din maÈ™ină È™i trânti portiera. — SpuneÈ›i i lui Mark că o să i fac o vizită după È™coală, rosti ea. Era prea târziu, însă. Furioasă, Sharon apăsase pe accelerator în clipa în care se închisese portiera. * Mark plutea într o ceață, privind nemiÈ™cat ecranul mare al unui televizor suspendat de tavanul de deasupra capului. Urechile îi erau acoperite de o pereche de căști. ÃŽn tot haosul provocat de medicamente în creierul lui, numai imaginile de pe ecran È™i sunetele din urechi erau reale. Era ca un vis — un vis plăcut în care el se plimba de a lungul unui mal umbros de râu, oprindu se din loc în loc să admire apa învolburându se peste o piatră sau o broască prăjindu se la soare pe un buÈ™tean. Deasupra capului zburau păsări È™i È›ipetele lor, amestecate cu bolborositul liniÈ™titor al apei, îi umpleau urechile. Dintr un pâlc de plopi aflaÈ›i în faÈ›a lui ieÈ™i o căprioară. Mark rămase pironit locului, observând graÈ›ioasa făptură cum se întindea alene pe un smoc de iarbă de lângă râu. Apoi alte imagini îi apărură neclare în minte, imagini pe care nu le recepÈ›ionă limpede, dar pe care subconÈ™tientul lui le înregistră. Tocmai aceste imagini pe care nu le distingea clar aveau să i rămână în minte. Restul, viziunea cursului de apă È™i cântecul păsărilor, avea să se piardă. Ca È™i realitatea evenimentelor ce aveau să se petreacă în jurul lui È™i cu el. Era încă legat de masa metalică, dar nu se mai afla în camera de examinare în care fusese adus la sosirea în clinică. De fapt aici brățările nu mai erau necesare, căci Mark renunÈ›ase să se mai zbată imediat după prima doză de calmant — prima dintr o serie de mai multe pe care le primise în cele câteva ore de când se afla acolo. Relaxat precum mintea, corpul lui Mark se supunea complet tratamentului ce i era administrat. Din precauÈ›ie, însă, păstraseră brățările la locul lor în timp ce mutau masa din cameră în cameră. Trupul lui Mark, precum anterior cele ale lui Randy Stevens È™i Jeff LaConner, era conectat la un È™ir întreg de aparate de măsură È™i monitoare. De coapsa dreaptă îi era prins un tub de perfuzie, iar un alt tub preleva continuu mostre de sânge, care erau aproape instantaneu analizate. Deasupra corpului său spânzura un scanner ce se miÈ™ca în susul È™i în josul mesei, furnizând serii de date unui computer ce bâzâia uÈ™or È™i transmitea datele prelucrate unui monitor de dimensiuni mari. ÃŽn corpul băiatului avuseseră loc modificări substanÈ›iale, chiar dacă ele erau insesizabile cu ochiul liber. Fisura din bărbie practic dispăruse, iar coastele i se refăceau rapid. Oasele lui, stimulate de dozele masive de hormoni sintetici ce i invadau organismul, începuseră să răspundă, reproducându È™i celulele în mare viteză, astfel încât Mark crescuse deja cu câțiva milimetri în înălÈ›ime È™i cu o jumătate de kilogram în greutate. Martin Ames supraveghea de aproape cinci ore tratamentul aplicat lui Mark, căutând un semn, oricât de mic, de reacÈ›ie adversă. Până acum totul mergea de minune. Cu toate că pentru un neavizat schimbările erau imposibil de detectat, Ames era în stare să le sesizeze aproape imediat ce ele aveau loc. Capacitatea pulmonară îi crescuse uÈ™or, ca È™i mărimea inimii. Tensiunea arterială — crescută când fusese adus acolo — era normală acum. Chiar È™i creierul lui Mark demonstra anumite modificări chimice, care aveau să se transforme curând în transformări fizice. Și totuÈ™i Ames era conÈ™tient că fără aportul computerelor, Mark n ar fi părut deloc diferit de băiatul care sosise acolo cu câteva ore înainte. O sonerie electronică bâzâi uÈ™or, distrăgându l pe Ames de la munca lui. Privi în sus, iritat, È™i constată că o lumină albastră pâlpâia pe perete. Oare chiar trecuseră cinci ore de când se găsea în sala de tratament, de când supraveghea acel proces minunat de recreaÈ›ie a băiatului? Epuizarea pe care o simÈ›i în muÈ™chi îi spuse că aÈ™a stăteau lucrurile. — ÃŽn regulă, rosti el întinzându È™i încheieturile È™i masându È™i umărul drept. Destul pentru moment. Imediat, unul dintre asistenÈ›ii lui opri alimentarea cu substanță prin tubul de perfuzie, iar altul scoase acul din venă, apoi tamponă locul cu o bucată de vată înmuiată în alcool. Acul fusese subÈ›ire, iar semnul lăsat pe coapsă era de abia vizibil în mijlocul unei mici vânătăi ce avea să dispară în câteva ore. AlÈ›i asistenÈ›i se apucară să deconecteze dispozitivele electronice. Unul câte unul, monitoarele fură stinse, mai puÈ›in cel care afiÈ™a activitatea cardiacă a lui Mark. Acesta trebuia stins ultimul, după ce avea să fie încheiată ultima fază a tratamentului. Ames observă agitaÈ›ia impasibil. ȘedinÈ›a se încheiase admirabil. Era convins că Mark Tanner avea o prognoză bună. Numai dacă nu... Gândurile apucară altă cale, fixându se asupra lui Jeff LaConner, care fusese în aceeaÈ™i încăpere, cu numai câteva ore înainte, conectat la aceleaÈ™i echipamente. ÃŽncă nu È™tia ce mersese prost în cazul lui Jeff. Fusese atât de atent cu el... ÃŽi modificase tratamentul la primele semne de reacÈ›ie față de terapie. Nu funcÈ›ionase; starea lui Jeff continuase să se deterioreze. Trebuia să existe un răspuns, È™i Ames era hotărât să afle care era răspunsul, să descopere eroarea comisă în amestecul de hormoni care determinase răspunsul exploziv al lui Jeff LaConner È™i al altora. Până atunci, Mark Tanner, cu antecedentele lui de reumatism infecÈ›ios È™i rahitism, avea să i furnizeze date noi care să ducă la progres în elaborarea unui produs perfect. AÈ™a cum promisese Jerry Harris, Mark era un subiect de experiență perfect. ÃŽn cele din urmă el avea È™ansa să beneficieze de pe urma tratamentului experimental la fel de mult ca È™i Ames. Doar dacă nu cumva... Ames alungă gândul. Echipa de asistenÈ›i își încheie treaba. Monitorul de deasupra capului lui Mark se stinsese, iar căștile fuseseră îndepărtate de la urechile băiatului. Mark sforăia uÈ™or. Anestezicele îi erau eliminate din sânge. ÃŽn câteva minute avea să se trezească. — DezlegaÈ›i l înainte să înceapă să se zbată, rosti Ames, pășind înainte È™i luând o seringă din mâna asistentului È™ef. Nu vrem să rămână semne. Verifică cu atenÈ›ie acul, îl înfipse într o venă de la braÈ›ul drept al băiatului, apoi apăsă pe piston. Imediat ce insulina ajunse în circuitul sanguin al băiatului, o sudoare rece acoperi trupul lui, care începu să tremure spasmodic. * Tremurul crescu în intensitate. Dintr o dată, expresia de seninătate de pe chipul lui Mark fu înlocuită de o grimasă de frică È™i durere. ÃŽn acea clipă începură convulsiile, corespunzând celei de a treia faze a È™ocului insulinic. ÃŽntr un târziu, Mark deveni inconÈ™tient È™i corpul i se relaxă complet. Abia atunci își permise Ames să facă semn cu capul. — ÃŽn regulă, rosti el. LuaÈ›i l È™i îmbrăcaÈ›i l. Când se va trezi nu È™i va aminti nimic. Un rânjet sardonic îi apăru pe buze. — De fapt, adăugă el, e mai mult decât probabil că se va simÈ›i mai bine decât s a simÈ›it el vreodată. ÃŽn primul moment Sharon Tanner nu fu deloc sigură că venise la locul potrivit. Condusese aproape inconÈ™tient pe tot parcursul celor trei kilometri care separau clinica de oraÈ™. Devenise din ce în ce mai furioasă, în special pe Blake. Cum își permisese să facă aÈ™a ceva fără s o consulte È™i pe ea? Un astfel de gest nu i stătea în caracter; nu i putea sta în caracter. Cu toate astea, în ciuda mâniei, logica minÈ›ii îi furnizase răspunsul. Dacă el ar fi întrebat o, ea ar fi presupus, pur È™i simplu, că intenÈ›ia lui nu e decât un pas înainte în campania de determinare a lui Mark de a se implica mai mult în activități sportive, È™i, ca atare, s ar fi opus categoric. Și ar fi avut dreptate s o facă. Frână brusc È™i se uită la clădirea din dreapta ei. Clinica sportivă părea mai degrabă un campus, aÈ™a cum era, complet înconjurată de pajiÈ™ti. Apropiindu se de acestea, constată că ele nu erau simple pajiÈ™ti, ci terenuri de sport. Erau acolo două terenuri de football, o suprafață pentru baseball È™i un teren de hochei. Exista chiar È™i o pistă de atletism, ce înconjura un teren pe care se aflau obstacole de diferite înălÈ›imi, o pistă de sărituri în lungime È™i una de sărituri în înălÈ›ime, ca È™i alte diverse bare pentru exerciÈ›ii. ÃŽn centrul tuturor acestor spaÈ›ii se afla ceva ce semăna cu o cabană imensă. ÃŽntre ea È™i clădirea clinicii se intercalau niÈ™te porÈ›i închise. Sharon trase maÈ™ina în faÈ›a porÈ›ilor, coborî geamul portierei È™i apăsă un buton de pe cutia metalică montată pe un stâlp de fier. O clipă mai târziu, prin difuzorul cutiei se auzi o voce masculină. — Cu ce vă pot ajuta? — Am venit să l văd pe doctorul Ames, răspunse Sharon. Mă numesc Sharon Tanner È™i sunt mama lui Mark Tanner. — O clipă, vă rog, replică vocea. Difuzorul muri. Secundele porniră să se scurgă, implacabile. După un minut Sharon se întrebă dacă ajunsese unde trebuie. Tocmai începuse să se gândească ce avea de făcut când difuzorul prinse din nou viață, simultan cu deschiderea porÈ›ilor: — ParcaÈ›i în faÈ›a clădirii È™i intraÈ›i pe uÈ™a principală, doamnă Tanner, o instrui vocea impersonală. Sharon își luă piciorul de pe frână È™i porni încet pe alee, impresionată de ceea ce vedea, în ciuda mâniei din ea. Clădirea era elegantă È™i se potrivea de minune cu peisajul muntos din jur. Era un succes arhitectural. Parcă maÈ™ina, urcă în grabă treptele scării, traversă veranda largă È™i intră, printr o ușă grea de sticlă, în hol. Acolo o aÈ™tepta, zâmbind o femeie care purta un halat alb de laborator peste taior. — Doamna Tanner? întrebă femeia ca să se asigure. Fără a aÈ™tepta răspunsul, continuă: — Eu sunt Marjorie Jackson, asistenta doctorului Ames. Toată lumea îmi spune Marge. VreÈ›i să veniÈ›i cu mine? Sharon strânse din buze. ÃŽn ciuda vocii ei imperioase de a È™i descărca mânia, se trezi că o urmează pe Marge Jackson către ceea ce părea a fi o sufragerie, apoi în lungul unui coridor, către una dintre aripile imobilului. — Pare îngrozitor de goală, nu i aÈ™a? rosti Marge, privind o peste umăr pe Sharon. Ar fi trebuit s o vedeÈ›i în timpul vacanÈ›ei. Vara trecută a trebuit să i hrănim pe băieÈ›i în două serii. Un minut mai târziu Sharon fu condusă printr un È™ir de birouri. ÃŽntr unul din ele, Marge Jackson se aÈ™eză pe un fotoliu. — Bănuiesc că vă aflaÈ›i aici ca să l vedeÈ›i pe... Se opri È™i se uită pe un dosar de pe biroul la care se afla. — ...pe Mark, nu i aÈ™a? — Mă aflu aici pentru mult mai mult decât atât, replică Sharon cu voce de gheață. Fu mulÈ›umită să vadă cum celeilalte femei îi dispare zâmbetul. — Poftim? rosti Marge. Mă tem că nu înÈ›eleg — s a întâmplat ceva? — Ceva? repetă Sharon fără a încerca să È™i mascheze furia. De ce să se întâmple ceva? Mi am lăsat dimineață copilul la Spitalul Districtual È™i aflu la prânz că a fost mutat. Nimeni nu m a întrebat nimic — nici măcar nu mi s a comunicat ceva! Și dumneata vrei să afli dacă s a întâmplat ceva? Pe chipul lui Marge Jackson se aÈ™ternu o expresie sinceră de îngrijorare. Dintr o dată Sharon se simÈ›i prost. Orice s ar fi întâmplat era clar că nu era vina femeii. Oftă zgomotos, se prăbuÈ™i pe un scaun, È™i își ceru scuze. ÃŽi explică, pe scurt, celeilalte femei tot ce se petrecuse. Când termină, Marge dădu din cap în semn de compasiune. — Ce îngrozitor pentru dumneavoastră, rosti ea. Cred că l aÈ™ fi ucis pe bărbatu meu dacă mi ar fi făcut aÈ™a ceva. Sunt, însă, convinsă că a fost o confuzie È™i vă pot spune că totul e în regulă. — Dar de ce a fost adus Mark aici? întrebă Sharon. Pare totul atât de inutil. — Mă tem că va trebui să discutaÈ›i cu doctorul Ames despre asta, replică Marge. ÃŽn acea clipă, faÈ›a i se lumină È™i ea făcu un semn cu capul către cineva care tocmai intrase pe ușă. — Iată l! Doctore Ames, dânsa e Sharon Tanner, mama lui Mark. Sharon se ridică în picioare, surprinsă să vadă un bărbat extrem de chipeÈ™, cu ochi cenuÈ™ii care i scânteiau când el zâmbea. Ames îi întinse mâna. Ea acceptă automat s o strângă È™i își dădu abia atunci seama că, în sinea ei, se aÈ™teptase la un fel de monstru machiavelic care i a răpit fiul È™i care ar fi început acum să i ceară iertare. Ames o conduse în biroul lui, îi oferi o ceaÈ™că cu cafea, È™i, după ce i ascultă povestea, o asigură că nu era decât vina lui. — Ar fi trebuit s o pun pe Marge să vă sune, ca să fiu eu sigur că sunteÈ›i la curent cu evenimentele. Spune È›i mi Marty, vă rog. ToÈ›i îmi spun aÈ™a, inclusiv o mulÈ›ime de puÈ™ti. Zâmbi È™i se lăsă pe spătarul scaunului. — Oricum, cred că veÈ›i fi bucuroasă să aflaÈ›i că totul e în regulă cu Mark. — Știam asta, deja, replică Sharon. Doctorul MacCallum s a ocupat de el o mare parte din noapte. Ames păru stânjenit. — Mi am dat seama È™i să È™tiÈ›i că n am vrut să spun că Mac n ar fi un doctor bun. Din contră, aÈ™ putea declara că e al naibii de priceput. — Atunci de ce a È›inut soÈ›ul meu să l vedeÈ›i pe Mark, doctore Ames? întrebă Sharon, pusă încă pe harță. Ames dădu din umeri. — Cred că vroia È™i o altă părere. Și mai presupun că Jerry Harris i a povestit că specialitatea mea e să lucrez cu copiii care au probleme de dezvoltare fizică È™i psihică. Sharon rămase uluită. Deci avusese dreptate, cel puÈ›in parÈ›ial. Blake căuta, într adevăr, o cale să rezolve sechelele reumatismului infecÈ›ios suferite de Mark. — Și v aÈ›i format o părere? se interesă ea, forțându se să È™i păstreze vocea neutră. — E greu de spus, rosti Ames. L am examinat în întregime È™i sunt încântat să vă comunic că nu suferă de nimic grav. De fapt, e remarcabil de sănătos, date fiind antecedentele lui medicale. Sharon se liniÈ™ti. — Atunci când îl pot lua acasă? — Nu văd de ce să nu l luaÈ›i acum. I am administrat niÈ™te codeină ca să nu l mai deranjeze durerea de coaste. ÃŽn câteva zile va fi ca È™i nou. Sharon îl privi uimită pe Ames. Asta era tot? Se înfuriase atât de tare fiindcă fusese convinsă că Blake È™i doctorul acesta puseseră la cale ceva tainic. Și acum... — Iată ce vă propun, rosti Ames, ridicându se în picioare. Ce ar fi să vă ofer un tur al clinicii mele È™i să vă arăt cam ce facem noi aici? Până îl vom încheia, Mark va fi gata de plecare. — Nu cred că am nevoie de un tur..., începu Sharon, dar Ames o amuÈ›i cu un gest al mâini. — V am răpit fiul, vă amintiÈ›i? Putem cel puÈ›in să vă liniÈ™tim în privinÈ›a asta. Spre surprinderea ei, Sharon se trezi că l urmează supusă pe Ames È™i că i ascultă cu atenÈ›ie explicaÈ›iile lui despre facilitățile pe care le aveau acolo È™i despre programele de vară. — Ceea ce încerc să fac, rosti el intrând într o sală de gimnastică plină cu dispozitive cum Sharon nu mai văzuse în viaÈ›a ei, e să tratez fiecare copil în parte. Am avut dintotdeauna părerea că a pretinde că există o singură dietă, un singur regim de exerciÈ›ii sau un singur gen de medicaÈ›ie pentru fiecare copil, e curată tâmpenie. De vreme ce toÈ›i copiii care vin aici au probleme particulare, încerc să nu mă uit niciodată la ei ca la niÈ™te simpli puÈ™ti. Fiecare dintre ei e un individ, È™i trebuie tratat ca atare. Sharon se opri, uitându se la o bicicletă staÈ›ionară ce avea un ecran mare, curbat, în faÈ›a ei. — Și asta pentru ce mai e? se interesă ea, arătând spre ecran. Ames zâmbi. — AÈ›i folosit vreodată aÈ™a ceva? Sharon încuviință. — Am încercat una acum câțiva ani. Am cumpărat bicicleta, am pedalat de vreo trei ori È™i am vândut o. A fost cel mai plictisitor lucru pe care l am făcut în viaÈ›a mea. — Atunci încercaÈ›i o pe asta, o îndemnă Ames. Sharon ezită, dar curiozitatea învinse È™i ea se urcă pe aparat. Constată, cu surprindere, că mânerele ghidonului nu erau rigide, ci se miÈ™cau uÈ™or spre stânga È™i spre dreapta. Ames se îndreptă spre o mică tastatură de computer È™i i dădu drumul. — Vă place San Francisco? întrebă el. Sharon ridică din sprâncene, mirată. — Cui nu i place? O clipă mai târziu, în sala de gimnastică luminile își micÈ™orară intensitatea, iar ecranul din faÈ›a lui Sharon prinse viață. Pe el apăru o imagine a Market Street ului din San Francisco. Sharon avu senzaÈ›ia că se află pe partea dreaptă a străzii, cu faÈ›a spre Twin Peaks, iar maÈ™inile curgeau pe lângă ea în ambele sensuri. — ÃŽncepeÈ›i să pedalaÈ›i, îi comandă Ames. Picioarele ei porniră să învârtă uÈ™or de pedale. Sharon fu surprinsă să vadă cum se schimbă imaginea de pe ecran. Ca È™i cum s ar fi deplasat pe stradă. — CreÈ™teÈ›i viteza È™i intraÈ›i în trafic, o instrui Ames. ÃŽncruntându se uÈ™or, Sharon mări ritmul cu care pedala È™i răsuci ghidonul spre stânga. Imaginea se modifică din nou. Sharon avu senzaÈ›ia că a ajuns în mijlocul benzii de circulaÈ›ie. Continuă să pedaleze, apoi îl auzi pe Ames comandându i s o cotească la dreapta, pe Van Ness Avenue. Imaginea se răsuci, È™i Sharon avu în faÈ›a ei perspectiva largului bulevard ce se întindea spre nord. Continuă să pedaleze, admirând panorama familiară a oraÈ™ului desfășurându se în faÈ›a ochilor ei. Coti aÈ™a de mai multe ori, apoi se opri, simÈ›indu se oarecum jenată când își dădu seama că lăsase bicicleta într o curbă. Ecranul se stinse È™i luminile sălii își reveniră la intensitatea lor normală. Sharon îl privi uluită pe Ames. — Ce mai e È™i asta? Cum funcÈ›ionează? — E o chestie făcută de computer, explică Ames. Practic, întreg oraÈ™ul de la nord de Market Street È™i la est de Divisidero se află înregistrat pe un disc laser. PuteÈ›i călători în întreg San Francisco, uitându vă la orice vreÈ›i. Totodată, computerul simulează È™i dealurile, aÈ™a că nu trebuie să schimbaÈ›i dumneavoastră presiunea de pe pedale. Și acum vă întreb. A fost plictisitor? Sharon clătină din cap. — E nemaipomenit. AÈ™ fi È›inut o aÈ™a ore întregi. — AÈ™a spun toÈ›i, comentă, ironic, Ames. VedeÈ›i, aici problema nu constă în a i determina pe copii să facă exerciÈ›ii. Aici chestiunea principală e cum să i opreÈ™ti. ÃŽÈ™i privi ceasul. — Ei, cam asta a fost. HaideÈ›i să vedem ce face Mark. Porniră înapoi către birouri, dar când ajunseră în holul principal, îl zăriră pe Mark sărind în picioare de pe canapeaua pe care stătea întins. — Bună, mamă, rosti el, zâmbindu i maică si. Sharon îl privi uluită. Vânătăile de pe față se prezentau mult mai bine, iar obrajii săi aveau o nuanță sănătoasă de roz, față de albul păstos al dimineÈ›ii. Ochiul drept continua să fie un pic tumefiat, dar Mark îl putea deschide. Petele negre de sub el începuseră să dispară. — Mark? icni ea. Dragule, te simÈ›i bine? Pieptul tău... Mark, însă, îi zâmbi. Când sărise de pe canapea nu simÈ›ise absolut nici o jenă în piept. — Mi e bine, rosti el. Marty mi a dat ceva pentru coaste È™i acum nu mă mai dor deloc. Sharon se holbă la el aproape un minut. Arăta mult mai bine decât È™i ar fi putut ea imagina. O jumătate de oră mai târziu, pe când traversau înapoi oraÈ™ul, o cuprinse pe neaÈ™teptate un gând. După dimineaÈ›a petrecută la Rocky Mountain High, Mark ajunsese să semene cu restul oraÈ™ului. Era perfect. Prea perfect. 15 — N are importanță ce ai crezut, sau ce È›i a spus Jerry Harris, insistă Sharon. Eu sunt soÈ›ia ta È™i mama lui Mark. N aveai dreptul să iei o decizie legată de Mark fără să mă consulÈ›i! Se aflau în micul salon al apartamentului. ÃŽn cămin focul murea încet. Blake îl aprinsese cu o oră înainte când urcaseră sus, căci în acea după amiază un front atmosferic rece poposise dinspre nord deasupra oraÈ™ului, aducând cu el o ninsoare uÈ™oară. Sharon, însă, era indiferentă față de fulgii de zăpadă È™i față de foc. ÃŽl È›intuia, mânioasă, cu privirea pe soÈ›ul ei. — ÃŽnÈ›elegi măcar ce È›i spun? Blake dădu, obosit, din umeri. Avea senzaÈ›ia că cearta devenise de mult sterilă, dar catadicsi să reia ceea ce spusese de trei ori până acum: — Ai recunoscut deja că n a pățit nimic la clinică. De fapt arată al naibii de bine, date fiind circumstanÈ›ele. ÃŽn plus erai epuizată de dimineață; ai stat trează toată noaptea È™i n ai fi putut judeca limpede. — Și totuÈ™i... ÃŽncepu Sharon. — Destul! izbucni Blake. Se plimbase nervos prin cameră, oprindu se într un târziu lângă fereastră ca să privească zborul fulgilor spre sol. Acum se întoarse spre ea, cu bărbia împinsă înainte într un gest ce semnifica că își pierduse răbdarea. — Pentru numele lui Dumnezeu, Sharon, ce intenÈ›ii crezi c am avut? Doar n am avut în gând să fac ceva urât! Jerry mi a sugerat să l las pe Ames să arunce o privire asupra lui Mark È™i mie mi s a părut o idee excelentă! Dacă am greÈ™it, am greÈ™it È™i mi cer scuze. Dar n am greÈ™it, să È™tii! — Nu poÈ›i vorbi mai încet? îl rugă Sharon cu o È™oaptă repezită. Doar nu vrei să afle toÈ›i vecinii că ne certăm, nu? Fusese o greÈ™eală. Sharon o È™tiu de îndată ce rostise vorbele. Blake își împinse bărbia înainte È™i ochii îi sclipiră de mânie. — Nu. Clar că nu vreau. De fapt nici nu trebuie să ne certăm. Discutăm mai târziu. Dispăru înainte ca Sharon să poată replica. ÃŽl auzi bocănind pe scări, apoi trântind uÈ™a de la intrare. ÃŽl urmări de la fereastra din turn cum se îndepărtează grăbit de casă, cu capul băgat între umeri. Era convinsă că È™tie încotro se duce. Către familia Harris, unde Jerry îl va asigura că procedase cum trebuie, orice ar fi zis nevasta lui. Plecă de lângă fereastră È™i puse încă un lemn pe foc, ca È™i cum gestul ar fi avut darul de a amâna continuarea disputei. Se învinui singură că nu jucase cinstit. Dacă Jerry ar fi crezut că Blake n ar fi avut dreptate, el n ar fi ezitat să i o spună. Se cuibări într un fotoliu în faÈ›a focului È™i încercă să È™i facă ordine în gânduri, lăsând, decisă, la o parte mânia. Una peste alta trebuia să admită că Blake avea dreptate. Era clar că doctorul nu i făcuse nici un rău lui Mark. După toate aparenÈ›ele îi făcuse chiar un bine. Iar din cele mărturisite de Mark pe drumul spre casă, Ames nici nu l chinuise prea tare. Amintindu È™i acum, Sharon se trezi chicotind de exasperarea întipărită pe chipul lui Mark când ea îl presase cu întrebări privind cele petrecute la clinica sportivă. El îi răspunsese la fel cum îi răspundea Kelly când era întrebată cum îi mergea la È™coală: — Bine, spunea ea invariabil, la fel cum procedase Mark când avusese vârsta ei. ÃŽn cele din urmă, în acea după amiază, Mark se uitase la ea cu o îmbufnare tipic adolescentină: — Þi am spus, mamă, nu s a întâmplat nimic. Doctorul Ames m a examinat È™i mi a făcut o injecÈ›ie cu codeină pentru coastele mele, apoi am făcut niÈ™te exerciÈ›ii. Asta a fost tot. — ExerciÈ›ii? repetase Sharon, privindu l cu îndoială. Doamne, Mark, dar ai trei coaste fisurate. Cred că te a durut ca... — Nu m a durut deloc, o întrerupsese el, nevrând să recunoască în faÈ›a maică sii că fusese pe punctul de a leÈ™ina în timp ce lucra la maÈ™ina de vâslit. Dacă i ar fi povestit, ea ar fi devenit isterică È™i l ar fi forÈ›at să stea în pat pentru tot restul zilei. Pe lângă asta, nici măcar nu fusese mare scofală. Când se trezise, unul dintre asistenÈ›ii lui Marty Ames se uita la el È™i i zâmbea. O clipă el se întrebase ce se întâmplase cu el, apoi memoria îi revenise treptat. N avea nici cea mai mică idee de faptul că acele amintiri fuseseră plantate cu grijă în subconÈ™tientul lui în timpul lungilor ore petrecute pe masa de metal din camera de examinare. Despre tratamentul la care fusese supus nu păstra nimic în memorie. Sharon abandonase subiectul când ajunsese acasă È™i parcase maÈ™ina în garaj. Zăcând, somnoros, lângă uÈ™a din spate, Chivas se ridicase leneÈ™ în patru labe. Când Mark se dădu jos de pe locul pasagerului, câinele lătrase, înveselit de neaÈ™teptata apariÈ›ie a stăpânului său. Se năpustise înainte, dând din coadă, apoi se oprise brusc. Coada îi căzuse, iar părul de pe ceafă i se ridicase uÈ™or în timp ce din gât începuse să i iasă un fel de mârâit. — Hei, amice, nu mă recunoÈ™ti? rostise Mark. Se ghemuise, iar Chivas, lăsându se foarte aproape de sol, se târâse înainte, adulmecând îngrijorat mâna întinsă a lui Mark. — Ce i cu el? se mirase Sharon. Mark se întinsese È™i l scărpinase pe Chivas pe ceafă, apoi îi zâmbi maică sii. — Eu ar fi trebuit să fiu la È™coală, È™i pun pariu că miros cam ciudat după o noapte de spital. Probabil că am ceva din miasma de la biroul veterinarului, È™i tu È™tii cât urăște el locul ăla. Sharon nu uitase incidentul până la cină, când Mark, care stătuse închis mai toată după amiaza în camera lui, coborâse la masă. Pe timpul servirii mesei, Sharon observase cât de cuminte stătuse Kelly. De câteva ori își surprinsese fiica privindu l suspicioasă pe Mark. Sharon o chestionă pe Kelly abia când rămăseseră amândouă singure în bucătărie, la spălatul vaselor. — Nu È™tiu ce să zic, rostise Kelly privindu È™i serioasă mama. Pare puÈ›in altfel. — Mda, asta cam aÈ™a e, o secondase Sharon. Are un ochi învineÈ›it È™i o tăietură urâtă. — Nu m am referit la asta, protestase Kelly. Aspectul lui e altul. Nu mai seamănă cu el. De fapt, exact ăsta era È™i motivul disputei ei cu Blake. Asta era concluzia la care ajunse acum Sharon, stând în faÈ›a focului. ÃŽncercase să discute cu el, să i explice incidentul cu Chivas È™i vorbele lui Kelly de după cină, dar el nici nu se obosise s o asculte. — BineînÈ›eles că Mark e altfel, rostise el. A fost bătut măr È™i e bandajat tot, È™i chiar dacă rănile nu l au schimbat, n ai de unde să È™tii dacă lupta nu l a afectat. Nu te poÈ›i echilibra după cât ai suferit fără să te schimbi pe dinăuntru. — Dar nu e vorba de înăuntrul lui, insistă Sharon. Schimbarea a fost remarcată de Chivas, de Kelly È™i chiar È™i de mine. El nu mai e cum a fost. ÃŽn cele din urmă, ea nu fusese capabilă să numească exact cum anume se schimbase Mark È™i renunÈ›ase să l facă pe Blake să înÈ›eleagă ceea ce nu reuÈ™ea nici ea să descrie precis. Poate că, de fapt, nu există o schimbare reală. Poate că era numai dorinÈ›a ei să vadă ceva să È™i justifice mânia față de comportamentul lui Blake. Trase adânc aer în piept È™i se ridică în picioare, făcând un enorm efort să se debaraseze de rămășiÈ›ele furiei ei È™i de vagile ei temeri. Mark păruse toată ziua fericit, nepreocupat de orele petrecute la clinica sportivă. Ca È™i cum i ar fi plăcut. AÈ™a că de ce să se mai agite ea? Aranjă mai bine buÈ™teanul în foc cu vătraiul, apoi puse ecranul în faÈ›a căminului. Coborî scările È™i o zări pe Kelly stând lângă fereastra din living È™i privind visătoare ninsoarea ce curgea din cer afară. Ca È™i cum i ar fi citit gândurile, Sharon zâmbi È™i o întrebă. — Vrei să ieÈ™i la o plimbare? Kelly o privi dornică. — Putem? — Hai, rosti Sharon ca răspuns. Câteva minute mai târziu, încotoÈ™mănate în cojoacele cumpărate de Sharon cu câteva zile înainte, mamă È™i fiică pășiră afară în seara plină de fulgi de zăpadă mari È™i pufoÈ™i. Pornind pe alee, aerul rece le izbi obrajii È™i tăcerea blândă a primei zăpezi le învălui rapid. Kelly apucă mâna maică sii. — ÃŽmi place aici, rosti ea privind veselă în jur. Nu te bucuri că ne am mutat? Sharon nu i răspunse pe moment, apoi pacea ninsorii o copleÈ™i È™i pe ea. — Da. Cred că da. ÃŽn ciuda vorbelor ei, o umbră de îndoială îi rămăsese în suflet. * Charlotte LaConner fu scuturată de un fior de frig în timp ce privea cum creÈ™tea stratul de zăpadă pe pajiÈ™tea din faÈ›a casei. ÃŽn circumstanÈ›e normale s ar fi bucurat enorm, căci însemna că sezonul de schi era foarte aproape È™i că sărbătorile Crăciunului — perioada ei favorită — pândeau de după colÈ›. ÃŽn seara asta, însă, albeaÈ›a de afară reflecta doar răceala din sufletul ei. ÃŽntr un târziu, se îndepărtă de fereastră È™i se apropie de soÈ›ul ei. SimÈ›ea că ochii i se înroÈ™iseră de supărare È™i obrajii îi erau încă pătaÈ›i de lacrimi. — Dar nu e drept, se plânse ea încă o dată. Sunt mama lui, Chuck. N am È™i eu dreptul să l văd? Având încă vie în memorie imaginea trăsăturilor deformate ale fiului lui, Chuck se forță s o privească drept în ochi pe Charlotte È™i i repetă discuÈ›ia pe care o avusese cu Ames cu o noapte înainte. ÃŽncă de atunci el își spusese că trebuia s o scutească pe Charlotte de viziunea de coÈ™mar a fiinÈ›ei în care se transformase fiul ei. Era mai bine s o lase în necunoÈ™tință de cauză decât să aibă coÈ™maruri tot restul vieÈ›ii ei. — Nu È›i ar face bine nici È›ie nici lui, repetă el încă o dată. Nici măcar nu te ar recunoaÈ™te, Char. — Dar nu se poate, scânci Charlotte, dând înapoi în faÈ›a cuvintelor lui ca È™i cum ar fi fost lovită. Sunt mama lui, Chuck — el are nevoie de mine! — Are nevoie de odihnă, insistă Chuck. Iubito, È™tiu că pare o nebunie, dar uneori se întâmplă È™i astfel de lucruri. ÃŽn ultima vreme Jeff a fost È›inut sub presiune... — Și e vina mea? se oprise brusc Charlotte. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti că eu am vrut să părăsească echipa. Chuck înjură în sinea lui. Să È™i amintească? Dar cum putea să uite? Avusese în fiecare zi o ceartă cu ea, încă din ziua în care ea îl vizitase pe acel băiat la spital, È™i nici acum el nu fusese în stare s o convingă că Jeff nu era responsabil de nimic. ÃŽn acea clipă, pricepu că exista È™ansa de a întoarce propriile cuvinte împotriva ei È™i de a încheia odată pentru totdeauna această discuÈ›ie. — Te ai întrebat vreodată dacă nu cumva văicăreala ta a contribuit la tot ce s a întâmplat? întrebă el cu un ton intenÈ›ionat de gheață. Văzând că ea dă înapoi, el își repetă că nu o făcea decât spre binele ei. Charlotte se prăbuÈ™i pe canapea È™i se holbă la el. — AÈ™a È›i a spus el? rosti ea cu voce spartă. Că totul a fost din vina mea? Chuck își linse buzele nervos. — Poate că nu în atâtea cuvinte, căută el s o liniÈ™tească. Ceea ce e important, însă, e că, momentan, cel mai bun lucru pe care l putem face, amândoi, e să i lăsăm pe doctori să aibă grijă de Jeff. SituaÈ›ia asta nu e definitivă, draga mea. După o vreme, când se va face mai bine... Lăsă cuvintele în suspensie. O parte a lui îl admonesta pentru că tocmai rostise o minciună sfruntată; Jeff n avea să se mai facă niciodată bine. Cealaltă parte, însă, nutrea speranÈ›a că Marty Ames avea să găsească o soluÈ›ie la chinurile prin care trecea fiul lor. Pentru el, cel mai important lucru era s o È›ină pe Charlotte departe de Jeff. Oricum n avea să se ierte pentru cele petrecute, pentru că l înrolase pe Jeff într un program medical riscant, indiferent cât de mici ar fi fost riscurile. ÃŽÈ™i pierduse fiul. ÃŽnÈ›elesese asta în orele negre de dinaintea acelei dimineÈ›i, când Marty Ames îi permisese să l vadă pe Jeff. Primul lui impuls fusese să l apuce pe Ames de gât È™i să i ceară socoteală pentru tot. ÃŽn cele din urmă, însă, învinsese raÈ›iunea, ca întotdeauna în cazul lui. ÃŽnÈ›elesese că în ultimă instanță el era cel vinovat, el, care luase decizia finală de a l lăsa pe Jeff să fie tratat cu preparatele experimentale ale lui Ames. ÃŽÈ™i dorise atât de mult ca tratamentul să funcÈ›ioneze! ÃŽÈ™i dorise atât de mult ca Jeff să fie la fel ca È™i ceilalÈ›i băieÈ›i, mai ales ca aceia din Silverdale, încât refuzase cu obstinaÈ›ie să È›ină cont de posibilele efecte secundare ale substanÈ›elor lui Ames. Astfel își pierduse unicul copil. Iar dacă Charlotte ar fi aflat ce a făcut el, dacă ar fi aflat ce s a întâmplat în realitate cu Jeff, ar fi pierdut o È™i pe ea. Nu trebuia să se întâmple aÈ™a ceva. Era necesar s o convingă că problemele lui Jeff nu erau de natură fizică, ci că suferise o cădere psihică È™i avea nevoie de o perioadă de odihnă. Poate că aÈ™a ea n ar fi aflat niciodată adevărul. Poate că Ames va găsi o cură care să l vindece pe Jeff. Sau poate... ÃŽndepărtă intenÈ›ionat cealaltă posibilitate, spunându È™i că n avea cum să se materializeze. Va fi exact aÈ™a cum îi prezisese Jerry Harris în acea după amiază. — Vreau să nu È›i faci nici o grijă, zise Harris după ce l chemase pe Chuck în biroul lui. Am vorbit cu Marty Ames È™i el crede că sunt È™anse să rezolvăm nenorocirea asta. PoÈ›i conta pe TarrenTech. Jeff o să beneficieze de tot ce are nevoie. Discutaseră o vreme, iar Harris îl asigurase că, indiferent ce s ar fi întâmplat, firma va avea grijă de întreaga familie LaConner. — Iar după ce toate astea se vor fi încheiat, concluzionase Harris, o vei putea duce pe Charlotte oriunde vei dori. Nu mi imaginez că È›i vei dori să rămâi în Silverdale. Lumea, însă, e mare, iar noi suntem o companie puternică, care are grijă de oamenii noÈ™tri. Cu toate că era îndurerat È™i se autoînvinovățea, Chuck pricepuse prefect mesajul. Cele petrecute cu Jeff aveau să fie introduse la secret È™i nimic din situaÈ›ia lui n avea să fie făcut public. O clipă îl urâse pe Jerry Harris, însă imediat esenÈ›a raÈ›ională a fiinÈ›ei lui — acea latură rece È™i analitică a personalității sale ce l făcuse să fie de nepreÈ›uit în cadrul TarrenTech È™i care îl condusese cu trei ani în urmă la decizia de a pune viaÈ›a fiului lui în joc — își spuse cuvântul. N avea nici un sens să l urască pe Jerry. ÃŽn definitiv, oare nu È™i asumase È™i el aceleaÈ™i riscuri cu viaÈ›a lui Robb? Și Tom Stevens cu Randy? Și câți alÈ›ii? Erau la fel cu toÈ›ii. ToÈ›i aveau aceleaÈ™i speranÈ›e È™i aspiraÈ›ii pentru fiii lor; aceleaÈ™i ambiÈ›ii pentru ei înÈ™iÈ™i. ToÈ›i riscaseră. Majoritatea lor câștigaseră. Tom Stevens pierduse. Acum îi venise lui rândul să piardă. Nu trebuia, însă, să piardă totul. ÃŽÈ™i mai avea încă cariera È™i nevasta. N avea intenÈ›ia să o piardă pe nici una, indiferent cât l ar fi costat. Se duse lângă Charlotte È™i își petrecu braÈ›ele în jurul ei. — O să se facă mai bine, promise el. Atunci o să vrea să te vadă. Acum, însă, trebuie să l lăsăm aÈ™a cum e. O îmbrățișă strâns È™i îi simÈ›i oftatul din rărunchi. — O să încerc, rosti ea. ÃŽl privi cu ochii plini de lacrimi. — Dar mi e dor de el. Chuck, continuă ea cu voce moale. Mi e atât de dor de el, È™i nu lipseÈ™te decât de o zi. Chuck nu i răspunse, brusc incapabil să i vorbească sau să se uite la ea. * Mark închise cartea pe care o citea È™i se întinse pe pat cu ochii închiÈ™i. Nu se putea concentra asupra temei de la È™coală È™i È™tia că trebuia să recitească pasajul mâine seară. Nu i păsa, însă, căci, în timp ce parcurgea paginile, văzând cuvintele dar nereÈ›inându le, mintea lui relua în continuu evenimentele nopÈ›ii trecute È™i ale zilei ce urmase. ÃŽÈ™i amintise de bătaie, de fiecare moment umilitor al ei. De la început n avusese nici o È™ansă. Când se trezise în ambulanță, pe drumul către spital, crezuse că avea să moară. Nu se simÈ›ise cu mult mai bine nici de dimineață. Acum, însă, după orele petrecute în clinica sportivă, totul era perfect. BineînÈ›eles că mai avea câteva semne pe față, dar durerea dispăruse, iar rănile păreau să se vindece rapid. Cândva în cursul dimineÈ›ii luase o decizie: n avea să mai permită niciodată, nimănui, să l bată în halul în care îl bătuse Jeff LaConner. Chiar È™i acum amintirea faptului îl înfurie. ÃŽÈ™i făcu palma dreaptă pumn È™i își plezni palma stângă cu un trosnet sec. Deranjat de sunet, Chivas mârâi uÈ™or. Mark se ridică È™i își dădu jos picioarele de pe pat. — Lucrurile o să se schimbe, băiete, mormăi el către câine, întinzându se să l scarpine pe cap. Urechile lui Chivas se lipiră de È›eastă. Pufni încet, apoi se îndepărtă de atingerea lui Mark. Băiatul se încruntă, supărat de comportarea animalului. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, însă, observă ninsoarea de afară. Uită de supărare È™i se duse lângă fereastră ca să privească afară. Pe cuÈ™ca iepurilor stratul de zăpadă atinsese deja câțiva centimetri. De unde se afla, Mark putea vedea micile creaturi înghesuindu se una într alta într un colÈ› al cuÈ™tii. — La naiba! murmură băiatul. O să îngheÈ›e È™i o să moară. Hai, Chivas. Părăsi dormitorul È™i apucă grăbit pe scări, cu Chivas È›opăind, cam fără tragere de inimă, după el. Când ajunse la cuierul din hol È™i își luă haina din cui remarcă liniÈ™tea bizară din casă. Strigă, apoi dădu cu indiferență din umeri când nu i răspunse nimeni. ÃŽÈ™i puse haina pe el, traversă sufrageria È™i bucătăria, apoi deschise uÈ™a din spate. Chivas lătră vesel, dispoziÈ›ia schimbându i se brusc când aerul rece de afară îi izbi nările. Þopăi până dincolo de ușă È™i se opri instantaneu când se trezi cu labele în stratul rece de zăpadă pe care o vedea pentru prima dată în viaÈ›a lui. Adulmecă cu prudență materia aceea ciudată È™i albă, apoi scoase limba È™i linse, ezitând, pătura umedă È™i moale ce acoperea curtea. Făcu un pas înainte, È™ovăi, apoi sări tocmai în mijlocul curÈ›ii, se rostogoli de trei ori în zăpadă È™i începu să È›opăie vesel prin ea. După asta, fugi înspre Mark È™i se tupilă jos, lipit de sol, dând nebuneÈ™te din coadă. Mark îi zâmbi. — ÃŽÈ›i place, nu? rosti băiatul. Atunci lasă mă să am grijă de iepuri È™i după aia o să È›i găsesc mingea. ÃŽnÈ›elegând referirea la jucăria lui favorită, Chivas o luă la goană către gardul din spate, pufnind zgomotos pe nări în timp ce începu să caute una dintre mingile de tenis, bine molfăite până acum de gingiile lui, pe care le ascunsese prin curte. Mark își încheie fermoarul hainei până la gât È™i se îndreptă cu paÈ™i mari spre cuÈ™ca iepurilor. Tremurând înghesuite unele într altele, rozătoarele păreau că l aÈ™teptaseră. — Hei, amicilor, vi s a făcut cam frig, nu? zise Mark. Ei bine, o să aranjăm noi chestia asta, nu? BineînÈ›eles, însă, adăugă el cu severitate prefăcută, că v ar fi fost mai cald dacă v aÈ›i fi gândit să vă duceÈ›i acasă la voi. Deschise uÈ™iÈ›a cuÈ™tii, își băgă mâna înăuntru È™i apăsă pe comutatorul ce comanda becul suspendat de acoperiÈ™ în colÈ›. Lumina se aprinse, dar iepurii rămaseră pe loc. — HaideÈ›i, îi zori Mark. Nu fiÈ›i tâmpiÈ›i să staÈ›i aici È™i să îngheÈ›aÈ›i! ÃŽntinse mâna către ei ca să i împingă spre compartimentul de adăpost al cuÈ™tii. O clipă nu se întâmplă nimic. Apoi, înainte ca Mark să È™i poată trage mâna, unul dintre masculii mari, cu blană albă pătată cu negru, îl muÈ™că de deget. Instinctiv, Mark își smulse mâna È™i își băgă degetul însângerat în gură. ÃŽl supse câteva secunde, apoi È™i l scoase din gură È™i se uită la el. Rana era mică, dar adâncă, È™i sângera din belÈ™ug. — La dracu'! înjură Mark cu voce tare, fixând iepurele cu privirea în timp ce se simÈ›i cuprins de un val de furie. Te învăț eu minte! Reintroduse mâna în cuÈ™că, înÈ™făcă iepurele obraznic de urechi È™i l smulse de lângă tovarășii săi. Animalul se zbătu în palmele lui È™i dădu din picioare încercând să scape. Mark, însă, era complet indiferent la agitaÈ›ia micii creaturi. Se uită la ea o clipă, cu o privire rece È™i golită de orice expresie, apoi o apucă de gât. ÃŽncepu s o strângă. Iepurele se porni să È›ipe ascuÈ›it. Sunetul fu brusc oprit când Mark dădu drumul urechilor È™i răsuci puternic capul animalului. Se auzi un trosnet slab de oase rupte. Iepurele rămase inert în mâinile lui Mark. Băiatul se uită prostit o clipă la rozătoare, ca È™i cum n ar fi înÈ›eles ce făcuse. Apoi îl introduse înapoi în cuÈ™că, se răsuci pe călcâie È™i porni încet înapoi spre casă. Cu o minge în bot, Chivas îl prinse din urmă la ușă È™i scheună pofticios. Mark nu i dădu nici o atenÈ›ie. 16 Charlotte LaConner își privi imaginea din oglindă cu nepăsare. Oare ceea ce vedea era chiar ea? Știa, însă, deja răspunsul. Charlotte LaConner cu care se obiÈ™nuise — blânda È™i zâmbitoarea femeie — care privea cu ochii ei căprui, lumea cu calmă înÈ›elegere — dispăruse aproape complet în ultima săptămână. ÃŽn locul ei apăruse o fantomă palidă. ÃŽi dispăruse zâmbetul, iar în jurul buzelor i se formase o serie întreagă de linii subÈ›iri. ÃŽnfundaÈ›i în orbite din cauza lipsei somnului, ochii ei trădau suspiciunea. Păreau în alertă chiar È™i când se odihneau, căutând tot timpul un inamic nevăzut, gata să sară asupra ei la orice semn de slăbire a vigilenÈ›ei. Imaginea din oglindă era nemachiată lăsând expus privirilor tenul palid È™i trăsăturile încadrate de o È™uviță inertă de păr nespălat ce lucea, uÈ™or unsuros. Nu conta însă, ce aspect avea această imagine, căci n o vedea nimeni. De mai bine de o săptămână, Charlotte nu ieÈ™ise din casă. Era sâmbătă după amiază, deÈ™i Charlotte nu prea era conÈ™tientă de asta. Pentru ea timpul își încetinise ritmul. ÃŽndepărtându se de oglindă È™i de ciudata reflecÈ›ie a unei persoane practic necunoscute, Charlotte simÈ›i că se deplasează cu viteza de melc a cuiva prins într o mlaÈ™tină. Avea de făcut câteva treburi; întocmise o listă în minte, adăugind noi probleme în fiecare zi, cu toate că nici una din problemele zilei anterioare nu era executată. Curățenia, de exemplu. Pe scaunul favorit al lui Chuck zăceau împăturite frumos o mulÈ›ime de ziare, iar stiva crescuse în fiecare zi în înălÈ›ime. De fiecare dată își amintea să le arunce din casă, dar n o făcuse niciodată. Peste mobilă se aÈ™ezase un strat subÈ›ire de praf È™i ghemotoace de scame se adunaseră pe la colÈ›uri. Cu un efort disperat, Charlotte încercă să se adune ca să È™i înceapă munca, dar se prăbuÈ™i în faÈ›a televizorului, căutând instinctiv cu mâna telecomanda ca să l pornească. Rămase nemiÈ™cată, cu ochii fixaÈ›i pe ecran, dar incapabilă să priceapă ce vede; peste creier i se lăsase o ceață deasă care i bloca orice capacitate de percepÈ›ie a acÈ›iunii ce se desfășura pe ecran. Chuck avusese răbdare cu ea, acceptându i, fără a scoate o vorbă, explicaÈ›iile de la începutul săptămânii cum că zăpada o împiedica să iasă din casă. Până marÈ›i dimineață, însă, zăpada se topise. Cu toate astea, Charlotte rămăsese închisă în casă, retrasă din ce în ce mai adânc în ea, disperată din pricina despărÈ›irii ei bruÈ™te È™i definitive de fiul său. Deveni vag conÈ™tientă de faptul că uÈ™a din spate se deschide È™i se închide la loc. Curând, în micul salonaÈ™ în care stătea ea, È›eapănă pe scaun ca È™i cum i ar fi fost frică să nu se prăbuÈ™ească dacă È™i ar fi permis să se destindă își făcu apariÈ›ia Chuck. Privirea ei se mută dinspre televizor către soÈ›ul ei. Chuck se uită, îngrijorat, la ea. Arăta mai rău azi, mai rău chiar decât de dimineață, când o părăsise ca să aibă o discuÈ›ie fulger cu Jerry Harris. De câteva zile de abia îi mai vorbea. Mai devreme o urmărise stând la masa din bucătărie È™i amestecând încet cu linguriÈ›a într o ceaÈ™că cu cafea care se răcise. ÃŽn acele clipe se întrebase dacă nu cumva o pierduse È™i pe ea. Acum, însă, după întâlnirea cu Jerry, avea o vagă scânteie de speranță. — Iubito? rosti el încet. Cum te simÈ›i? Charlotte schiță un început de zâmbet. — Sunt atâtea de făcut..., replică ea, examinând absent camera cu privirea. Nu mă pot aduna să le fac. Chuck inspiră adânc, apoi traversă încăperea, se aÈ™eză pe braÈ›ul scaunului È™i È™i strecură un braÈ› protector în jurul ei. — Nici nu trebuie, murmură el. Ea se întoarse È™i se uită drept în ochii lui. — Plecăm, draga mea, continuă el. Am fost transferat. Pe chipul soÈ›iei lui se citi confuzia, ca È™i cum ea n ar fi ÃŽnÈ›eles sensul exact al vorbelor lui. — T transferat? Dar nu putem pleca nicăieri acum — suntem la mijlocul anului. Jeff... Vocea i se stinse, ca È™i cum simpla rostire a numelui fiului lor i ar fi adus aminte că el nu se mai ducea la È™coală. — O să fie bine, căută Chuck s o asigure. Au fost făcute toate aranjamentele necesare. Plecăm la Boston. Acolo crescuse Charlotte, iar el spera că perspectiva de a reveni pe meleagurile natale s o scoată din depresia care o cuprinsese în ultima săptămână. Femeia se uită fix la el o clipă, apoi clătină din cap. — Dar e clar că nu putem pleca. Rostise cuvintele cu voce spartă, ca È™i cum ar fi repetat un lucru pe care Chuck să l fi È™tiut deja. — Nu, dragă, o contrazise el. Ãsta e motivul întâlnirii mele cu Jerry. E totul aranjat — putem pleca oricând. Chiar È™i azi, dacă vrei. Vorbele lui părură, în sfârÈ™it, să sfâșie ceaÈ›a din jurul creierului ei. ÃŽl privi din nou, bănuitoare, ca un È™oarece care adulmecă brânza din cuÈ™că înainte de a încerca s o înÈ™face. Ochii i se limpeziră. — Dar n o putem face! explodă ea. Dădu braÈ›ul lui Chuck la o parte È™i se ridică în picioare. — Nu putem să împachetăm È™i să plecăm aÈ™a simplu — cum rămâne cu Jeff? Trebuie să facem ceva pentru el — să i găsim un spital... Văzând apatia din ochii soÈ›ului ei, își dădu seama de înÈ›elesul adevărat al vorbelor lui. — Doamne! exclamă ea. Tu nu vrei să l luăm cu noi, nu i aÈ™a? Crezi că o să plecăm pur È™i simplu È™i o să l părăsim aici... — Nu! protestă Chuck, deÈ™i ea rostise adevărul. Nu trebuia, însă, ca acest adevăr să sune atât de aspru pe cât îl făcuse ea să sune. Acum nu l putem lua cu noi, recunoscu el, dar Jerry spune că atunci când se va face mai bine... — Jerry! izbucni din nou Charlotte. Trebuia să mi dau seama că Jerry Harris e vârât în porcăria asta! Ochii îi scânteiau de furie. — Totul nu e decât una dintre marile scheme TarrenTech, nu i aÈ™a? Vocea i se ridicase periculos de sus, iar ochii cercetau înfriguraÈ›i camera, ca È™i cum ea s ar fi aÈ™teptat cumva să l vadă pe Jerry Harris spionând o din vreun colÈ›iÈ™or. — AÈ™a e? insistă ea poruncitor. I au făcut ceva lui Jeff, nu i aÈ™a? Iar acum vor să te mituiască. Ce au de gând să întreprindă, Chuck? Vor să dispărem, aÈ™a cum au procedat cu Tom È™i Phyllis Stevens? Era o lovitură murdară È™i ea își dădu seama că izbise în plin. Când văzu privirea din ochii lui Chuck își duse palma la gură. Bărbatu său era îndurerat È™i speriat. — Nu fii ridicolă! reacÈ›ionă Chuck, prea târziu însă. Charlotte rămase pironită locului câteva clipe, ascultând minciunile pe care începu el să le debiteze. — Nu s a întâmplat nimic cu Tom È™i Phyllis. Sunt la New York. Tom conduce divizia de transport, iar cu Phyllis m am întâlnit în San Marcos acum cinci luni. Arăta nemaipomenit. Charlotte miji ochii. — Și cu Randy? Þi au spus cum se simte? È™uieră ea. Ai avut măcar curiozitatea să întrebi? Chuck nu i răspunse, aÈ™a că nevastă sa ridică tonul. — Ei bine, ai făcut o? È›ipă ea. Chuck se sculă în picioare È™i făcu un pas spre ea. — Nu, dar... Charlotte se dădu înapoi, apoi se răsuci pe călcâie È™i se făcu nevăzută. Era o capcană! Acum aflase totul. Totul nu era decât o capcană. Trebuia să iasă, să fugă din casă, să plece de lângă Chuck È™i să se îndepărteze de tot ceea ce se întâmpla. Alergă către uÈ™a de la intrare, fără a se opri să È™i ia măcar o haină. Oricum nu conta, căci nu simÈ›i nimic din răcoarea aerului când dădu buzna afară. Se opri în mijlocul străzii È™i privi către casele învecinate. O spiona cineva? Câți? Știau, oare, ce se petrecuse? Erau cu toÈ›ii complici? O luă la fugă, împiedicându se de pietrele caldarâmului. Trebuia să găsească ajutor È™i un refugiu. Dar unde? La cine să apeleze? ÃŽn cine să se încreadă? Elaine Harris. Fusese prietena ei încă... Abandonă ideea. Nu se putea încrede în Elaine — era È™i ea complice. Doar era jumătatea lui Jerry, nu? Atunci își aminti. Exista o singură persoană care ar fi putut o, dacă nu ajuta, măcar asculta. Gâfâind, se întoarse È™i apucă în josul străzii. * ÃŽn acea dimineață, Mark plecase de acasă imediat după micul dejun. Sharon fusese nevoită să i amintească să hrănească iepurii, aÈ™a cum fusese obligată s o facă în fiecare dimineață din acea săptămână. El își dăduse ochii peste cap È™i încercase să paseze responsabilitatea pe umerii lui Kelly, dar Sharon clătinase din cap. — Sunt iepurii tăi. Nu i poÈ›i lăsa pe seama sorei tale. El oftase din rărunchi, dar se îndreptase către curtea din spate È™i umpluse repede cu hrană È™i apă tăviÈ›ele din interiorul cuÈ™tii. Se mai aflau acolo numai cinci iepuri. Urmărindu l cum curăță cuÈ™ca, Sharon își îndreptase privirea È™i către mica cruce ce marca locul din spatele garajului, unde Kelly insistase să fie îngropat iepurele pe care îl găsise mort cu o săptămână înainte. ÃŽn acea dimineață de sâmbătă, Kelly venise în fugă în casă, È›ipând că unul dintre iepuri murise îngheÈ›at. Imediat Mark ieÈ™ise să verifice. Când se întorsese, atât Sharon, cât È™i Blake îl priviseră interogativ, dar el se mulÈ›umise să dea din umeri, părând neafectat. — Cred că n a intrat în adăpost cu ceilalÈ›i, rostise el. Azi noapte am aprins lumina È™i ceilalÈ›i n au nimic. L am aruncat la gunoi. Indignată de tratamentul la care fusese supus animalul mort, Kelly insistase să i se facă o înmormântare iepurelui, aÈ™a că după micul dejun se deplasaseră toÈ›i în spatele garajului È™i îngropaseră micul cadavru într un sicriu dintr o cutie de pantofi. După ce Kelly plecase la joacă cu una dintre prietenele ei, Sharon scosese cutia, punând în locul ei o piatră, È™i aruncase iepurele în coÈ™ul de gunoi astfel încât Chivas să nu fie tentat să sape È™i să aducă cadavrul în casă, mândru ca un copil care È™i prezintă premiul proaspăt câștigat. ÃŽnsă, pe măsură ce trecuse săptămâna È™i devenise tot mai evident că Mark își pierdea interesul față de animale, Sharon începuse să se întrebe ce avea să facă cu mica colonie ce supravieÈ›uise. Blake propusese să fie mâncată, dar Sharon respinsese ideea căci, deÈ™i nu mai mâncase iepure de când era mică, gândul de a găti animalele favorite ale familiei îi întorsese stomacul pe dos. Privi acum, în timp ce Blake stătea pe scaunul lui È™i verifica un teanc de dosare, iar Kelly se uita, întinsă pe podea, la desene animate, la creaturile îmblănite, care n aveau cum să își dea seama că, în numai câteva zile, viaÈ›a le devenise nesigură, È™i care își molfăiau liniÈ™tite hrana. Poate că o să le dea drumul, să se alăture coloniilor mari de iepuri de câmp ce hălăduiau în toată valea. Visarea ei fu brusc întreruptă de o bătaie în ușă. N apucă să se ridice în picioare, căci Kelly o È™i tulise să deschidă. Un minut mai târziu, fetiÈ›a se înapoie cu ochii măriÈ›i È™i voce tremurătoare. — A venit o doamnă, anunță ea. Pare nebună sau aÈ™a ceva. Ezită o secundă, apoi continuă cu mândrie: — Nu i am dat drumul înăuntru. ÃŽncruntându se, Sharon se duse la uÈ™a din față, cu Kelly furișându i se pe urme, È™i o întredeschise. Pe moment n o recunoscu pe Charlotte LaConner, aÈ™a cum arăta ea, cu faÈ›a pământie È™i cu ochii înroÈ™iÈ›i de lacrimi. ÃŽÈ™i dădu seama că e ea numai când Charlotte vorbi. Icnind, Sharon deschise uÈ™a larg. — Te rog, zise Charlotte, cu voce uscată, privind peste umăr ca È™i cum se temea să nu fi fost urmărită. Nu mă pot duce nicăieri altundeva. Trebuie să mă laÈ™i să intru... te rog? Kelly se lipi de maică sa. Sharon È›inu uÈ™a cu o mână È™i o trase pe Charlotte înăuntru cu cealaltă. — Charlotte! Ce e? Ce s a întâmplat? — Vor să mă determine să plec, rosti, printre lacrimi, cealaltă femeie. Vor să plec È™i să l uit pe Jeff. Dar el e fiul meu, Sharon! se tângui ea. Nu l pot abandona aÈ™a, pur È™i simplu. Nu pot! Sharon se holbă la Charlotte LaConner, complet buimăcită. Despre ce vorbea femeia aceasta? Jeff era într un spital undeva, nu? O conduse cu blândeÈ›e pe Charlotte în bucătărie, apoi își dădu seama că fiică sa se afla lângă ea, uitându se curioasă la femeia nenorocită. — Du te sus în camera ta, dulceață, o îndemnă ea. N o să trebuiască să stai prea mult. Bine? O clipă crezu că Kelly avea de gând să protesteze, dar micuÈ›a o apucă pe scări în sus, ca È™i cum ar fi înÈ›eles că se petrecea ceva despre care n avea voie să afle. Când ajunse sus, se întoarse È™i privi înapoi. — Ea e mama lui Jeff LaConner? întrebă ea. Sharon ezită, apoi încuviință. Kelly păru că vrea să mai spună ceva, dar se răzgândi È™i dispăru pe coridor către camera ei. Când Sharon È™i Charlotte intrară în salonul familiei, Blake se afla deja în picioare. Văzând starea în care se găsea Charlotte, începu să È™i îndese cu repeziciune dosarele în servietă. — Plec de aici într o secundă, bolborosi el. Tăcu, însă, observând cum se uita la el Charlotte LaConner. — Și tu eÈ™ti complice? se repezi ea, cu o voce ce semăna cu un horcăit. Gâfâind în urma fugii ei nebune, își permise să se lase pe canapea. Privirea, însă, rămase aÈ›intită pe Blake. — Eu... complice femeie? se miră Blake. La ce se referea femeia? Știa, bineînÈ›eles, de căderea psihică a lui Jeff. Chiar intervenise pentru admiterea băiatului într o instituÈ›ie particulară de sănătate mintală din Denver. Charlotte îl privi sălbatic. — Sunt cu toÈ›ii complici, să È™tii, rosti ea uitându se înspre Sharon. I au făcut ceva lui Jeff È™i nu vor să mă lase să aflu È™i eu ce. Nici nu mă lasă să l văd măcar. Au ajuns să mi spună chiar că e vina mea! ÃŽÈ™i cuprinse capul cu palmele È™i începu să plângă. Sharon se duse lângă ea, vrând s o aline, dar Charlotte îi respinse mângâierea. Se auzi soneria de la intrare. Charlotte tresări vizibil. Fără a scoate vreo vorbă, Blake ieÈ™i repede din cameră. O clipă mai târziu, Sharon auzi sunetele vagi ale unei conversaÈ›ii, după care Blake se întoarse. ÃŽn spatele lui venea, îngrijorat, Chuck LaConner. Imediat ce o văzu pe Charlotte, scoase un suspin imens de uÈ™urare. — ÃŽmi pare rău, i se adresă el lui Sharon, îndreptându se către nevastă sa. ÃŽncercă să È™i pună braÈ›ul protector în jurul ei, dar ea îl respinse, aÈ™a cum o respinsese nu cu mult timp în urmă È™i pe Sharon. — Nu È™tiam încotro a luat o, rosti Chuck. Am căutat o în mai multe locuri până să o găsesc. Făcu o pauză, apoi încercă din nou s o îmbrățiÈ™eze pe Charlotte. — Draga mea, o să fie bine. Sunt aici È™i o să am grijă de tine. — Nu! ripostă ea. Se ridică în picioare È™i dădu înapoi până ce atinse cu spatele colÈ›ul camerei, unde încremeni câteva clipe, ca prin ceață, venind de la mii de kilometri depărtare, auzi vocea soÈ›ului ei. — Trebuie să înÈ›elegeÈ›i, zicea el. De când s a ivit necazul cu Jeff starea ei s a înrăutățit permanent. Trebuia să se controleze — trebuia! El avea să i convingă că era nebună, È™i dacă se întâmpla aÈ™a ceva... Trase adânc aer în piept, apoi inspiră încă o dată. Rămase perfect nemiÈ™cată încă câteva clipe, apoi se întoarse încet, cu palmele strânse pe lângă trup, ca să i înfrunte pe cei trei care o urmăreau. Știa că nu poate ceda nevoii interioare de a se întoarce la loc, cu spatele la ei, È™i de a se abandona panicii de care era cuprinsă. ÃŽnghiÈ›i în sec, încercând să scape de nodul care i se pusese în gât, apoi inspiră din nou adânc. — Mi e bine, rosti ea, rugându se să n o trădeze vocea tocmai acum. Eu... mă rog, a fost o săptămână groaznică pentru mine, È™i cred că mi am ieÈ™it un pic din fire. ÃŽl privi fix pe Chuck, rugându l în tăcere să nu mai zică nimic. Chiar dacă el înÈ›elesese privirea, decise s o ignore. — E stresul ultimei săptămâni, rosti el, uitându se înspre Blake. ȘtiÈ›i È™i voi cum e situaÈ›ia — Jeff e la izolare È™i... Se opri, luându È™i privirea de la cei doi Tanner. — Ei bine, continuă el, mă tem că Charlotte începe să È™i închipuie fel de fel de lucruri. Traversă încăperea È™i apucă mâna nevestei sale. — Hai, draga mea, zise el încet. Hai acasă să te odihneÈ™ti un pic. După ce plecară, casa rămase ciudat de tăcută. Cel care vorbi primul fu Blake, după ce dădu din cap cu tristeÈ›e, — Am lucrat la povestea asta toată săptămâna trecută, rosti el. Ceva s a rupt în creierul lui Jeff. ÃŽÈ™i linse, gânditor, buza de jos cu limba. — Și cred că e evident de unde moÈ™teneÈ™te instabilitatea, nu? Sharon nu i răspunse, căci, în timp ce Chuck LaConner încerca să explice ce era cu nevastă sa, rămăsese cu privirea aÈ›intită pe Charlotte. Citise în ochii ei un mesaj clar. Nu l crede. Te rog... nu l crede. * Mark Tanner È™i Linda Harris coborau de pe înălÈ›imile din jurul oraÈ™ului. Hoinăreau pe coclauri de mai bine de o oră. DeÈ™i își luase aparatul cu el, Mark nu făcuse nici măcar o poză. Nici măcar atunci când dintr un pâlc de copaci ieÈ™ise un cap imens de cerb cu niÈ™te coarne enorm de mari, care încremenise instantaneu, speriat de cei doi. — Ce e cu tine? întrebă Linda într un târziu, exasperată. După vreo două minute, cerbul se răsucise pe loc È™i se făcuse nevăzut. Mai mult din obicei, Chivas îl urmărise câțiva metri, după care renunÈ›ase È™i li se alăturase la loc. — Credeam că îți place să fotografiezi orice, continuă ea. Mark dădu din umeri. — ÃŽmi plăcea, fu el de acord. Nu È™tiu, însă... ÃŽn ultima vreme nu îmi mai place să fac nimic din ce făceam. Tăcu, încercând să găsească cuvintele prin care să i explice cât mai bine Lindei ce se petrecea cu el. — A face fotografii e ca È™i cum ai sta pe afară È™i a trage cu ochiul să vezi ce e înăuntru, rosti el. Iar eu am obosit să mă simt lăsat la o parte de la orice. Linda îl privi cu colÈ›ul ochiului. Părea diferit, încă din noaptea din care fusese bătut măr, dar până acum nu fusese prea dornic să discute despre asta. De fapt, nici nu l prea văzuse în acea săptămână; de trei ori fusese obligată să meargă la exerciÈ›iile de susÈ›inătoare, iar în celelalte două zile Mark fusese plecat la clinica sportivă, la întâlnirile cu doctorul Ames. — Te referi la sport? întrebă ea, păstrându È™i pe cât era în stare, vocea neutră. Spre surprinderea ei, Mark încuviință. — Cred că da, recunoscu el. Niciodată înainte nu prea mi a păsat că sunt atât de scund, pentru că nu vroiam să obÈ›in nimic anume. Zâmbi È™i își flexă exagerat braÈ›ul. — Dintr o dată, însă, m am apucat să fac exerciÈ›ii È™i să pun ceva carne pe mine. Uite! Se lăsă la pământ È™i făcu cincizeci de flotări în timp ce Linda se uita la el uluită. Când termină, abia dacă respira un pic mai greu. — Ce zici de asta? întrebă el. Acum trei săptămâni n aÈ™ fi putut face nici măcar zece. — Mare scofală, comentă acră, Linda. Deci poÈ›i face flotări. Cui îi pasă? Jeff LaConner putea face o sută, È™i uite ce a pățit! — Ei, haide, fii serioasă, replică Mark, dezumflat. Fusese sigur că o va impresiona. Nu înseamnă că o să ajung un ticălos ca Jeff dacă îmi fac un pic de formă fizică! Linda îl privi supărată. — Să È™tii că n a fost mereu un ticălos! Când am început să ies cu el era chiar drăguÈ› cu mine. De fapt, a fost drăguÈ› până ce s a transformat într un maniac al sportului! Mark își simÈ›i obrajii că i iau foc. — Ei bine, eu n o să fac asta, replică el hotărât. Se plimbau acum pe malul râului, în apropiere de casa Lindei. — Și ce i rău dacă încerci să fii ca È™i ceilalÈ›i? se rățoi el brusc. Poate că m am săturat să fiu un inadaptat! Linda nu i răspunse până ce nu ajunseră la câțiva metri de casa ei, când se întoarse spre el. — Ascultă. Nu sunt supărată pe tine, ci doar îngrijorată pentru tine, bine? Iar dacă vrei să te „adaptezi" — orice ar însemna termenul ăsta — sunt convinsă că n aÈ™ avea nimic împotrivă. Dar dacă ai de gând să devii un alt Jeff LaConner, mai bine mi ai spune o chiar acum. Mark se holbă la ea, uimit. Să devină un nou Jeff LaConner? Dar el n avea nimic comun cu Jeff È™i nici nu o dorea. — Nu, n am de gând. Eu sunt È™i aÈ™a voi fi întotdeauna. Cotiră pe aleea către casă. Din curticica din faÈ›a garajului, Robb le făcu semn cu mâna. — Hei, Mark! strigă el. Vrei să arunci la coÈ™? Ochi È›inta È™i aruncă priceput mingea de baschet prin plasa coÈ™ului. Mark fu convins că zărise un soi de provocare în ochii celuilalt. O fracÈ›iune de secundă ezită, apoi își lăți faÈ›a într un zâmbet. — Sigur, strigă el la rândul lui. De ce nu? O luă la fugă pe alee, cu Chivas tropăind pe urmele lui, È™i nu observă dezamăgirea din ochii Lindei, înainte ca aceasta să se facă nevăzută în casă. Zece minute mai târziu, Mark începu să gâfâie, dar era încântat că reuÈ™ise să i marcheze lui Robb trei coÈ™uri, în ciuda mărimii È™i dexterității acestuia. La un moment dat, se afla în plin dribling È™i căuta o ocazie de a se strecura pe lângă Robb. ÃŽnaintă, fentă că o ia spre stânga, apoi o coti dreapta, dar când găsi culoar liber spre coÈ™, simÈ›i cum Robb îl loveÈ™te cu cotul în coaste. Gemu când îl străbătu un junghi dureros, È™i mingea căzu aiurea, lovindu se de panou È™i revenind în mâinile lui Robb. Acesta se înălță imediat È™i strecură balonul în plasă. — Nu se pune, È›ipă Mark. M ai faultat! — Rahat! Rânji Robb. Vezi vreun arbitru pe aici? Mark fu cuprins de furie. — Ce dracu' vrei să spui? se repezi el. Faultul e fault. Robb dădu din umeri. — Eu joc ca să câștig, rosti el, aruncând încă o dată mingea în coÈ™. Mark se holbă la el. — Dar jocul ăsta are È™i el niÈ™te reguli, să È™tii. Rânjetul de pe buzele lui Robb pieri È™i ochii căpătară o expresie de duritate. — Singura regulă pe care o cunosc este să câștig, rosti el. Lăsă mingea jos È™i i dădu lui Mark un ghiont. Surprins de gest, Mark se împletici câțiva paÈ™i înapoi. Robb îl împinse din nou, până ce Mark atinse cu spatele garajul. — Hei, rosti el, ce vrei de la mine? — EÈ™ti laÈ™? întrebă Robb. MicuÈ›ul e supărat că a pierdut un punct? Mark strânse din dinÈ›i. ÃŽnainte de a È™i da seama ce face, îl izbi cu pumnul pe Robb în bărbie. Acesta făcu ochii mari de surpriză, apoi rânji sardonic. — Deci vrei să te baÈ›i, da? rosti el batjocoritor. MicuÈ›ul a început să crească, nu? ÃŽncepu să dea cu pumnii, mai mult ca să l necăjească pe Mark. ÃŽntr un târziu se apropie de el, È™i Mark speculă ocazia. Strânse bine pumnul drept, se aruncă asupra lui Robb È™i i înfipse pumnul în stomac. Robb dădu drumul cu zgomot aerului din piept, dădu înapoi È™i se apucă cu o mână de abdomen în timp ce căuta să È™i recapete suflul. Tocmai era pe punctul de a l lovi serios pe Mark, când se deschise uÈ™a din spate È™i în curte își făcu apariÈ›ia Elaine Harris. — ÃŽncetează! comandă ea. ÃŽncetează în clipa asta! UluiÈ›i de tonul vocii ei, ambii băieÈ›i se întoarseră spre ea. Elaine se uită urât la Robb. — Nu vreau să aud nici o scuză, declară ea. EÈ™ti cu aproape un cap mai înalt decât Mark È™i ai cu douăzeci de kile mai mult ca el. Acum treci în casă, iar când o să vină taică tău acasă o să i dai explicaÈ›ii! AÈ™teptă, cu mâinile înfipte în È™olduri, până ce Robb își aplecă grumazul È™i trecu pe lângă ea intrând în casă. După asta, Elaine i se adresă lui Mark, pe un ton blând, cu care parcă își cerea scuze. — ÃŽmi pare rău. Orice s ar fi întâmplat, n ar fi trebuit să dea cu pumnul în tine. Mark simÈ›i că i arde faÈ›a de ruÈ™ine. Ce părere avea ea, că era vreun invalid care nu se putea apăra? Se răsuci, fără vorbe, pe călcâie È™i apucă grăbit pe alee, amintindu È™i ce se întâmplase în noaptea în care nu fusese capabil să se apere. Astăzi, însă, fusese cu totul altceva. Astăzi nu încercase să fugă, chiar după ce Robb încercase să l lovească. Astăzi stătuse mândru pe loc È™i replicase la lovituri. Iar pentru o clipă, după ce i reuÈ™ise directa în abdomenul lui Robb, avusese chiar senzaÈ›ia că ar fi putut câștiga. BineînÈ›eles, Robb își revenise deja când doamna Harris ieÈ™ise în curte; È™i totuÈ™i, reuÈ™ise să l dezechilibreze serios pe adversar. Măcar de data asta încercase. Pornind către casă, își dădu seama că îi plăcuse chiar să se bată. Nu mai încercase vreodată înainte o asemenea senzaÈ›ie. Nici măcar nu È™i imaginase că ar fi putut să i placă. 17 Fusese o dimineață liniÈ™tită în spital. Când Susan Aldrich se uită la ceasul prins de peretele de deasupra biroului ei din spatele ghiÈ™eului, fu surprinsă să constate că acesta indica doar ora nouă È™i jumătate. Asta era problema de bază în zilele liniÈ™tite — timpul părea că se scurge târându se. Se uită în sala de aÈ™teptare È™i zâmbi aproape cu tristeÈ›e când văzu că nu era nimeni acolo. Nu È™i putea ocupa câteva minute nici ducându se să È™i facă o cafea, căci o zărise cu câteva clipe înainte pe Maria Ramirez îndreptându se către bucătărie. Maria făcea de acum parte din peisajul cotidian al spitalului. Pe măsură ce nesfârÈ™itele zile de veghe la căpătâiul fiului ei se transformaseră în săptămâni, Maria începuse treptat să È™i creeze o rutină a ei proprie. ÃŽncepuse cu simpla îngrijire a camerei lui Ricardo, dar, treptat, ea își extinse domeniul, neîntrebând niciodată dacă trebuia făcut ceva, ci observând doar infirmierii È™i asistenÈ›ii medicali în timp ce aceÈ™tia își efectuau îndatoririle, apoi preluând, discret o parte din sarcinile lor. La început, Susan încercase s o convingă pe Maria că nu era nevoie să È™i asume niÈ™te treburi, dar ea se mulÈ›umise să i zâmbească sorei. — Faci atât de multe pentru fiul meu, replicase ea. Iar eu, dacă nu pot să l ajut pe el, măcar să i ajut pe cei care pot s o facă. Ca atare, Susan, Karen Akers È™i alÈ›i membri ai personalului, o lăsaseră pe Maria să facă ce vroia. Până acum majoritatea treburilor de rutină ale schimbului de zi ca È™i ale celui de seară, dealtfel — erau făcute cu pricepere de micuÈ›a È™i graÈ›ioasa femeie ai cărei ochi negri păreau că nu scapă nici un amănunt din preajmă. Susan ajunsese să înÈ›eleagă că Maria își ajuta, de fapt, fiul, căci întreg personalul căpătase obiceiul să vină în camera lui Ricardo de câteva ori pe zi, uneori stând, pur È™i simplu, câteva clipe lângă patul lui, alteori rupându È™i câteva minute din timpul de lucru ca să i spună câte ceva, deÈ™i toată lumea avea convingerea fermă că el habar n avea de prezenÈ›a celor din jur. Mickey Esposito — asistentul de zi, din ale cărui îndatoriri o mare parte fuseseră preluate discret de Maria — își luase obiceiul să aducă o carte cu el È™i să È™i petreacă mai multe ore lângă forma inertă, menÈ›inută în viață de aparat, citindu i acesteia pasaje întregi cu voce tare. O dată Mac MacCallum intrase în timp ce Mickey îi citea lui Rick. Asistentul se uitase la doctor cu o privire vinovată È™i închisese cartea, dar Mac îl îndemnase să continue. — Nimeni nu È™tie ce se petrece în mintea lui, îl asigurase el pe Mickey. Noi credem că ne aude, dar nu putem fi siguri. Iar dacă ne aude, atunci îți e, probabil, recunoscător pentru ceea ce faci. Camera lui Ricardo devenise centrul de interes al spitalului. Pe timpul pauzelor, membrii personalului nu se mai adunau în jurul mesei mari din bucătărie, ci în jurul patului băiatului. Având acum câteva minute la dispoziÈ›ie, Susan porni automat către camera lui Rick. Inspectă rapid cu privirea monitoarele de deasupra patului lui È™i se încruntă. Curba pulsului, întotdeauna perfect regulată, oscila nebuneÈ™te, iar ochii lui, închiÈ™i È™i nemiÈ™caÈ›i din clipa în care fusese adus în spital, se agitau spasmodic în spatele pleoapelor lăsate. ÃŽn timp ce ea se uita fix la ecrane, în afara încăperii începu să sune un clopot de alarmă, alertând tot spitalul cu Codul Albastru. ÃŽn câteva secunde își făcu apariÈ›ia MacCallum, urmat de doi asistenÈ›i È™i de Maria Ramirez. — Ce e? întrebă Maria, cu voce tremurătoare, privindu È™i fiul încremenit pe pat. ÃŽn acea clipă ochii lui se agitară din nou, È™i Maria icni: — Se trezeÈ™te! Se trase alături de pat È™i se aplecă peste Rick, în timp ce MacCallum se întoarse către Susan Aldrich È™i începu să împartă ordine de aducere a echipamentelor de urgenÈ›e. Maria se uită în sus, cu o privire plină de teamă. — Ce e? S a întâmplat ceva? MacCallum strânse din buze. — A intrat în insuficiență cardiacă, anunță el. Maria făcu ochii mari È™i se albi la față, apoi se uită din nou la Rick. Băiatul deschise brusc ochii È™i buzele încercară să molfăiască un cuvânt. Din gât îi ieÈ™i un hârâit vag. Maria se apropie È™i mai mult È™i mâna ei i o strânse pe cea a lui Rick. — Sunt aici, Ricardo. O să fie bine. Ricardo clipi È™i miÈ™că din nou din buze. Maria își apropie urechea de ele. Crezu că aude cum fiul ei rosteÈ™te un cuvânt, chiar dacă în acea clipă în cameră intră în grabă un asistent cu o măsuță pe care se afla un stimulator cardiac. — Adio..., È™opti Ricardo. O fracÈ›iune de secundă Maria nu fu deloc convinsă că auzise bine. ÃŽnsă când MacCallum o dădu la o parte ca să poată sfâșia îmbrăcămintea de spital a băiatului, în dreptul pieptului, ca să i poată monta electrozii pe piele, ea luă o decizie. — Nu! rosti ea tare, cu o voce care răsună bizar în mica încăpere. Toată lumea se opri din activitate È™i se holbă la ea. — Dar o să..., începu MacCallum. Se opri când o văzu cum dă din cap. — O să moară, încheie ea propoziÈ›ia. Știu. Și el o È™tie. Trebuie să l lăsăm să plece în pace. Susan Aldrich icni, iar MacCallum se încruntă. Doctorul privi încă o dată monitoarele. Presiunea sanguină scădea rapid, iar bătaia inimii nu mai avea nimic regulat în ea. — EÈ™ti sigură? o întrebă el pe Maria. Femeia ezită doar o scurtă fracÈ›iune de secundă. Cu ochii înlăcrimaÈ›i, dădu afirmativ din cap. — Sunt sigură. Trebuie să l lăsăm să se ducă. Și a luat adio de la mine, aÈ™a că trebuie să mi iau adio de la el. CeilalÈ›i urmăriră în tăcere cum ea se aplecă È™i sărută cu blândeÈ›e buzele fiului ei. Susan Aldrich luă una dintre mâinile băiatului într ale ei, iar Mickey Esposito o imită cu cealaltă mână. Mac MacCallum își lăsă palma pe fruntea băiatului. DeÈ™i toÈ›i È™tiau că Ricardo era incapabil să vorbească, nimeni nu vroia să i fure maică sii unica ei consolare. O clipă mai târziu, ochii lui Ricardo Ramirez se deschiseră încă o dată, extrem de curaÈ›i È™i limpezi. La colÈ›urile buzelor apăru o strâmbătură ce putea fi luată drept un spasm la fel de bine ca È™i o încercare de zâmbet. Apoi ochii i se închiseră. Curba pulsului se aplatiză, iar în încăpere răsună un singur È›iuit sinistru. Ricardo Ramirez murise. * O jumătate de oră mai târziu, Mac MacCallum stătea în biroul lui, holbându se năuc la certificatul de deces completat. Precum restul personalului de la spitalul districtual, fusese complet luat prin surprindere de moartea subită a băiatului. Ca È™i ceilalÈ›i, Mac obiÈ™nuia să treacă pe la patul lui Rick de mai multe ori pe zi, nu pentru că avea ceva anume de urmărit în evoluÈ›ia clinică a băiatului, ci pentru că se simÈ›ea miÈ™cat de suferinÈ›a lui Rick, chiar È™i aÈ™a inconÈ™tient cum era acesta. Și el ajunsese să l privească pe Rick mai mult decât ca pe un simplu pacient. DeÈ™i n apucase să schimbe cu el nici un cuvânt, îl considerase ca un prieten. Acum prietenul lui era mort, iar Maria Ramirez, pe care MacCallum o considera tot prietenă, stătea în sala de aÈ™teptare. Numai ochii ei trădau durerea profundă, căci, în rest, ea încerca să se descurce în faÈ›a pierderii unicei fiinÈ›e din viaÈ›a ei pe care o iubise cu adevărat È™i în care se încrezuse. ÃŽntr un târziu, chipul lui MacCallum se înăspri. Doctorul apucă telefonul È™i l sună pe Phil Collins la liceu. AÈ™teptă nerăbdător, bătând darabana cu degetele, cât timp antrenorul sosi de pe terenul de antrenament de unde fusese chemat. — Aici e doctorul MacCallum, rosti el când auzi vocea lui Collins. Știu că nu È›i prea pasă, dar te informez că Ricardo Ramirez a murit acum o jumătate de oră. — Isuse, exclamă Collins, dar MacCallum era convins că vorba antrenorului masca îngrijorare, nu regret. Și ce se va întâmpla acum? — Nu È™tiu, răspunse MacCallum. ÃŽÈ›i spun, însă, că sunt perfect conÈ™tient de ceea ce tu, Ames È™i TarrenTech i aÈ›i pregătit Mariei È™i nu cred că e suficient. Vocea i se înăspri. — M am săturat de tine È™i de echipa ta de football, Collins. Week end ul trecut am avut un caz de picior fracturat, iar alaltăieri o ruptură de splină. Ezită o clipă, întrebându se dacă își putea susÈ›ine cu dovezi acuzaÈ›iile ce i stăteau pe limbă, apoi se avântă. — O să i sugerez Mariei să deschidă un proces contra voastră pentru crimă, în care să vă bage pe toÈ›i: pe tine, È™coala, Jeff LaConner, părinÈ›ii acestuia, Marty Ames È™i Rocky Mountain High. Nu È™tiu ce faceÈ›i voi acolo, dar orice aÈ›i experimenta va înceta imediat. — Hei, stai o clipă..., începu Collins. MacCallum i o reteză: — Nu stau deloc, replică el cu duritate È™i puse receptorul în furcă. Nu È™tia dacă obÈ›inuse ceva procedând astfel È™i nu credea că un proces ar duce la vreo concluzie, însă se simÈ›ea mai bine acum. La biroul său, Phil Collins se holbă la receptorul mort din mâna sa câteva clipe, apoi apăsă furca până ce obÈ›inuse un ton. Formă numărul personal al lui Marty Ames, apoi aÈ™teptă, bătând inconÈ™tient darabana, într un gest similar cu cel al lui MacCallum de mai înainte. Când Ames îi răspunse, Collins îi repetă vorbele doctorului aproape cuvânt cu cuvânt. Două minute mai târziu, Ames i le repeta lui Jerry Harris. — Bine, replică obosit, Harris. Se gândi o clipă, apoi vorbi din nou. — Trebuie să lămurim situaÈ›ia lui LaConner chiar acum. PoÈ›i face preparativele necesare? — BineînÈ›eles, replică Ames. ÃŽnainte de a l suna pe Chuck LaConner la biroul acestuia, Jerry Harris dădu instrucÈ›iuni ca unul dintre elicopterele firmei să fie gata de decolare către Grand Junction, unde avea să l aÈ™tepte un avion supersonic. * Charlotte LaConner simÈ›i un gol imens în stomac. Probabil că nu l auzise bine pe Chuck — trebuia să fie o greÈ™eală. Poate că, în definitiv, începea să È™i imagineze diverse lucruri, aÈ™a cum susÈ›inuse el încă din clipa în care ea se refugiase în casa Tanner ilor — nu È™i mai amintea când se petrecuse asta — când Chuck aproape că le declarase lui Sharon È™i lui Blake că ea își pierdea minÈ›ile. Poate că era doar o închipuire a ei faptul că el sosise de la lucru acum la mijlocul zilei. Poate că el nici nu se afla acum în cameră cu ea. Clătină, ameÈ›ită, din cap. — ÃŽÈ›i faci bagajul? se miră ea. Acum? Chuck încuviință. — Corect. Plec. — Dar nu înÈ›eleg. — Am fost transferat, dragă, nu È›i aminteÈ™ti? Plec la Boston. Charlotte dădu din mâini într un gest de neputință. — Dar am crezut... am crezut că l aÈ™teptăm pe Jeff... — Nu pot, Charlotte, replică Chuck. Trebuie să plec acum. Azi. Mă aÈ™teaptă un elicopter. Charlotte oftă, uÈ™urată. Atunci totul era în regulă. El pleca, dar ea nu trebuia să l însoÈ›ească. Putea rămâne aici să aÈ™tepte ca Jeff să se facă ceva mai bine. — P poate că o să mă duc la Boulder, rosti ea. AÈ™ putea fi atunci mai aproape de Jeff. Cu degetele de la mâna dreaptă își înÈ›epa mâna stângă. Unghiile ei, rupte È™i neîngrijite de pe urma obiceiului inconÈ™tient pe care È™i l formase în ultimele zile, È™i anume acela de a È™i le muÈ™ca în vreme ce zăcea holbându se în gol, săpau adânc în piele, lăsând urme roÈ™ii. Chuck clătină din cap. — ÃŽmi pare rău, Charlotte, rosti el încet. Nu se putea uita la ea, nu putea privi durerea de pe chipul ei care avea să i se întipărească cu siguranță la auzul veÈ™tilor pe care avea el să i le dea. — O să trebuiască să fii internată într un sanatoriu pentru o vreme. Am discutat problema cu Jerry È™i cu Marty Ames, È™i am căzut cu toÈ›ii de acord că ai nevoie de odihnă, pe o perioadă de timp ca să revezi cele întâmplate È™i să treci peste stările tale paranoice. Charlotte dădu înapoi ca È™i cum ar fi fost lovită fizic. — Nu, scânci ea. Nu mi poÈ›i face asta! Sunt soÈ›ia ta, Chuck... — Fii rezonabilă, dragă, i o reteză el. Charlotte, însă, nu l mai ascultă. Se smulse de lângă el, fugi din cameră È™i urcă scările până la etaj, unde intră în dormitorul principal È™i încuie uÈ™a după ea. O cuprinse panica. Aveau s o ia È™i s o bage într o cuÈ™că, aÈ™a cum procedaseră È™i cu Jeff. Dar de ce? Ce făcuse ea? Nu vroise decât să È™i vadă fiul, să i vorbească, să i spună că l iubea. Dar ei n o lăsaseră! De ce? Acum È™tia. ÃŽi apăru totul cu claritate; trebuia să È™i fi dat seama de multă vreme! O minÈ›eau, o minÈ›iseră încă de la început. Jeff nu se găsea în nici un spital privat, nici în Boulder, nici în altă parte. ÃŽl închiseseră undeva, unde nici ea, nici altcineva nu l putea vedea. Nici nu era bolnav! Era È›inut prizonier undeva! Ajutor! Trebuia să obÈ›ină ajutor înainte de a fi prea târziu. Căută cu înfrigurare sertarul de sus al noptierei ei, unde era convinsă că ascunsese bucățica de hârtie pe care mâzgălise numărul de telefon al lui Sharon Tanner. O găsi într un târziu, apoi se luptă cu telefonul ca să formeze numărul, căci degetele ei tremurânde refuzau să asculte comenzile creierului. Ar fi fost bine dacă s ar fi uitat în acea clipă pe fereastră; ar fi văzut o ambulanță apropiindu se de casă È™i cotind pe alee. N avu, însă, această inspiraÈ›ie, aÈ™a că nu zări nimic È™i nu mai avu timp să fugă din casă. Degetele ei apăsară, în sfârÈ™it, tastele corect. AÈ™teptă îngrozită în timp ce telefonul de la celălalt capăt al liniei sună de patru ori, apoi de cinci, apoi de È™ase ori. Dacă Sharon nu era acasă? Ce ar face... Spre uÈ™urarea ei, auzi o voce gâfâită. — Sharon? rosti ea. Sharon, trebuie să mă ajuÈ›i. Vor să mă bage într un spital. I au făcut ceva îngrozitor lui Jeff È™i nu vor ca eu să aflu... — Charlotte? o întrerupse Sharon. Charlotte, ce s a întâmplat? N are nici o logică ce spui. Charlotte se forță să redevină calmă È™i să se oprească din tremurat. Se concentră, trase adânc aer în piept È™i vru să reia conversaÈ›ia când auzi o bătaie în ușă. — Charlotte? Era vocea lui Chuck. — Trebuie să mi dai drumul înăuntru, Charlotte. ÃŽl auzi pe Chuck adresându se altcuiva, È™i calmul ei încropit se nărui ca un castel de cărÈ›i de joc. — Oh, Doamne, scânci ea. Sharon, sunt aici! Au venit după mine, Sharon! Ce mă fac? Se auzi o bubuitură, apoi uÈ™a dormitorului se deschise cu violență. ÃŽnsoÈ›it de doi indivizi, Chuck dădu năvală în încăpere, se holbă năuc la nevastă sa o clipă, apoi, în timp ce ea îl privea fără să scoată o vorbă, veni înspre telefon, i l luă din mână È™i îl repuse în furcă. — O să fie totul bine, dragă, îi zise el, punându È™i braÈ›ele în jurul ei È™i îmbrățișând o tandru în timp ce le făcu celor doi indivizi un semn cu capul. Unul dintre ei se făcu nevăzut, iar celălalt se apropie È™i i înfipse femeii în umăr acul unei seringi. Prea uluită ca să mai aibă capacitatea de a protesta, Charlotte începu să suspine în tăcere în timp ce drogul își făcu rapid efectul. O clipă mai târziu, celălalt individ își făcu apariÈ›ia din nou cu o targă. Când o întinse pe targă, Charlotte era deja inconÈ™tientă. * Sharon privi năucă telefonul mort, ca È™i cum n ar fi priceput ce s a putut petrece. O clipă mai târziu, însă, se decise. Răsfoi paginile cărÈ›ii de telefoane a oraÈ™ului până ce găsi adresa familiei LaConner, apoi își puse jacheta È™i plecă în fugă din casă, înjurând printre dinÈ›i faptul că ea È™i Blake se hotărâseră să schimbe vechea lor maÈ™ină Subaru, pe care el o avea încă de când se mutaseră în San Marcos. ÃŽn această clipă n avea nevoie de o maÈ™ină lentă. Aproape alerga când ajunse la colÈ›, căci avea încă vie în memorie bufnitura pe care o auzise în telefon. Iar Charlotte păruse atât de înspăimântată, atât de îngrozită... Trecu în goană, indiferentă la frigul muÈ™cător al aerului tare de munte. Făcu o pauză în colÈ›ul Colorado Street. Tocmai vroia s o traverseze când o ambulanță, cu luminile aprinse dar cu sirena stinsă, trecu în viteză prin intersecÈ›ie. MaÈ™ina o făcu stânga È™i dispăru după o curbă. Sharon înjură din nou, bănuind că în vehicul se afla Charlotte. Știa că, dacă ar fi avut o maÈ™ină, ar fi fost în stare să urmărească ambulanÈ›a. Acum, însă, nu mai putea face nimic. ÃŽÈ™i recăpătă suflul, traversă strada È™i o apucă pe Pueblo Avenue către casa LaConner ilor. Pe dinafară nu arăta deloc altfel față de celelalte case din cartier. Aflată la distanță de trotuar, era o copie aproape perfectă a casei Tanner ilor. Cu toate astea, clădirea avea ceva nedefinit care o făcu pe Sharon să nu se simtă în largul ei. Se uită la maÈ™ina de pe alee, apoi urcă scările din față È™i apăsă pe butonul soneriei. Nu primi nici un răspuns. După câteva clipe, Sharon apăsă din nou, apoi încercă uÈ™a È™i descoperi că era descuiată. Cu inima bătându i cu putere, împinse uÈ™a È™i se strecură înăuntru. — Charlotte? strigă ea. Charlotte, sunt Sharon Tanner. EÈ™ti aici? Din nou tăcere. Sharon trecu de a binelea pragul È™i închise uÈ™a după ea. Auzi o miÈ™care la etaj. O clipă mai târziu în capul scărilor se ivi Chuck LaConner cu o valiză în mână. Acesta se opri, uimit s o vadă pe Sharon. — Sharon! exclamă el. Aha, deci cu tine a vorbit Charlotte la telefon, nu? Sharon încuviință. — Ce s a întâmplat cu ea? întrebă ea. A pățit ceva? Privirea i se îndreptă spre valiză. Chuck o ridică în sus ca È™i cum ar fi oferit o ca dovadă a vreunei decizii. — Mă tem că trebuie să mă grăbesc, rosti el, pornind în jos pe scări. — Unde e, Chuck? Ce se întâmplă? Chuck nu i răspunse imediat. Umerii i se lăsară în jos È™i el se prăbuÈ™i greoi pe una din treptele scării. — Cred că n are sens să nu È›i spun, rosti el într un târziu. Eu... Mă rog, a trebuit s o internez pe Charlotte. Sharon icni, dar Chuck dădu, neajutorat, din umeri. — Nu mai puteam face altceva, zise el. Ai văzut o sâmbătă în ce stare se afla, iar de atunci situaÈ›ia s a înrăutățit. Azi dimineață părea să se simtă mai bine, aÈ™a că m am dus la lucru. Acum o oră m a sunat. A început să mă acuze violent de tot felul de lucruri, pretinzând că telefonul era interceptat È™i că locuinÈ›a era supravegheată de diverÈ™i indivizi. Dădu, trist, din cap. — N avea nici o logică, bineînÈ›eles. Ca atare, în cele din urmă, mi am sunat un prieten din Canon City. Sharon își înălță sprâncenele. — Canon City? — De cealaltă parte a munÈ›ilor, lângă Pueblo. O privi pe Sharon. — E un spital pentru bolnavi psihici. Prietenul meu e în conducere. — ÃŽnÈ›eleg, rosti Sharon umezindu È™i buzele. — Oricum, continuă Chuck, el mi a spus că ar fi bine s o trimit pe Charlotte acolo. Ca atare am chemat o ambulanță, apoi am venit acasă. Strânse din buze, apoi se uită la ceas È™i se ridică în picioare. — Hai sus, o îndemnă el. N o să È›i vină să crezi. Sharon îl urmă în tăcere pe Chuck în dormitorul principal. Atârnând într o singură balama, uÈ™a stătea lipită de perete, iar camera se afla într o dezordine cumplită. Hainele lui Chuck erau împrăștiate pretutindeni pe podea. Sertarele dulapului de lângă perete zăceau azvârlite peste tot. — S a încuiat aici, explică el. Mi a spus că mă dă afară, că eu fac parte dintr un complot închipuit în mintea ei. Nu mai avea nici un pic de comportament raÈ›ional, È™i, în cele din urmă, ei bine... Ridică din nou din umeri È™i se uită la ceas. — Uite ce e, trebuie să plec. Am câteva lucruri de ale Charlottei aici È™i trebuie să le duc până în Canon City. — ÃŽnÈ›eleg, È™opti Sharon. Aruncă încă o privire prin cameră, apoi îl urmă pe Chuck în jos pe scări È™i afară din casă. — Cred... cred că a fost oribil pentru tine, zise ea într un târziu, când Chuck înghesuia valiza pe canapeaua din spate a maÈ™inii lui. — N a fost uÈ™or, o aprobă el strecurându se în spatele volanului. ÃŽntâlni privirea lui Sharon È™i se grăbi să se uite în altă parte. — A fost, însă, mult mai rău pentru ea, reluă el. Cred... cred că nu prea È™tiu ce o să facem de acum înainte. — Dacă te pot ajuta cu ceva..., începu Sharon, dar Chuck o opri cu un gest al mâinii. — AÈ™ vrea să mă fi putut ajuta, rosti el trist. Mă tem, însă, că nu poÈ›i. Oricum nu acum. Porni maÈ™ina, apoi se oferi s o ducă pe Sharon acasă. Ea refuză, însă o clipă mai târziu el se făcu nevăzut. Sharon rămase pe trotuar, urmărind maÈ™ina până ce dispăru, apoi se răsuci să se uite încă o dată la casă. ÃŽÈ™i aminti din nou de apelul disperat al Charlottei, È™i revăzu expresia din ochii ei din acea sâmbătă când Chuck o luase de la familia Tanner. Nu l crede, spunea acea expresie. Te rog, nu l crede! Revăzu apoi haosul din dormitor. DeÈ™i hainele lui Chuck erau pretutindeni, nu zărise nici o piesă de îmbrăcăminte de a nevestei sale. Dulapul lui Charlotte nici măcar nu fusese deschis. Și totuÈ™i Chuck zisese că împachetase câteva haine de ale ei ca să i le ducă la spital. — Nu È›i face griji, rosti Sharon cu voce tare, deÈ™i n o auzea nimeni. Nu l cred. Nu cred nici un cuvânt din ce a spus! 18 Sharon privi stingherită la clădirea TarrenTech. O văzuse È™i înainte, ba chiar o admirase. Fusese atât de perfect proiectată pentru locul în care fusese înălÈ›ată încât părea parte integrantă a peisajului. Acum, însă, părea schimbată, luând aspectul unui animal ghemuit în aÈ™teptarea prăzii. Viziunea era ridicolă, bineînÈ›eles — nu era altceva decât o clădire, È™i nimic din ea nu indica vreo schimbare. De fapt se transformase ea, È™i simÈ›ise aceasta în timp ce parcursese pe jos jumătatea de milă ce despărÈ›ea oraÈ™ul de sediul companiei. ÃŽncercase să meargă încet, ca la plimbare, ca să preîntâmpine eventualitatea că ar fi urmărit o cineva. Apropiindu se acum de uÈ™ile de la intrare își spuse că È™i această atitudine a ei fusese o prostie. Nu făcuse nimic altceva decât să răspundă la apelul unei cunoÈ™tinÈ›e. De ce s o urmărească cineva? Cu toate astea, când se apropie de intrare, se trezi că priveÈ™te bănuitoare în jur, căutând camere de luat vederi ascunse care să fie pironite pe ea. Aceste camere, însă, n o urmăreau pe ea în mod special; nu erau altceva decât niÈ™te obiecte lipsite de viață, vizualizând continuu zona din jurul clădirii, aflate permanent în alertă pentru orice È™i înregistrând orice miÈ™care din câmpul lor vizual. Charlotte LaConner fusese cea care o alarmase. Cuvintele ei îi răsunau încă în minte: „Vor să mă interneze. I au făcut ceva îngrozitor lui Jeff È™i nu vor ca eu să aflu". Se referise, oare, la TarrenTech sau la clinica sportivă? Sharon răsucise cuvintele pe toate părÈ›ile È™i ajunsese la concluzia că nu conta înÈ›elesul exact al lor, căci era convinsă că, într un fel sau într altul, clinica sportivă depindea complet, ca aproape totul în Silverdale, pentru supravieÈ›uire de TarrenTech. OperaÈ›iunile de anvergură întreprinse de Marty Ames nu puteau avea viaÈ›a lungă numai pe baza sumelor colectate ca taxe de participare la tabere È™colare de vară pentru antrenament. ÃŽndreptându È™i inconÈ™tient È›inuta, Sharon împinse uÈ™ile È™i păși către biroul de informaÈ›ii, unde fu întâmpinată de o secretară zâmbitoare. — Pot să vă ajut cu ceva, doamnă Tanner? Sharon își încreÈ›i sprâncenele, nedumerită, apoi privi instinctiv pieptul fetei în căutarea insignei de identificare pe care o purtau toÈ›i angajaÈ›ii TarrenTech. Fata n avea aÈ™a ceva. Ea zâmbi È™i mai larg când înÈ›elese dilema lui Sharon. — Mă numesc Sandy Davis. Nu mă cunoaÈ™teÈ›i. Sistemul de securitate v a făcut o identificare prin comparare foto, aÈ™a că am È™tiut că sunteÈ›i aici încă înainte de a intra în această clădire. Sharon încremeni. O verificare foto a ei? Dar de ce? Și cum? Nu dăduse niciodată companiei vreo poză de a ei. Nici măcar nu i fusese cerută vreuna. Răspunsul, însă, era evident: camerele de luat vederi din San Marcos îi înregistraseră intrările È™i ieÈ™irile È™i imaginile fuseseră transmise în Silverdale împreună cu dosarele personale ale lui Blake. Și totuÈ™i era ceva ciudat în toată chestia asta. Se simÈ›ea frustrată fiindcă aflase că fusese depistată È™i identificată încă înainte de a intra în clădire. ÃŽi întoarse fetei zâmbetul, sperând să nu i se citească nervozitate pe față. — PoÈ›i să mi spui unde e biroul soÈ›ului meu? — Pe coridor, la stânga, apoi la dreapta, în capăt, lângă cel al domnului Harris. Sharon porni pe coridor. Acum, că se afla în interiorul clădirii, se simÈ›ea È™i mai acut urmărită. Părul de pe ceafă începea să i se ridice. Grăbi, instinctiv, paÈ™ii È™i se forță să È™i spună că trebuia să aibă aerul că nu se întâmplase nimic rău. Când ajunse în zona biroului lui Blake, ritmul paÈ™ilor îi ajunse din nou la normal. Intră în anticameră È™i secretara soÈ›ului ei — o femeie pe care Sharon n o mai văzuse niciodată — îi zâmbi larg, exact ca Sandy Davis. — E la telefon acum, dar i am transmis un mesaj că vă aflaÈ›i aici, rosti ea după ce i strânse, ferm, mâna lui Sharon. VreÈ›i o cafea? Sharon negă. Imediat după aceea se deschise uÈ™a interioară È™i Blake se ivi în cadrul ei. — Ce surpriză plăcută! exclamă el zâmbind. Cum de ai făcut tot drumul până aici? Sharon dădu ca explicaÈ›ie primul lucru care i veni în minte. — MaÈ™ina. Am vrut să fac niÈ™te cumpărături È™i lista era prea lungă pentru bietele mele picioare. Privi secretara cu colÈ›ul ochiului: — Putem merge înăuntru? Blake păru buimăcit, dar încuviință È™i i deschise uÈ™a nevestei sale. Când ajunseră înăuntru, Sharon închise uÈ™a în urma ei. El făcu un gest cu capul. — Ce e atât de important încât să nu audă Ellen? — Charlotte LaConner, rosti ea coborându È™i, instinctiv, vocea. ÃŽncercând să nu È™i trădeze emoÈ›ia puternică, îi explică lui Blake ce se întâmplase. După ce încheie, Blake o privi descumpănit. — Și ai venit până aici să mi povesteÈ™ti toate astea? zise el. Să mi spui că Charlotte a clacat psihic? Dar am văzut asta amândoi, iubito, acum câteva zile. — Nu i vorba de asta, rosti, nervoasă, Sharon. Mai exact nu i vorba chiar de asta. Important e ce a zis ea, È™i anume că „i au" făcut ceva lui Jeff. Cred că se referea la clinica sportivă. — Sau la marea conspiraÈ›ie comunistă, nu? comentă, acid, Blake. Văzând durerea din privirea nevestei sale, încercă să È™i înmoaie duritatea vorbelor: — Iartă mă. Noi doi È™tim, însă, că Charlotte devenise tot mai paranoică, iar cu boala asta... — AÈ™a să fie? îl întrerupse Sharon. Eu cred că nu È™tim deloc care e situaÈ›ia exactă. Era evident supărată, È™i avea tot dreptul să fie aÈ™a. După ceea ce s a întâmplat cu Jeff, cum să nu fie? Blake trase adânc aer în piept, apoi se aÈ™eză pe fotoliul din spatele biroului lui. — Bine, rosti el. Ce vrei, de fapt? Nu i vorba numai de Charlotte, nu i aÈ™a? Sharon ezită, apoi clătină din cap. — Cred că nu, zise ea. Sunt mai multe, care nu m ar fi deranjat, dacă n ar fi fost atâtea. Am tot timpul senzaÈ›ia că ceva e putred aici, Blake. Făcu un gest elocvent. Mâinile tremurânde îi trădară emoÈ›ia. — E vorba de tot ce ne înconjoară — oraÈ™ul, È™coala, chiar È™i copiii. Totul e prea perfect. Blake zâmbi cu ironie. — Se pare că Jeff LaConner nu e perfect, încercă el să glumească, apoi redeveni serios. Băiatul ăla, Ramirez, a murit în dimineaÈ›a asta. Din câte am înÈ›eles, maică sa încearcă încă să l învinuiască pe Jeff. Ochii lui Sharon se umplură de lacrimi când își aminti trista siluetă inertă a lui Rick Ramirez. Imediat, însă, gândul ei reveni la Jeff LaConner. — Dar Jeff nu mai e aici, nu? se interesă ea. Iar Charlotte a început să facă scandal în legătură cu Jeff È™i acum nici ea nu mai e aici. — Hei, stai aÈ™a. Sună parcă... Sharon nu l lăsă să termine. — Eu spun doar că nu sunt convinsă că am făcut cea mai bună alegere venind aici. La început totul era minunat. Acum, însă, chiar È™i Mark începe să se schimbe, iar asta se petrece de când l a vizitat pe doctorul Ames. — Dar nu face decât se execute niÈ™te exerciÈ›ii de întărire, protestă Blake. — Ieri s a bătut cu Robb Harris, i o reteză Sharon. Chestia asta nu i stă în caracter lui Mark — el nu s a bătut niciodată cu nimeni. Blake strânse din fălci È™i È™i încrucișă braÈ›ele peste piept. — Ce vrei? se rățoi el. Vrei să l scot pe Mark de la clinica sportivă? Poate că n ar trebui să ne oprim aici. Poate că ar trebui să mi dau demisia de la TarrenTech È™i să ne întoarcem în California! — Poate că da! explodă Sharon. Oare la asta se gândise tot timpul? Nu era sigură. Dintr o dată avu senzaÈ›ia că Blake se uită nervos în jurul lui, ca È™i cum i ar fi fost teamă să nu fie spionat chiar È™i în intimitatea biroului său personal. El căută câteva clipe în buzunarul hainei È™i scoase un set de chei de maÈ™ină pe care i le înmână lui Sharon. — Uite ce e, zise el. Știu că eÈ™ti supărată în clipa asta, È™i poate că ai dreptate să fii aÈ™a. Chestiunea asta, însă, o putem discuta È™i mai târziu, când o să vin acasă. E n regulă? Ia maÈ™ina; eu o să vin pe jos sau o să mă ia Jerry în maÈ™ina lui. Era o concediere. O clipă Sharon fu tentată să se certe cu el È™i să ceară lămurirea situaÈ›iei pe loc. Expresia de pe faÈ›a lui, însă, ca È™i scânteierile ciudate de nervozitate din ochi, o determinară să tacă. — Bine, rosti el în final. Se întinse să l sărute È™i crezu pentru o fracÈ›iune de secundă că el vrea s o evite. — Dar nu glumesc, să È™tii, îi È™opti ea la ureche. Ceva se petrece aici, Blake. Nu È™tiu despre ce i vorba, dar am să aflu eu. Câteva secunde mai târziu Blake o conduse la ușă È™i o sărută. Imediat ce părăsi biroul ea avu strania senzaÈ›ie că el nu dorise de fapt s o sărute, nu o făcuse ca un gest de afecÈ›iune pentru ea ci pentru ochii unei audienÈ›e nevăzute. * ÃŽn biroul său, alături de cel al lui Blake Tanner, Jerry Harris închise micul aparat ce înregistrase fiecare cuvânt al convorbirii dusă în biroul învecinat. Se sprijini de spătarul scaunului È™i își încrucișă palmele pe ceafă meditând la cele auzite. Ajunse într un târziu la o decizie, apucă telefonul È™i formă un număr din memorie. O clipă mai târziu îi răspunse Marty Ames, — S ar putea să avem o nouă problemă, rosti Harris, nepronunțând numele lui Ames È™i neidentificându se. Vin acolo într o oră. O să discutăm atunci. — Dar am niÈ™te chestii programate..., protestă Ames. — Schimbă programul, i o reteză abrupt Harris. ÃŽnchise telefonul, apoi scoase microcaseta din casetofonul aflat în sertarul de sus al biroului È™i o introduse în buzunarul hainei. Problema Charlotte LaConner se rezolvase. Dacă Sharon Tanner va deveni o problemă, avea să fie È™i ea rezolvată. * Sharon bănui că apucase intenÈ›ionat pe un drum greÈ™it la ieÈ™irea din biroul lui Blake. Ceva o îndemnase să exploreze încăperile firmei. Căuta ea, oare, ceva aparte, aÈ™teptându se să găsească vreun indiciu ca să È™i răspundă la toate întrebările vagi È™i de nedefinit ce i roiau în cap? BineînÈ›eles că nu. Ca orice instituÈ›ie mare, clădirea nu era decât un labirint de coridoare, cu uÈ™i de corespondență între ele, unele dintre ele deschise, majoritatea închise. Cu toate astea, Sharon continuă să le străbată, până ce nici ea nu mai È™tiu unde se află. La un moment dat auzi un vag sunet, ca de animal cuprins de dureri. Grăbi pasul către sursa acelui sunet. Câteva secunde mai târziu, el se repetă. Sharon păși într un coridor larg. ÃŽn faÈ›a ei se găsea o ușă închisă ce avea decupată în ea, la nivelul ochiului o fereastră din plasă de sârmă. La câțiva paÈ™i de ușă se afla un ascensor. Sharon se opri o clipă aÈ™teptând să audă din nou acel sunet. ÃŽn timp ce aÈ™tepta, uÈ™ile ascensorului se deschiseră È™i din el ieÈ™i un bărbat îmbrăcat cu ceva ce semăna a halat de laborator. Omul aducea cu el o cutiuță, nu mai mare decât o cutie de pantofi, pe care se vedea clar inscripÈ›ionat un cuvânt cu litere mari, roÈ™ii: INCINERARE ÃŽn acea clipă, bizarul sunet se făcu din nou auzit. Bărbatul se încruntă, apoi privi spre uÈ™a cu fereastră din sârmă. Sunetul se auzi din nou, aÈ™a că el puse cutia jos, descuie uÈ™a cu o cheie scoasă din buzunar È™i intră. Fără să stea pe gânduri, Sharon fugi către cutie È™i o ridică. Scoase capacul, se zgâi înăuntru È™i scăpă un sunet de surpriză. Ezită o fracÈ›iune de secundă, căutând cu privirea camere de luat vederi ascunse în tavan. Nu văzu nici una. Se hotărî È™i căută în poÈ™etă pacheÈ›elul cu È™erveÈ›ele pe care îl avea întotdeauna asupra ei. Trase adânc aer în piept, își introduse degetele în cutie È™i scoase de acolo două obiecte pe care le împături cu grijă într un È™erveÈ›el. După aceea aÈ™eză cu atenÈ›ie pacheÈ›elul improvizat în poÈ™etă. Puse capacul la loc pe cutie, È™i o aÈ™eză pe aceasta din urmă exact în locul de unde o luase cu câteva secunde înainte, apoi porni grăbită pe coridor. Tocmai dăduse colÈ›ul când uÈ™a de lângă ascensor se deschise din nou. Tehnicianul reapăru, apucă cutia È™i își continuă drumul către crematoriul din spatele clădirii. Sharon ocoli de încă două ori È™i văzu un om în uniformă de pază venind către ea. Primul ei instinct fu să se facă nevăzută prin cea mai apropiată ușă, dar se răzgândi. — ScuzaÈ›i mă, rosti ea, puÈ›in prea tare. Bărbatul se uită bănuitor la ea, apoi păru să È™i dea seama în ce consta necazul. — V aÈ›i rătăcit? Sharon izbuti să scoată un zâmbet vinovat. — Mă simt ca o proastă, zise ea. Sunt doamna Tanner. Am trecut pe aici să vorbesc ceva cu soÈ›ul meu È™i cred că m am încurcat... Dădu, neajutorată, din umeri È™i expresia individului de la pază se înmuie. — Se întâmplă mereu, rosti el zâmbind amuzat. Ajunge să apuci o dată pe un coridor greÈ™it È™i te plimbi vreo douăzeci de minute până dai de hol. HaideÈ›i cu mine — vă ajut eu. Porni lângă ea, coti la stânga, apoi la dreapta È™i ajunseră în holul principal. — MulÈ›umesc, zise Sharon, în timp ce gardianul îi deschise uÈ™a de la intrare. Bărbatul își duse degetele la È™apcă într un gest de salut politicos apoi se răsuci pe călcâie È™i plecă la treburile lui. Cu inima bătându i nebuneÈ™te, Sharon ieÈ™i în după amiaza răcoroasă de toamnă târzie È™i cercetă cu privirea parcarea în căutarea maÈ™inii. După ce ajunse la mare distanță de TarrenTech trase automobilul pe dreapta, lăsă motorul să meargă È™i apucă poÈ™eta pe care o lăsase pe podeaua din faÈ›a locului pasagerului din dreapta. Cu degete tremurânde o deschise È™i pescui primul dintre cele două obiecte furate din sediul companiei. Era un mic È™oricel alb, cântărind nu mai mult decât câteva zeci de grame. Era mort È™i corpul îi era È›eapăn, cuprins de rigor mortis. Sharon se holbă o clipă la cadavrul micului animal, apoi îl depuse pe scaunul de lângă ea. Celălalt obiect era mai mare, cântărind aproape o jumătate de kilogram. Semăna perfect cu È™oricelul alb, numai că labele È™i ghearele erau nefiresc de mari È™i întreg corpul avea un aspect ciudat, de ființă deformată. Sharon È›inu acea... chestie cu mâini tremurânde, ca È™i cum chiar ele ar fi detectat ceva nefiresc. Șobolanul — dacă asta era acel obiect — intrase È™i el în stadiul de rigor mortis, dar exista o diferență între el È™i È™oricel. Blana de pe ceafa È™obolanului fusese rasă, lăsând să se vadă o pată întunecată, în centrul căreia se observa un semn cât un vârf de ac, ca È™i cum pielea animalului ar fi fost străpunsă de o seringă. Ambele animale aveau mici plăcuÈ›e metalice ataÈ™ate de urechi. Sharon căută din nou în poÈ™etă ca să È™i găsească ochelarii de citit. PlăcuÈ›ele erau aproape identice. Fiecare dintre ele avea inscripÈ›ionată, prin È™tanÈ›are, o serie de numere È™i cifre: 05 08 89/ M 61F 46. Pe plăcuÈ›a ataÈ™ată la È™obolan se găsea un număr suplimentar: GH 13. Sharon privi fix creaturile câtăva vreme, încercând să descopere sensul acelor numere. Primele È™ase cifre reprezentau aproape sigur o dată. Dar restul? Crezu că a găsit răspunsul, deÈ™i acesta n avea nici o logică. Introduse cele două cadavre din nou în poÈ™etă, băgă în viteză È™i porni la drum, gândindu se la o modalitate de a găsi o dovadă pentru bănuielile ei. Era posibil ca amândouă animalele să fi provenit din aceeaÈ™i sursă? Și dacă da, ce i se făcuse celei de a doua creaturi ca să crească atât de mare? O scutură un fior de groază. SimÈ›ea că nu vrea să afle răspunsul, dar în acelaÈ™i timp È™tia că nimic n o va opri să l descopere. * ClopoÈ›elul de ora treisprezece se făcu auzit. Mark își închise caietul È™i căută în pupitru ghiozdanul. Nu È™i prea luase notiÈ›e azi; nu putuse deloc să se concentreze la cursul de istorie. ÃŽn schimb se trezise că e extrem de nervos, privindu È™i ceasul din cinci în cinci minute, aÈ™teptând cu nerăbdare sfârÈ™itul orei. N apucară bine să se stingă ultimele vibraÈ›ii cristaline că el se È™i ridică în picioare È™i o zbughi pe ușă. Sări treptele scării către parter câte două odată, apoi se opri când o auzi pe Linda Harris strigându l. Fata se grăbi să ajungă la el cu un aer de vinovăție pe față. — ÃŽmi pare rău pentru azi dimineață, rosti ea. Pentru prima dată după trei săptămâni, nu se întâlnise cu el la locul obiÈ™nuit ca să vină împreună la È™coală. El o aÈ™teptase câteva minute, apoi își spusese că n avea rost s o mai aÈ™tepte. Când ajunsese la È™coală descoperise că ea era deja acolo. O găsise stând de vorbă pe scări cu Tiffany Welch. Când i se adresase, ea se prefăcuse timp de un minut că nu l auzise, apoi îl tratase extrem de rece când catadicsise să l bage în seamă. — Cred că... că m am comportat ca un copil năzuros, nu i aÈ™a? întrebă ea acum. Mark dădu din umeri. — Nu pricep de ce eÈ™ti atât de agitată, rosti el laconic. Linda i se alătură È™i porniră împreună către ieÈ™ire. — Cred că nu sunt chiar agitată, zise ea. Numai că... Se uită o clipă la el, încreÈ›indu È™i sprâncenele, È™i se hotărî să nu rostească vorbele care i stăteau pe vârful limbii. — N are importanță, reluă ea. ÃŽncotro mergi? Vrei să mergem să mâncăm ceva? Mark clătină din cap. — Nu pot. Am întâlnire cu doctorul Ames. Linda se încruntă. — De unde È™i până unde? — Vrea să mă verifice, replică Mark distrat în timp ce inspecta cu privirea mulÈ›imea de elevi din hol. L ai văzut pe undeva pe Robb? Linda fu uimită. — Robb? Dar tu È™i Robb v aÈ›i bătut ieri! — AÈ™a e, zâmbi Mark. Și dacă mama ta nu ne ar fi oprit l aÈ™ fi învins. ÃŽn fine, merge È™i el la clinică. Mi a spus să ne întâlnim aici. ÃŽn acea clipă Robb se ivi din aripa stângă a clădirii È™i i dădu ghiozdanul său soră sii. — Mi l duci acasă? o rugă el. Linda îl privi acru. — Și dacă nu vreau? — Dar o să vrei, nu? Doar nu È›i doreÈ™ti să apari ca o răsfățată în faÈ›a prietenului tău, nu? Pufni în râs când îi văzu pe Linda È™i pe Mark înroÈ™indu se, apoi îi dădu un ghiont uÈ™or lui Mark. — Haide — lui Ames nu i place să întârziem. Mark ezită o secundă È™i l urmă pe Robb înainte de a mai apuca să vadă expresia întunecată din ochii Lindei. Coborî treptele scării de la ieÈ™ire către standul unde se afla bicicleta celuilalt băiat. După ce Robb își puse vehicolul în miÈ™care, Mark sări pe portbagajul din spate È™i simÈ›i metalul cedând uÈ™or sub greutatea lui. — Isuse, se plânse Robb. Cât cântăreÈ™ti? — Cu trei kile mai mult decât săptămâna trecută, răspunse Mark. Și totul e numai masă musculară, aÈ™a că ai grijă! Aflată în capul scărilor È™i urmărindu i pe cei doi băieÈ›i, Linda simÈ›i un ciudat amestec de emoÈ›ii. Presupunea că era bine că Robb È™i Mark se împrieteniseră din nou, È™i se gândise deja că nu se putea aÈ™tepta ca Mark să nu se schimbe niciodată, dar, cu toate astea, o mică voce interioară îi tot spunea că ceva nu era în regulă, că Mark nu se schimba, de fapt, deloc. Avea bizara senzaÈ›ie că el era schimbat de cineva, proces de care nici chiar Mark nu È™i dădea seama. Tristă, își înghesui ghiozdanul lui Robb sub braÈ› È™i porni spre casă. * — Bravo, băiatul meu! exclamă Marty Ames intrând în camera de examinare, unde Mark stătea dezbrăcat în chiloÈ›i. O soră îi luase deja tensiunea arterială È™i pulsul, îl cântărise, îl măsurase È™i i verificase capacitatea pulmonară. Cum te simÈ›i? — Excelent, răspunse Mark. Am mai pus vreo două kile pe mine È™i am crescut cu aproape un centimetru. Ames înălță admirativ din sprâncene È™i se uită peste ultimele date introduse în fiÈ™a băiatului din calculator. — Și capacitatea pulmonară a crescut cu câțiva centimetri, constată el cu voce tare. Se uită înspre Mark. Vânătăile de pe față îi dispăruseră în mare măsură, iar locul unde i fusese tăiată fruntea era marcat doar de o mică cicatrice. — Vreo durere la coaste? Mark clătină din cap. — Ei bine, atunci te declar sănătos. Mark fu dezamăgit. — Adică asta i tot? întrebă el ezitând. Am terminat? — N am spus asta, chicoti Ames. De fapt de abia de acum începe adevărata muncă. Vitaminele È›i au făcut mult bine, dar mai ai mult de lucru. Pune È›i un È™ort È™i vino cu mine. Mark pescui din ghiozdanul lui È™ortul pe care îl lua în permanență cu el încă de săptămâna trecută, apoi își încălță ciorapii È™i teniÈ™ii. Abandonă restul hainelor È™i ghiozdanul acolo unde se aflau È™i se luă după Ames dincolo de sala de examinare, traversând holurile, către sala de gimnastică. Fusese de câteva ori aici È™i învățase cum funcÈ›ionau aparatele mecanice È™i cum acÈ›ionau ele asupra muÈ™chilor săi. Astăzi, însă, Ames îl duse într o încăpere mai mică, unde Robb Harris lucra deja la o maÈ™ină de vâslit, cu privirea aÈ›intită pe ecranul ce se curba în faÈ›a lui. Mark ezită când văzu acele înfipte în coapsele lui Robb È™i tuburile intravenoase ataÈ™ate lor. — Ce se petrece aici? se interesă el. Se aÈ™eză la bordul unei maÈ™inării identice cu cea a lui Robb. Unul dintre asistenÈ›ii doctorului veni È™i adaptă aparatul dimensiunilor corpului său, iar Ames se apucă să i explice sistemul de monitorizare È™i scopul acestuia. — Trebuie să È™tim cu exactitate ce se întâmplă cu trupul tău când lucrează. Cel mai simplu mod ca să aflăm asta este să analizăm schimbările chimice ce survin în compoziÈ›ia sângelui tău. Iar pentru aÈ™a ceva, adăugă el, zâmbind uÈ™or sadic, trebuie să È›i înÈ›epăm venele È™i să înfigem ace în muÈ™chi. Mark chicoti în faÈ›a expresiei de răutate de pe chipul doctorului, dar se strâmbă când acele îi înÈ›epară pielea. O clipă mai târziu, când începu să vâslească, ecranul dinaintea lui prinse viață. Se trezi antrenat în iluzia că participa la o cursă cu alÈ›i competitori. Se înfipse mai tare în vâsle, mărind strocul, È™i câteva picături de sudoare îi apărură pe frunte. SimÈ›i un impuls de furie când unul dintre concurenÈ›ii săi bidimensionali se furișă pe lângă el. ÃŽnjurând printre dinÈ›i, trase de vâsle mai puternic È™i câteva clipe mai târziu îi lăsă în urmă pe toÈ›i adversarii săi. Continuă să meargă aÈ™a o vreme, È›inându È™i adversarii la distanță, dar, la un moment dat, ei porniră o cursă îndrăcită ca să l ajungă È™i Mark se înfurie din nou. Aproape imperceptibil, imaginea de pe ecran se schimbă. Se petrecuse atât de rapid încât Mark abia fu conÈ™tient de modificare. Celelalte bărci se aflau acum lângă el, întrecându l. MuÈ™chii picioarelor È™i braÈ›elor începură să l săgeteze de durere. Fruntea i se umplu de sudoare. Picături de transpiraÈ›ie îi acoperiră ochii È™i începură să i curgă pe spate È™i la subÈ›iori. Imaginea de pe ecran continua să i arate că era întrecut de adversarii săi. Furia îi crescu È™i mai mult. Ajunse să tremure de mânie față de concurenÈ›ii care l sfidau. Atunci începu, treptat, să se gândească la maică sa. Nu È™tia de ce îi venise în minte chipul ei, căci era total absorbit de derularea rapidă a evenimentelor de pe ecran. Undeva în străfundurile sufletului lui, însă, era convins că pierdea cursa din cauza ei. Era vina ei că îl È›inuse sub fustă toată viaÈ›a, că i găsise pretexte să se eschiveze de la situaÈ›iile dure cu care trebuia să dea piept, că insistase permanent că el era diferit de alÈ›i copii. Numai că el nu era diferit. Era doar mai scund È™i mai slab. Vâsli mai departe, gemând de efort, È™i încercă să i ajungă pe adversari din urmă. SimÈ›ea că o să i prindă. ÃŽncepuse să crească de acum È™i să devină mai puternic. Știa că el avea să fie învingătorul în cele din urmă, chiar dacă asta n avea să se întâmple imediat. Nu i va mai permite maică sii să l oprească. * O oră mai târziu, după ce Mark È™i Robb plecară de la clinică, Marty Ames îl sună pe Jerry Harris. — Cred că o să fie bine, rosti doctorul. Am senzaÈ›ia că ultima problemă ivită se va rezolva de la sine. Ames zâmbea când închise. Experimentele cu Mark luaseră o nouă turnură. SimÈ›ea deja fiorul de anticipaÈ›ie care l străbătea în clipa când ajungea în pragul unei noi descoperiri. Dacă funcÈ›iona — dacă agresivitatea pe care o inducea subiecÈ›ilor putea, într adevăr, fi concentrată asupra unui obiect anume... Respinse imediat gândul, refuzând să se bucure deplin înainte de a afla dacă experimentul reuÈ™ise sau nu. 19 Kelly Tanner È™tia că se aflau acolo, È™tia că o vânau acele creaturi. Habar n avea cum ajunsese acolo, È™i, de fapt, nici nu era sigură că recunoÈ™tea locul în care se găsea. Mark o luase la o plimbare pe munte. La început fusese distractiv. Erau însoÈ›iÈ›i de Chivas. Urmaseră râul către izvoare È™i dăduseră peste o mică cascadă. ÃŽn jurul lăculeÈ›ului din spatele căderii de apă crescuse un pâlc de conifere. Ea È™i Mark se aÈ™ezaseră pe un pat aromat de ace de pin în timp ce Chivas se apucase să adulmece pământul din jurul bolovanilor de pe malul râului, scormonind găurile săpate de diverse animale. Pe neaÈ™teptate Mark înÈ™făcase o piatră mai mare È™i o aruncase în câine. Scâncind de durere, Chivas se rostogolise pe spate, se lipise de sol, apoi se uitase fix la Mark È™i fugise în pădure. — De ce ai făcut asta? întrebă Kelly. Mark nu i răspunsese. Preferase să se ridice în picioare È™i să dispară la rândul lui în pădure, după Chivas. Ei nu i plăcuse asta, căci È™tia că Mark n avea voie s o lase singură, dar nu fusese prea îngrijorată. El trebuia să se întoarcă în câteva minute, împreună cu Chivas, după care aveau să plece toÈ›i trei spre casă. Numai că Mark nu se întorsese. Ea îl aÈ™teptase multă vreme. Dintr o dată totul se schimbase. Ramurile pinilor, atât de atrăgătoare cu câtva timp înainte, păreau acum ca niÈ™te mâini întinse s o înÈ™face. Soarele dispăruse È™i el de pe cer. IniÈ›ial, Kelly crezuse că fusese acoperit de un nor. La puÈ›in timp după aceea, însă, în jurul ei începuse să se lase întunericul, dându i fiori de spaimă. Atunci îl strigase pe Mark, dar nu primise nici un răspuns. Se ridicase în picioare. Nu trebuia decât să se ia după cursul râului ca să ajungă înapoi în vale, lângă oraÈ™ul familiar. Pe măsură ce mergea, însă, poteca păruse să se modifice, devenind tot mai îngustă, până ce Kelly nu È™i mai dăduse seama unde se află. Atunci se auziseră sunetele. La început erau ca niÈ™te È›ipete vagi, venind de la mare distanță. Curând le auzi din nou, mai aproape. ÃŽncremeni. Sunetele continuau să se apropie de ea È™i se schimbau. Din gemete — ciudate, ca niÈ™te È›ipete strangulate scoase de cineva — ele se transformaseră într o cacofonie de strigăte ce se izbeau de pereÈ›ii stâncoÈ™i din jurul ei, făcând o să tremure de groază. ÃŽncercă să desluÈ™ească în bezna din jurul ei sursa acestor zgomote paralizante. Undeva în spatele ei trosni o ramură de copac. Kelly se răsuci pe călcâie dar nu zări nimic. O altă cracă trozni, de această dată sunetul venind din altă direcÈ›ie. O luă la goană, dar abia putea să pășească. ÃŽÈ™i simÈ›ea picioarele îngreunate, abia le miÈ™ca. ÃŽncercă să È›ipe È™i ea, să l strige pe Mark ca s o ajute, dar vocea îi era gâtuită de emoÈ›ie È™i dintre buze nu i ieÈ™i decât un horcăit. Se aflau pretutindeni în jurul ei acum — oricine ar fi fost acele fiinÈ›e — È™i avu senzaÈ›ia că le simte cum adulmecă aerul căutând mirosul trupului ei. Știa ce avea să se întâmple când o s o găsească. Aveau s o încercuiască, apoi o s o înÈ™face, cu ochii lor galbeni licărind în întuneric, cu fălcile salivând de poftă. Pe neaÈ™teptate văzu una dintre creaturi. Era imensă — mai mare decât oricare altă fiinÈ›a pe care o văzuse vreodată. Avea braÈ›e lungi, cu gheare curbate ce depășeau cu mult limita degetelor, ajungând până aproape de sol. Creatura mormăia croindu È™i drum prin tufiÈ™uri, iar respiraÈ›ia ei împrăștia o duhoare acră în jur. Ajunse aproape de ea, chiar deasupra ei. Kelly își adună toate forÈ›ele pentru un ultim strigăt. ÃŽn acea clipă se trezi, cu trupul scuturat de un spasm de frică. ÃŽn întuneric, imaginea monstrului era încă vie, iar de undeva de afară se auzeau diverse È›ipete. Kelly scânci È™i È™i strânse pătura în jurul ei, apoi È›ipă uÈ™or când văzu deschizându se uÈ™a dormitorului. — E n regulă, draga mea, o liniÈ™ti maică sa, apăsând comutatorul È™i inundând camera cu o lumină orbitoare ce îndepărtă înspăimântătoarele umbre. Ai avut un coÈ™mar, atâta tot. Sharon veni lângă ea È™i se aÈ™eză pe marginea patului. ÃŽÈ™i puse braÈ›ele în jurul lui Kelly È™i o îmbrățișă strâns. — Vrei să mi povesteÈ™ti? Tremurând, fetiÈ›a încercă să repete ceea ce i se întâmplase în vis. ÃŽn final își privi mama cu ochii măriÈ›i de groază. — De ce m a părăsit Mark? întrebă ea. — Dar n a făcut o, comoara mea, căută Sharon s o liniÈ™tească. N a fost decât un vis, iar ce se întâmplă în vis nu e real. — D dar părea atât de real, protestă Kelly. Iar Mark era atât de diferit față de cum e el de obicei. Cel puÈ›in, adăugă ea coborându È™i vocea È™i luându È™i privirea de la maică sa, era cu totul diferit față de cum se comporta înainte de a ne muta aici. Sharon simÈ›i un gol în stomac. Se concentră cât putu de bine ca să nu È™i trădeze emoÈ›ia. — Ce vrei să spui? zise ea. Kelly dădu din umeri, apoi se întinse la loc pe pat È™i își trase pătura până sub bărbie. — Nu È™tiu exact, rosti ea, cu o expresie de intensă concentrare pe față. Pare diferit, atâta tot. Adică nici măcar nu i pasă de iepuri È™i nu cred că Chivas îl mai iubeÈ™te ca pe vremuri. Sharon o mângâie pe obraz. — Dar cu tine cum e? ÃŽÈ›i mai place Mark? — D da, răspunse fetiÈ›a. Ezitase, însă, ca È™i cum nu era convinsă că ăsta i adevărul. — Dar e diferit, insistă ea. Chiar... chiar arată altfel. Sharon zâmbi fals. — Asta se întâmplă deoarece face o mulÈ›ime de exerciÈ›ii È™i pentru că a început să crească mai repede. Kelly se încruntă È™i clătină din cap. — Nu i vorba de asta. E cu totul altceva. E ca È™i cum... Vorbele i se stinseră pe buze când un È›ipăt sfâșie noaptea. Kelly îl recunoscu imediat, deÈ™i părea că vine de la mare distanță. Era acelaÈ™i strigăt de furie pe care îl auzise în vis. Ochii i se măriră È™i mai mult de frică È™i strânse învelitoarea mai tare în jurul ei. — Asta i tot? întrebă ea. Sharon ezită, apoi se duse la fereastră È™i o deschise. De afară veni un val de aer rece care o determină să È™i strângă mai bine halatul în jurul ei. Domnea tăcerea, iar înspre est se iveau primele semne slabe ale zorilor. Ascultă încordată câteva clipe dar nu sesiză nimic. Se întoarse È™i vru să închidă fereastra când È›ipătul se făcu din nou auzit. De data aceasta nu mai putea fi o confuzie. Probabil că era vreun animal care vâna în noapte, dar sunetul pe care îl scotea semăna cu un strigăt de durere. Instantaneu Sharon își aduse aminte de ceva ce văzuse cu ani de zile în urmă într un muzeu. Urmărise atunci un film, prin niÈ™te lentile speciale, în care era imortalizat un leu de munte cu gura căscată de groază tăcută, într un moment în care unul dintre picioarele lui uriaÈ™e era prins în colÈ›ii unei capcane. Blana piciorului era pătată de pete cât se poate de reale de sânge, iar pielea labei era sfâșiată deasupra capcanei, acolo unde piciorul se frecase de metal în încercarea animalului de a se elibera. Sunetul care sfâșia acum noaptea semăna perfect cu cel pe care Sharon È™i l închipuise că l scosese imensa felină rănită. Þipătul se stinse È™i Sharon închise bine fereastra. — E doar un animal, draga mea, îi spuse lui Kelly, care stătea în capul oaselor, holbându se la ea îngrozită. E undeva sus în munÈ›i È™i nu È›i poate face nici un rău. — D dar dacă o să coboare? se tângui fetiÈ›a. Sharon se uită la ceasul de pe noptiera fiică sii. Era aproape È™ase È™i cerul începea să se lumineze. — ÃŽÈ›i propun ceva, rosti ea. Ce ar fi să ne îmbrăcăm È™i să mergem jos? Hai să preparăm un mic dejun gustos ca să le facem o surpriză lui Mark È™i lui taică tău. Kelly se lumină imediat la față. Sări sprintenă din pat, își scoase pijamaua È™i începu să se îmbrace cu hainele de zi. — Mai întâi duÈ™ul, îi reaminti Sharon. ÃŽn timp ce Kelly se îndreptă spre baie, ea coborî la parter È™i puse ibricul de cafea pe foc. Câteva minute mai târziu își făcu apariÈ›ia È™i fetiÈ›a. Cu toate astea, Sharon rămase cu gândul la cele spuse de fiica ei referitoare la Mark. Și ea era conÈ™tientă de schimbările ce se petreceau cu fiul ei. ÃŽncercase să le atribuie dezechilibrelor hormonale specifice adolescenÈ›ei. Cu toate că își repeta că totul era normal, È™tia că se minte singură. Modificările se succedau prea rapid È™i erau prea uÈ™or de observat ca să fie normale. ÃŽncercase cu o noapte în urmă să discute problema cu Blake, dar el o pusese imediat la punct, aÈ™a cum proceda, de altfel, cu orice subiect cât de cât mai important abordat de ea în ultima vreme. — Fii fericită, îi spusese el. A început È™i el să se maturizeze. Să se maturizeze, cum? Deschise uÈ™a congelatorului È™i vru să apuce o cutie cu suc de portocale, dar se trezi că se uită la un mic pachet, învelit în hârtie, înghesuit în spate. Pentru oricine altcineva, în acel pachet nu se putea afla decât o bucată de carne gata să fie preparată. Sharon È™tia, însă, că acolo, învelite în acea hârtie se găseau cadavrele celor două rozătoare pe care le sustrăsese din sediul companiei. Nu povestise încă nimănui despre ele È™i nici măcar ea nu le mai privise. Cu toate astea, era convinsă că aveau o semnificaÈ›ie majoră È™i simÈ›ea că nu trebuia să i pomenească soÈ›ului ei nimic până ce n avea să ia o decizie în legătură cu soarta lor. O oră mai târziu, când Blake È™i Mark coborâră la masă, Sharon se trezi că È™i priveÈ™te cu atenÈ›ie fiul, cercetându i chipul ca să descopere noi indicii ale unor modificări. ÃŽn această dimineață avu senzaÈ›ia că descoperă câteva. Trăsăturile lui Mark căpătaseră o duritate pe care ea n o mai zărise vreodată înainte. * Trei ore mai târziu Mark intră în vestiar ca să se dezbrace pentru ora de educaÈ›ie fizică È™i constată că era, pentru prima dată, nerăbdător să ajungă pe terenul de sport. Se găsea încă printre ultimii care erau aleÈ™i la împărÈ›irea în echipe. Cu o zi înainte, însă, Mark avusese surpriza să se audă strigat, de căpitanul uneia dintre echipe, cu mult înainte de a se definitiva echipele, când rămâneau, invariabil, câțiva inÈ™i nefericiÈ›i pe dinafară (onoare care îi revenise, până acum, invariabil lui Mark). De fapt ieri nici măcar nu jucase prost. Prinsese două pase È™i generase un eseu când reuÈ™ise să scape de doi adversari care vroiau să l placheze. Ca atare azi își puse nerăbdător È™ortul È™i tricoul, apoi se grăbi să ajungă pe teren cu ceilalÈ›i. Fu luat din nou prin surprindere când, după cele zece minute de încălzire obligatorie de la începutul orei, se auzi strigat de către profesor, care l trimise la sala de gimnastică. SimÈ›i un nod în gât când îl văzu pe Phil Collins È™i se întrebă cu ce greÈ™ise de fusese chemat tocmai de antrenorul echipei de football. Din nou spre surprinderea lui, Collins îi zâmbea amical. — Aud lucruri bune despre tine, Tanner, rosti el. Se afla în colÈ›ul îndepărtat al sălii, È™i se juca cu o minge medicinală. — Marty Ames mi a spus că ai pus ceva muÈ™chi pe tine. Mark zâmbi flatat. — Cred că aÈ™a e, recunoscu el. — Păi atunci hai să vedem ce eÈ™ti în stare să faci, continuă Collins. Fără nici un avertisment aruncă mingea lui Mark. Băiatul se trezi că face un pas în față, în loc să se ferească instinctiv de obiectul greu, că prinde mingea È™i o aruncă înapoi către antrenor cu suficientă forță ca să l dezechilibreze uÈ™or pe acesta. — Nu i rău, comentă antrenorul, înălțând sprânceana în semn de apreciere. Vrei să încerci frânghia? Făcu un semn cu capul către o sfoară groasă din nylon răsucit, ce avea pe lungimea ei noduri la intervale regulate È™i care era suspendată de un cârlig solid fixat în tavan. Mark nu scoase nici o vorbă, ci se duse lângă frânghie È™i i dădu un bobârnac de încercare. După asta o apucă cu ambele mâini È™i își ridică trupul de pe sol. ÃŽÈ™i eliberă mâna stângă È™i o deplasă rapid către nodul următor în sus, apoi repetă miÈ™carea cu mâna dreaptă. Din instinct își îndoi corpul de la nivelul È™alelor astfel că urcă frânghia cu picioarele practic paralele cu solul. Se opri o clipă la capătul drumului È™i bătu cu palma dreaptă în tavan. Imediat după aceea, cu un icnet neaÈ™teptat, dădu drumul complet frânghiei È™i zbură prin aer cei aproape cinci metri ce l despărÈ›eau de sol. Când ajunse jos își îndoi graÈ›ios genunchii È™i se rostogoli pe o parte, apoi se ridică din nou în picioare. — Fii mai atent, îl sfătui Collins după ce fluieră admirativ față de manevra reuÈ™ită. PoÈ›i să È›i rupi o gleznă dacă ai o clipă de neatenÈ›ie. — Dar nu mi am rupt nimic, nu? replică Mark zâmbind. ÃŽn următoarele treizeci de minute Collins îl puse pe Mark să facă tot felul de exerciÈ›ii dure. După ce termină, băiatul respira doar puÈ›in mai greu decât era normal. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare, dar, tricoul era încă uscat È™i muÈ™chii nu dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. — Nu i rău deloc, comentă antrenorul după ce totul luă sfârÈ™it. ÃŽi făcu semn lui Mark să l urmeze în biroul lui. Acolo se lăsă să cadă într un fotoliu È™i l cântări cu privirea pe băiat. — Te ai gândit vreodată să joci football? Mark își umezi nervos buzele. — N nu până acum câteva săptămâni, răspunse el într un târziu. ÃŽÈ™i È›inea privirea pironită pe podea, la câțiva paÈ™i în faÈ›a antrenorului. — Sunt cam firav pentru acest sport, nu? Collins dădu, flegmatic, din mână. — O groază de indivizi de statură mică fac lucruri nemaipomenite, replică el. EsenÈ›ele sunt viteza, agilitatea È™i chestii de felul ăsta. Pe lângă asta, mai e È™i dorinÈ›a de a câștiga. Dacă posezi aÈ™a ceva, te descurci cu multe probleme. Mark cântări cuvintele antrenorului. Știa că exprimau adevărul, fie È™i numai dacă se lua după exerciÈ›iile de vâslit pe care le făcea, la clinica sportivă, unde priveliÈ™tea celorlalÈ›i concurenÈ›i întrecându l fusese suficientă ca să i trimită valuri de adrenalină în sânge, oferindu i astfel sursa suplimentară de putere cu care să È™i înfrângă adversarii. — Cred că mi ar place să încerc, zise el în cele din urmă. Collins îi zâmbi È™i se ridică în picioare. — Atunci te văd azi după È™coală, rosti antrenorul. Zi i lui Toby Miller să È›i dea un echipament de antrenament. Mark se întunecă la față. — Trebuie să mă duc la doctorul Ames azi..., începu el, dar Collins îl reduse la tăcere cu un gest. — E n regulă, rosti el făcându i cu ochiul lui Mark. Am bănuit eu că È›i ar face plăcere să vii la antrenament, aÈ™a că am aranjat problema. Doctorul te a programat mai târziu, după antrenament. Mark îl privi plăcut surprins pe antrenor, apoi își lăți faÈ›a într un zâmbet. — Hei, mersi, zise el. Mersi mult. Ne vedem mai târziu. O zbughi afară către vestiar, se dezbrăcă de echipamentul de gimnastică È™i dădu drumul la duÈ™. Plăcerea dată de jetul de apă fierbinte se împleti cu bucuria intensă pe care o simÈ›ea în suflet. Va fi excelent. O să facă parte din echipă, iar taică său avea să fie, în sfârÈ™it, mândru de el. ÃŽn minte îi răsări brusc chipul maică sii. Bucuria i se stinse instantaneu. O È™i auzea dăscălindu l că era prea scund pentru football, că singurul lucru pe care l putea câștiga era să fie rănit. Când începu să se îmbrace, germenele de ură față de maică sa pe care îl simÈ›ise sub duÈ™ se transformase deja în adevărată furie. 20 Sharon privi tristă lista de clinici psihiatrice din Colorado pe care o copiase luni de la bibliotecă. De atunci sunase la fiecare dintre ele, iar cu o zi în urmă se dusese chiar până la Canon City să întrebe de Charlotte LaConner. BineînÈ›eles, însă, că nu obÈ›inuse nimic. Majoritatea spitalelor particulare negaseră că aveau o pacientă numită LaConner, iar celelalte refuzaseră să răspundă, prevalându se de regulamentele È™i legile de păstrare a confidenÈ›ialității. Era o activitate inutilă È™i Sharon o È™tia. Chiar dacă Charlotte È™i Jeff erau pacienÈ›i într unul din spitalele sunate, ei puteau fi înregistraÈ›i sub alt nume, sau puteau avea menÈ›iune, în dosarele lor, de a nu fi furnizate nici un fel de informaÈ›ii despre ei. Iar acum, miercuri după amiază, Sharon era, în sfârÈ™it, gata să înfrunte adevărul că nu făcuse, de fapt, decât să amâne clipa în care trebuia să se ocupe serios de È™oarecii din congelator. ÃŽncercase să scape de sarcină, să nege posibilitatea ca È™oarecii să aibă ceva legătură cu clinica sportivă. Cu toate astea, de fiecare dată când se gândea la ei, în minte îi revenea imaginea echipei de football a liceului. ToÈ›i componenÈ›ii ei erau niÈ™te uriaÈ™i supradimensionaÈ›i. Dar nu era posibil, nu? Doar TarrenTech nu permisese să se efectueze experimente pe cobai umani, mai ales că aceÈ™tia erau copiii propriilor angajaÈ›i? ÃŽn definitiv, din echipa de football făcea parte È™i fiul lui Jerry È™i Elaine Harris, nu? Dar È™i el era un uriaÈ™. Devenise mult mai mare decât tatăl lui. ÃŽÈ™i aminti slăbănogul astmatic care plecase din San Marcos cu trei ani înainte. Era oare posibil ca Robb să se fi schimbat atât de mult doar în urma unui regim de exerciÈ›ii È™i vitamine, combinat cu aerul de munte? Suna prea frumos ca să fie adevărat. Dar dacă se petrecea ceva la TarrenTech È™i la clinica sportivă, atunci însemna că era È™i Mark implicat. De fapt exact ăsta era amănuntul de care îi era ei frică. Refuza să creadă că schimbările petrecute cu Mark — pe care le negase cu vehemență până azi dimineață, când Kelly îi vorbise despre ele — puteau însemna altceva decât modificările fireÈ™ti ce aveau loc în orice băiat la adolescență. Șoarecii, însă, îi stăruiau în minte. Se uită din nou la telefon È™i întinse mâna să l apuce, dar ezită. ÃŽÈ™i spuse că n avea nici un motiv să È™i facă griji, că nu comisese nici o infracÈ›iune căutând o pe Charlotte LaConner. Cu toate astea, de mai multe ori în ultimele zile, când vorbise la telefon auzise un ecou ciudat, ca È™i cum cineva, undeva, ridicase o derivaÈ›ie. De două ori avusese senzaÈ›ia că auzise niÈ™te păcănituri vagi, ca È™i cum cineva intrase pe fir sau ieÈ™ise de pe el. Oare îi era interceptat telefonul? „Doamne", gemu ea, „încep să fiu la fel de paranoică precum Charlotte LaConner!" Icni dureros când gândul i se formulă cu limpezime în minte. Oare nu insistase ea că există È™ansa ca Charlotte să nu fie paranoică, că poate se întâmpla cu adevărat ceva ciudat, ceva peste care Charlotte dăduse din întâmplare? Se hotărî, apucă receptorul È™i formă numărul spitalului districtual. O clipă mai târziu recunoscu, la celălalt capăt al liniei, vocea prietenoasă a lui MacCallum. — D doctorul MacCallum? murmură ea, neÈ™tiind încă ce avea să spună. Aici e Sharon Tanner — mama lui Mark. — Ei, bună ziua, salută doctorul. Apoi vocea îi adoptă un ton de îngrijorare. — Ce s a întâmplat, Mark e bine, nu i aÈ™a? — Da, răspunse Sharon. Clătină din cap, chiar dacă È™tia că doctorul n o putea vedea. — Adică... mă rog, bănuiesc că e bine. Mă întreb dacă pot discuta ceva cu dumneavoastră. ÃŽn biroul lui, MacCallum își încreÈ›i, nedumerit, sprâncenele. Vocea doamnei Tanner suna ca È™i cum femeia ar fi fost supărată, dar dacă se întâmplase ceva cu Mark, de ce spusese ea că el se simÈ›ea bine? — Care i problema, doamnă Tanner? Sharon ezită, apoi se hotărî să încerce să i explice doctorului temerile sale. ÃŽn acea clipă se auzi un pocnet slab È™i pe fir își făcu apariÈ›ia acel efect ciudat de ecou pe care îl observase È™i înainte. SimÈ›i un fior pe È™ira spinării. Deveni nervoasă: — E... mă rog, nu i ceva despre care să vorbesc prea lejer la telefon. MacCallum se încruntă. Ce se întâmpla? Oare femeii îi era frică că i e telefonul interceptat? — ÃŽnÈ›eleg, rosti el încet. Atunci poate v ar conveni să veniÈ›i până aici, propuse doctorul, uitându se pe agenda deschisă de pe birou. Ce aÈ›i zice de ora patru azi, după amiază? Sharon ezită o fracÈ›iune de secundă È™i se forță să È™i păstreze neutralitatea vocii: — Nu mi prea convine. Adică vreau să spun că nu e, practic, o problemă de ordin medical. E doar o chestiune în care am nevoie de un sfat È™i... ei bine. MacCallum se îndreptă pe scaun. ÃŽn acea noapte petrecută de Mark în spital Sharon Tanner îi făcuse impresia unei femei puternice, care È™tie ce vrea È™i care nu ezită să È™i spună răspicat părerea. Acum, însă, ea își căuta cuvintele cu grijă, ca È™i cum n ar fi fost în stare să È™i comunice cum trebuie ideile. ÃŽi era frică să nu i fie interceptat telefonul. Iar soÈ›ul ei era a doua persoană cu putere în oraÈ™. — UitaÈ›i ce vă propun, rosti el. Trebuie sa fac niÈ™te vizite în oraÈ™, în zona comercială. Dacă o să fiÈ›i acolo poate bem împreună o ceaÈ™că cu cafea. Sharon răsuflă uÈ™urată. O înÈ›elesese È™i preluase iniÈ›iativa. — De fapt am niÈ™te cumpărături de făcut, zise ea. Să spunem peste o jumătate de oră? — Excelent, replică MacCallum. ÃŽnchise telefonul, rămase gânditor câteva clipe la birou, apoi se îndreptă spre uÈ™ile principale. Trecând pe lângă oficiul de registratură o văzu pe Susan Aldrich privindu l curioasă: — De când aÈ›i început să vă luaÈ›i liber după amiază? întrebă ea. MacCallum zâmbi: — De când am primit telefonul. Se pare că avem, în fine, o breșă în imensul zid de protecÈ›ie din jurul TarrenTech. * Interfonul particular al lui Jerry Harris bâzâi discret. Șeful companiei ridică imediat receptorul care l punea instantaneu în legătură cu oficiul de securitate de la subsol. — Harris. Ce s a întâmplat? — Poate fi o alarmă falsă, răspunse o voce la celălalt capăt al firului. Doamna Tanner a folosit enorm telefonul în ultimele zile încercând s o găsească pe Charlotte LaConner. Acum È™i a aranjat o întâlnire cu MacCallum. Harris își încreÈ›i, meditativ, sprâncenele. — Bine, rosti el după câteva secunde de tăcere. Vreau să înregistraÈ›i întâlnirea È™i vreau să È™tiu imediat ce se mai petrece. Știind că ordinele aveau să i fie ascultate fără crâcnire, puse receptorul înapoi în furcă È™i se întoarse la dosarul pe care îl studia. Era un raport complet al procedurilor experimentale pe care Marty Ames le încercase în cazul lui Mark Tanner. * Sharon fu cât p aci să se ducă cu maÈ™ina la cumpărături, dar se răzgândi în ultima clipă. Știa că era o prostie È™i simÈ›ea că ceda aceloraÈ™i gânduri paranoice care o făceau să se întrebe dacă îi era interceptat telefonul. Cu toate astea, era mai bine să dea impresia că n o preocupă nimic altceva decât o plimbare plăcută până la magazin. Deschise debaraua È™i scoase de acolo căruciorul pliant de cumpărături, se luptă cu el o clipă înainte ca să i se deschidă între mâini, apoi se duse până la dulapul din hol È™i își scoase canadiana. Când fu gata să plece se duse la congelator È™i culese dinăuntru micul pachet ce conÈ›inea cadavrele rozătoarelor furate din sediul TarrenTech. I se puse un nod în gât când se gândi la conÈ›inutul pachetului, dar îl introduse în buzunarul poÈ™etei, apoi È™i o trecu pe aceasta pe după gât. După aceea ieÈ™i, trăgând de cărucior, pe uÈ™a din spate È™i o luă pe alee către È™osea. Era o după amiază răcoroasă, dar cerul era limpede, de un albastru întunecat, făcând ca Silverdale să arate ca izolată de restul lumii, accesibilă numai celor câțiva fericiÈ›i care locuiau acolo. Numai că pe măsură ce se scurgeau zilele perfecÈ›iunea oraÈ™ului îi dădea lui Sharon o senzaÈ›ie din ce în ce mai acută de claustrofobie. ÃŽn cele din urmă ea ajunsese să creadă că într un fel sau altul aproape toată lumea din Silverdale trăia o viață artificial împodobită È™i planificată cu grijă, precum cea globală a comunității gazdă. Văzu câteva femei plimbându se pe stradă, trăgând de cărucioarele pline de cumpărături ca niÈ™te mici locomotive. Sharon le salută cu capul pe cele pe care nu le cunoÈ™tea È™i se opri să schimbe câteva vorbe cu cele pe care le È™tia. ÃŽn tot acest timp se strădui serios să nu se uite în spate ca să vadă dacă i urmărită sau nu. Când ajunse în zona comercială începuse deja să se simtă un pic stânjenită în legătură cu întreaga afacere. Cu toate astea, pachetul din poÈ™etă È™i schimbările petrecute cu Mark o îmboldeau să nu renunÈ›e la acÈ›iunea ei. Ezită câteva clipe, cercetând bănuitoare zona, chiar È™i când îl recunoscu pe Mac MacCallum pe una din băncile de pe trotuarul ce lega magazinele între ele. Chicoti amar în sinea ei când își dădu, cu tristeÈ›e, seama că nici nu È™tia măcar ce ar fi putut fi considerat ca obiect la suspiciunii ei È™i ce nu. ÃŽn cele din urmă, pășind hotărâtă, se apropie de doctor. El se ridică în picioare È™i încreÈ›i ochii în semn de salut, înclinându È™i în acelaÈ™i timp uÈ™or capul. — Se pare că aÈ›i pus mâna pe un mister, rosti el, coborându È™i într atât vocea încât Sharon avu îndoieli că l ar mai fi putut auzi altcineva în afara ei. — N nu È™tiu, murmură ea. Făcu un gest cu capul către micul parc de vizavi de ei. ÃŽnconjurat de gardurile albe ca zăpada atât de frecvente în zonă, mica oază verde era pustie în acea după amiază, cu excepÈ›ia unui câine mic tărcat cu alb È™i negru ce adulmeca în preajma spaÈ›iului de joacă al copiilor aflat înspre capătul din nord. — Ce ar fi să mergem acolo? MacCallum încuviință. Cei doi traversară strada È™i intrară în parc. — Ce se întâmplă? întrebă doctorul. PuteÈ›i începe prin a mi explica de ce credeÈ›i că vă e interceptat telefonul. Sharon se îmbujoră. — A fost chiar atât de evident? Nu rezistă tentaÈ›iei de a se uita în jurul ei, dar parcul continua să fie pustiu, iar cei câțiva oameni de pe trotuar păreau indiferenÈ›i față de ei. — Ei bine dacă e interceptat, cred că am fost la fel de uÈ™or de citit aÈ™a cum am fost pentru dumneavoastră. AÈ™ezându se pe o bancă în mijlocul parcului, ea îi explică totul, de la grijile ei pentru Charlotte LaConner până la preocuparea ei pentru Mark. — Presupun că v a sunat totul ca o tâmpenie, nu i aÈ™a? întrebă ea în final. Spre surprinderea ei, MacCallum clătină din cap. — Mie mi se pare că descrieÈ›i un fel de conspiraÈ›ie, în mijlocul căreia se află TarrenTech. Sharon își muÈ™că buza È™i dădu din cap. — Dar asta i o nebunie, nu i aÈ™a? MacCallum trase adânc aer în piept. — Poate că e, admise el. Pe de altă parte, însă, dacă nu faci parte din companie, uneori locul ăsta È›i se pare cam ciudat. O privi pe Sharon cu colÈ›ul ochiului, dar chipul ei nu trăda nici o urmă de resemnare. ÃŽi zâmbi. — Sau poate nu vi se pare bizar ca într un oraÈ™ — firmă ca aceasta, TarrenTech să sprijine sau să conducă totul. Totul. Școlile, consiliul orășenesc, biblioteca È™i Rocky Mountain High. — Și spitalul? strecură iute Sharon. Spre uÈ™urarea ei, MacCallum clătină din cap. — Noi È›inem de district. Suntem complet independenÈ›i, deÈ™i chestia asta nu le o datorăm firmei TarrenTech. De fapt, cei de acolo s au oferit să cumpere spitalul acum câțiva ani de la administraÈ›ia districtului. Au pretins că ei pot administra mai ieftin È™i mai eficient. Din nefericire pentru ei, continuă el, neîncercând să È™i ascundă sarcasmul È™i mânia din voce, nu toÈ›i sunt atât de bucuroÈ™i că TarrenTech se află aici pe cât cred cei de la companie. Oricum, districtul n a avut aceeaÈ™i viziune cu firma. Cei de acolo s au păstrat pe poziÈ›ia că o instituÈ›ie publică trebuie condusă de populaÈ›ie, È™i n au îngenuncheat în faÈ›a lui Thornton. Buzele schiÈ›ară un zâmbet strâmb. — AÈ™a că n am să vă contrazic în chestia cu conspiraÈ›ia. ÃŽntreg locul ăsta a fost un pic cam prea perfect pentru gusturile mele. De fapt, eram foarte fericit înainte. ÃŽn orice caz, întreaga chestiune îmi miroase urât. Tăcu o clipă, apoi continuă. — Bănuiesc că aÈ›i aflat totul despre Ricardo Ramirez? Sharon încuviință. — Ei bine, după părerea mea, TarrenTech n ar fi fost atât de dornică să evite acÈ›iunea juridică a Mariei dacă n ar fi avut ceva de ascuns. Mă tem că nu cred în generozitatea lor. Mărturisesc că, de fapt, ăsta este È™i unul dintre motivele pentru care mă aflu aici. O privi semnificativ. — Am presupus că È™tiÈ›i ceva ce nu mi aÈ›i spus până acum. Sharon tăcu o vreme, ezitând dacă să aibă încredere în el sau nu. ÃŽn cele din urmă dădu din cap È™i apucă poÈ™eta să scoată micul pachet alb din ea. — Am găsit astea în sediul firmei alaltăieri, rosti ea abia auzindu se. Se găseau într o cutie ce trebuia dusă la crematoriu È™i când am avut ocazia... le am luat pur È™i simplu. ÃŽi înmână pachetul lui MacCallum. Câteva secunde mai târziu, razele strălucitoare ale soarelui de după amiază căzură pe cele două animale moarte, ce continuau să fie îngheÈ›ate bocnă. ÃŽncruntându se, MacCallum citi plăcuÈ›ele. — AceeaÈ™i sursă, zise el. NăscuÈ›i pe 8 mai. PărinÈ›ii lor au fost Masculul numărul 61 È™i Femela numărul 46. — Asta mi am zis È™i eu, replică Sharon. Dar ce poate însemna celălalt număr? Cel de pe È™obolan? MacCallum îl studie câteva minute. Dintr o dată avu sentimentul că È™tia. ÃŽn minte îi veni Jeff LaConner È™i Randy Stevens — poate chiar Robb Harris? — È™i simÈ›i că i vine să vomite. — Hormoni de creÈ™tere, icni el. Ochii lui ciudat de adumbriÈ›i se miÈ™cară către Sharon. — Asta trebuie să fie, nu? rosti el aproape cerând confirmarea ei. Experimentează hormoni de creÈ™tere pe animale. Privi din nou la È™oarecele mai mare. Acum ieÈ™eau în evidență deformările. Picioarele lăbărÈ›ate È™i ghearele lungi. Duritatea structurii osoase din jurul ochilor È™i protuberanÈ›a maxilarelor. Clătină din cap, incapabil să accepte ideea bruscă ce i apăruse în minte. — Doar nu credeÈ›i că fac experimente pe copii, nu? — Nu È™tiu ce să mai cred, rosti Sharon, deÈ™i simÈ›ea în inimă că exact asta credea. — AscultaÈ›i. DaÈ›i mi voie să duc chestiile astea cu mine la spital È™i să le supun unor teste. S ar putea să fim pe o pistă complet eronată. Vreau să spun că poate experimentează niÈ™te tehnici de inginerie genetică acolo. Desigur că acum se poate orice: È™oarecele mai mare poate a suferit o simplă mutaÈ›ie. Dacă aÈ™a e nu va fi prea greu să aflăm — nu trebuie decât să trimit unui laborator din Denver câteva mostre de È›esut ca să le compare A.D.N. ul. — Și dacă nu i aÈ™a? întrebă Sharon, având vie în acea clipă în minte discuÈ›ia cu Blake în care acesta o asigurase că tratamentul aplicat lui Mark nu consta decât în administrarea unui complex oarecare de vitamine. — Vom vedea atunci ce i de făcut, răspunse MacCallum. Ar fi vrut să o liniÈ™tească, s o asigure că nu se puteau face experienÈ›e pe oameni în Silverdale. Era incapabil s o facă. Se despărÈ›iră câteva minute mai târziu, după ce MacCallum reîmpachetă cu grijă cadavrele È™i le introduse în geanta lui. Imediat ce părăsiră piaÈ›a, dintr o maÈ™ină parcată la mică distanță de parc ieÈ™i un bărbat, a cărui prezență nu fusese observată nici de Sharon nici de doctor, È™i traversă strada până la un telefon public, ignorând lejeritatea cu care ar fi putut folosi telefonul celular montat la bordul maÈ™inii sale. Avea nevoie de siguranță pentru apelul pe care avea să l facă. * MacCallum se îndepărtă încet de zona comercială, doar pe jumătate atent la drumul către spitalul aflat la jumătate de milă dincolo de marginile oraÈ™ului. Revăzu în minte conversaÈ›ia cu Sharon Tanner, examinând o bucățică cu bucățică È™i dorindu È™i să fi găsit un motiv de a fi în dezacord cu ea. O cunoscuse, însă, È™i el pe Charlotte LaConner È™i nu avusese niciodată senzaÈ›ia că era o femeie cu tendinÈ›e paranoice. Coti pe È™oseaua principală, dar nu se deranjă să mărească viteza. CirculaÈ›ia era redusă, iar el nu se grăbea. Alături, pe scaunul din dreapta se afla servieta cu È™oarecii morÈ›i. Uitându se la ea, în minte începură să i curgă ideile asupra celor ce putuseră fi experimentate pe animalul mai mare. Era la curent că se efectuau unele experimente cu hormoni de creÈ™tere È™i era conÈ™tient că, de când tehnologia de sintetizare a lor se dezvoltase, începea să fie posibilă corectarea diferitelor deficienÈ›e genetice È™i a dezechilibrelor glandulare. ÃŽn plus, era exact genul de activitate de care ar fi fost interesată divizia farmaceutică a TarrenTech. De asemenea era exact genul de cercetare care l ar fi stimulat pe Marty Ames. ÃŽnsă nu se puteau face experienÈ›e pe fiinÈ›e umane. AÈ™a ceva făcuseră naziÈ™tii în cel de al doilea război mondial. Acum era sfârÈ™itul secolului! Chiar È™i gândul la o aÈ™a grozăvie... Gândul i se spulberă când atenÈ›ia îi fu atrasă de ceva miÈ™cător pe È™osea înaintea lui. Era un camion. De unde se afla, MacCallum vedea că acesta mergea cu o viteză mult mai mare decât cei 100 km/h afiÈ™aÈ›i pretutindeni ca viteză limită pe acea È™osea ce unea principalul drum nord sud cu partea de vest a văii. Se încruntă. Oare tipul nu vedea ce spaÈ›ii imense se deschideau către vest, de unde putea apărea oricând o vacă? La viteza cu care rula camionul, un impact cu un astfel de animal nu i ar fi lăsat nici È™oferului prea multe È™anse de supravieÈ›uire. Trase instinctiv de volan spre dreapta, ca să i lase bolidului spaÈ›iu de trecere suficient. * ÃŽn cabina camionului È™oferul zări maÈ™ina din față — un Audi verde închis. ÃŽÈ™i puse binoclul la ochi È™i verifică numărul de înmatriculare, apoi privi în oglinda retrovizoare. AÈ™a cum i se spusese, nu se vedea nici o maÈ™ină în spatele lui. Nici Audi ul nu era urmat de vreun automobil. Zâmbi. Avea să fie o treabă uÈ™oară. Apăsă mai tare pe accelerator È™i zumzetul motorului diesel își schimbă uÈ™or tonalitatea. Din cele două È›evi de eÈ™apament identice montate chiar pe cabină ieÈ™i un noriÈ™or de fum negru, iar acul vitezometrului se îndreptă către semnul ce marca 140 km/h. Observă Audi ul îndepărtându se uÈ™or de axul drumului, în tentativa È™oferului acestuia de a i face loc. — Nu suficient, însă, ticălosule, murmură pentru sine camionagiul. Se apropie rapid de Audi. ÃŽi mai separau numai o sută de metri. Apăsă È™i mai tare pe acceleraÈ›ie, câștigând încă niÈ™te viteză. Mai avea cincizeci de metri, apoi douăzeci È™i cinci. Mâinile i se încordară pe volan È™i piciorul stâng atinse frânele, gata să execute manevra rapidă pe care o mai practicase de atâtea ori înainte. Zece metri. * Mac MacCallum își dădu seama abia în ultima clipită ce se întâmplă. Se găsea mult în afara È™oselei, cu cauciucurile din partea dreaptă ridicând nori de praf din cauză că aveau contact acum numai cu porÈ›iunea de pământ bătătorit ce mărginea drumul. Camionul ajunsese foarte aproape de el, iar roÈ›ile din stânga ale acestuia depășiseră linia ce marca axul drumului. O clipă Mac se gândi că vehicolul își pierduse frânele È™i scăpase de sub control, dar își dădu imediat seama că È™oseaua n avea denivelări È™i era plană, iar în atari condiÈ›ii frâna de motor era suficientă, ca să încetinească viteza bolidului. Auzi apoi scrâșnetul cauciucurilor pe asfalt, È™i camionul se aruncă brusc asupra lui, cu claxonul È›ipând. Imensa cabină izbi geamul portierei de lângă capul său. Se aruncă asupra volanului. Pentru o fracÈ›iune de secundă mecanismele Audi ului răspunseră, dar în acea clipă botul cromat al camionului izbi în plin automobilul. Geamul portierei se făcu țăndări. Un torent de cioburi îl lovi în față, orbindu l. MaÈ™ina se înălță de pe sol, cu aripa făcută praf, apoi se răsturnă în aer È™i ateriză cu fundul în sus. Alunecă vreo treizeci de metri pe sol înainte de a se opri într un imens bolovan. AcoperiÈ™ul se turtise imediat ce aterizase. Cu sângele È™iroindu i pe față de la cioburile de sticlă, Mac se luptă să iasă din epavă. Volanul i se înfipsese în piept È™i fiecare răsuflare îi provoca o durere sfâșietoare din pricina coastelor fracturate care îi străpunseseră muÈ™chii pectorali È™i plămânii. MaÈ™ina, însă, nu luase foc, È™i el nu murise încă. * Șoferul camionului își opri mastodontul cu o frână lungă, cu roÈ›ile blocate de presiunea exercitată de piciorul lui pe pedală. IeÈ™i din cabină strângând în mâna dreaptă o mică pompă de umflat cauciucuri, al cărei cordon fusese deja ataÈ™at aprinzătorului de È›igări de la bord. Ignorând mormanul de fiare contorsionate, care fusese cu puÈ›in timp înainte un Audi, prinse furtunul pompei de aer la valva cauciucului din față stânga al camionului. După ce se asigură că pompa funcÈ›iona bine își îndreptă atenÈ›ia spre automobilul distrus È™i spre strigătele slabe de ajutor ce veneau dinăuntrul acestuia. Se duse grăbit într acolo, apoi se opri îngrijorat ca să vadă dacă Audi ul n avea să ia foc. Sub È›eava de eÈ™apament se formase o mică pată de benzină dar nu se vedea nici o urmă de fum. ÃŽnconjură maÈ™ina È™i se zgâi înăuntru până ce zări ce căuta. O geantă neagră zăcea înghesuită între scaunul pasagerului È™i bordul contorsionat. Camionagiul introduse mâna prin geamul portierei È™i trase geanta afară. O deschise, scotoci o clipă prin ea, apoi extrase micul pachet învelit în hârtie albă. Satisfăcut, aruncă geanta înapoi în maÈ™ină È™i se dădu câțiva paÈ™i înapoi. — A ajutor, auzi el o voce stinsă. Nu pot... — ÃŽmi pare rău, amice, rosti camionagiul. Dacă È›i bagi nasul unde nu È›i fierbe oala trebuie să te aÈ™tepÈ›i la bucluc. ÃŽÈ™i băgă mâna în buzunar È™i scoase o cutie mototolită de chibrituri. Privi în jurul lui, apoi frecă un băț de chibrit È™i își aprinse o È›igară. Se dădu înapoi alÈ›i câțiva paÈ™i, È›inti cu atenÈ›ie È™i aruncă chibritul în mica băltoacă de benzină, după care se răsuci pe călcâie È™i o luă la goană. Câteva secunde balta fumegă, apoi se aprinse rezervorul È™i aerul fu străbătut de zgomotul înfundat al unei explozii. Imediat deasupra maÈ™inii se înălță o bilă de foc ce începu să mestece, lacomă, tot ce era combustibil. ÃŽnăuntru, Mac MacCallum, conÈ™tient încă, văzu flăcările portocalii È™erpuind în jurul lui È™i simÈ›i fierbinÈ›eala aerului pe care încerca să l respire. O clipă mai târziu, când focul consumă tot oxigenul din maÈ™ină, doctorul simÈ›i cum se stinge. ÃŽnainte de a muri, în minte îi apăru chipul lui Sharon Tanner. Oare o uciseseră È™i pe ea? Camionagiul rămase la distanță de camion până ce pompa umflă cauciucul astfel încât acesta explodă, apoi duse iute pompa la locul ei, sub scaunul din față. Privi la urmele de frână lăsate de vehicolul lui după ce izbise Audi ul, conÈ™tient că semănau perfect cu cele pe care le ar fi lăsat dacă ar fi încercat să recâștige controlul asupra mastodontului în cazul unei explozii de cauciuc. Satisfăcut, apucă staÈ›ia de emisie recepÈ›ie de pe bord È™i o acordă pe canalul 9. Raportă despre accident, apoi se îndreptă către maÈ™ina în flăcări astfel încât să se vadă clar, în clipa în care aveau să sosească poliÈ›iÈ™tii, că făcea tot ce i stătea în puteri ca să l salveze pe cel pe care tocmai îl ucisese. 21 — Mamă? rosti Kelly. Văzând că maică sa nu se întoarce, strigă mai tare. — Mamă! Sharon stătea la masa din bucătărie È™i privea pe fereastră, nevăzând, însă, nimic din ce se petrecea afară. Medita la ce avea de făcut, È™i asta încă de la întâlnirea ei din parc, cu Mac MacCallum. Ajunsese deja la o hotărâre: de îndată ce Mark avea să sosească acasă, îi va spune că nu i va mai da voie să se ducă la clinica sportivă. Știa că lui Blake n o să i convină. ÃŽn plus, nici nu era sigură că i putea oferi o explicaÈ›ie plauzibilă, mai ales că el o va cere cu siguranță. Ce să i motiveze? Că era aproape convinsă de faptul că acea clinică nu era altceva decât un laborator care i folosea pe copiii din Silverdale pe post de cobai? ÃŽn cel mai bun caz el ar râde de ea, È™i nu l ar putea învinui de loc dacă el ar începe s o acuze că a căzut victimă aceleiaÈ™i gen de paranoia ca în cazul Charlottei LaConner. — Mamă! strigă din nou Kelly. De această dată, glasul fetiÈ›ei fu auzit. Sharon se întoarse È™i i zâmbi. — Iartă mă, draga mea. Mă gândeam la ceva. Kelly se afla lângă uÈ™a din spate. Sprâncenele îi erau ridicate a încruntare. — Când o să mâncăm? se rățoi ea. Mi e foame! Sharon se uită la ceas. Era aproape È™ase È™i jumătate. ÃŽÈ™i dădu seama că stătea la masă de două ore. Se ridică în grabă È™i se duse la congelator, făcând, pe drum, un rapid inventar mintal al conÈ›inutului acestuia. — Mark a venit acasă? se interesă ea. Kelly dădu din umeri. — Nu È™tiu. Nu l am văzut. Sharon se îndreptă spre uÈ™a bucătăriei ca să îl cheme pe băiat de sus, dar îl observă pe' Chivas încolăcit lângă cuptor, cu bărbia pe labele din față, privind o trist. PrezenÈ›a câinelui era suficientă ca să înÈ›eleagă că Mark nu era acasă. Dacă ar fi fost, Chivas ar fi dispărut de mult din bucătărie ca să stea alături de stăpânul lui, indiferent ce ar fi făcut acesta. ÃŽn acea clipă uÈ™a de la intrare se închise cu zgomot. PuÈ›in după aceea Mark își făcu apariÈ›ia în bucătărie. Chivas se ridică instantaneu în patru labe È™i se îndreptă spre băiat dând din coadă ca nebun. — Hei! Culcă te la loc, tâmpitule, exclamă Mark. Dădu câinele la o parte. ÃŽntreaga față îi era luminată de un rânjet triumfător cum Sharon nu mai văzuse înainte. — Tata a venit? se interesă el. Sharon clătină din cap. — Și unde ai fost, mă rog? întrebă ea, arătând semnificativ înspre ceas. Ia uite cât e ceasul. — La clinică, replică băiatul. Am ajuns acolo abia pe la patru. Sharon se încruntă, dar încercă să È™i păstreze vocea normală. — Ce naiba ai făcut acolo timp de două ore? Mark dădu din umeri È™i culese un măr dintr un coÈ™ de pe consola bufetului. — Chestiile obiÈ™nuite. Marty m a verificat È™i pe urmă am făcut câteva exerciÈ›ii. Sharon strânse din buze. — Ce fel de exerciÈ›ii? insistă ea. Zâmbetul lui Mark pieri. — Ce mai contează? Oricum nu È›i place ce fac eu. — Dar nu pot fi È™i eu curioasă, ca orice mamă? se plânse Sharon, ignorând tonul uÈ™or dispreÈ›uitor al vorbelor lui. — Offf, mamă, replică Mark, dându È™i ochii peste cap. De ce te interesează ce fac acolo? Sharon ridică tonul. — Sunt mama ta. Pe lângă asta, ce se întâmplă acolo e cumva vreun mare secret? Se petrece ceva despre care nu vrei să aflu È™i eu? Mark se holbă la ea o clipă, apoi își strâmbă buzele într un rânjet insolent. — Mda, rosti el. Marty e homosexual È™i o facem cu toÈ›ii în grup. Asta vroiai să auzi? — Mark!!! exclamă Sharon, privind o instantaneu pe Kelly, care se zgâia curioasă la frate său. Ce naiba te a făcut să te gândeÈ™ti la aÈ™a ceva? continuă ea înainte ca fiică sa să scoată vreo vorbă. Mark dădu din umeri. — Nu È™tiu. Mi s a părut că la lucrul ăsta te gândeÈ™ti tu, asta i tot. — Nu i „lucrul ăsta", cum spui tu, rosti înÈ›epată, Sharon. Vroiam numai să È™tiu ce faci. Și dacă vrei să te las în pace cu întrebările, dă mi niÈ™te răspunsuri. Ochii băiatului aruncau săgeÈ›i de mânie. — Bine! izbucni el. Dacă e atât de important pentru tine, am să È›i spun ce s a întâmplat! M am dus acolo, m am dezbrăcat È™i ei mi au luat pulsul, tensiunea arterială È™i m au măsurat. Bine? O sfredeli că privirea dar n o lăsă să i replice. — Apoi am vâslit douăzeci de minute la maÈ™ină. ÃŽn regulă? Asta a fost tot ce am făcut, după care am venit acasă. EÈ™ti satisfăcută acum? Sharon dădu înapoi, uluită de intensitatea urii din vocea lui Mark. Imediat, însă, se aprinse ea: — Nu mi vorbi pe tonul ăsta, tinere! Și nu, nu sunt deloc satisfăcută! Nu e nevoie de două ore pentru o simplă examinare de genul celei descrise de tine. Mark miji ochii. De ce se lua de el? Nu făcuse nimic rău. Ãsta fusese, însă, comportamentul ei întotdeauna. ÃŽl observase mereu, ca È™i cum el făcea cine È™tie ce răutăți, È™i îl privea fix la masă, de parcă ar fi fost un ticălos! SimÈ›i un ghem de nervi în capul pieptului. ÃŽÈ™i încordă pumnii. — Ce te interesează ce fac eu acolo? plesni el cu voce dură. Tu vrei doar ca eu să renunÈ›, nu? Vrei să redevin un handicapat! Sharon se holbă la fiul ei. ÃŽi tremura tot corpul. Nu se aÈ™teptase la aÈ™a ceva. Crezuse că va sta cu Mark la o discuÈ›ie liniÈ™tită, în care să i explice ce o îngrijora È™i să asculte ce avea el să i explice despre ce se întâmpla cu el la Rocky Mountain High. Acum, însă, se înfruntau unul pe altul. Sharon pricepu că avea să piardă orice control asupra lui, dacă avea să dea înapoi. — Ai dreptate, rosti ea. Vreau, într adevăr, să nu te mai duci acolo. Nu È™tiu ce È›i face Ames, dar nu mai eÈ™ti acelaÈ™i băiat ca acum o lună. Și nu mi place ce văd. — Nu È›i place ce vezi, o imită Mark în batjocură. Se uită la maică sa ca printr o ceață roÈ™ie. SimÈ›i o nevoie incontrolabilă de a o lovi. Făcu o jumătate de pas către ea. La picioarele lui, Chivas mârâi uÈ™or È™i È™i încordă trupul, iar părul i se ridică pe tot corpul. ÃŽl cercetă cu privirea pe Mark. Þinută sus câteva clipe înainte, coada i se lăsă în jos, către podea. — Ajunge! exclamă Sharon. Du te sus în camera ta È™i stai acolo până ce È›i vei cere scuze! Făcu o scurtă pauză, dar Mark nu dădu nici un semn că ar intenÈ›iona s o asculte. — M ai auzit? strigă ea. Mark simÈ›i că îl apucă pandaliile. ToÈ›i muÈ™chii corpului păreau că sunt gata de luptă. Auzi în minte o voce înceată care i poruncea să dea drumul energiei fantastice pe care o acumulase. Cu un soi de hârâit scos din gât, făcu un pas. ÃŽnainte, însă, de a se apropia mai mult de maică sa, Chivas sări la el. Cu un mârâit furios, dezvelindu È™i gingiile, câinele se năpusti către pieptul stăpânului său. Mark se împletici înapoi sub forÈ›a impactului. ÃŽÈ™i ridică braÈ›ele să se protejeze È™i apucă animalul de gât. Sharon încremeni, holbându se îngrozită de spectacolul ce se desfășura în faÈ›a ei. Peste ochii lui Mark se lăsase ceva ca o ceață. Strângea din maxilare atât de tare, încât tendoanele gâtului îi ieÈ™iseră în afară. Tremurând de furie, degetele lui se strânseră ca niÈ™te cleÈ™ti în jurul gâtului câinelui. Þinut la o palmă deasupra solului, Chivas se lupta acum să se elibereze din strânsoare. — Mami! È›ipă Kelly, ce face Mark? OpreÈ™te l! Sharon, însă, nu putea întreprinde nimic. Parcă avea plumb în picioare. Cu toate astea, întinse mâna către Mark. — ÃŽncetează! strigă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, Mark — îl ucizi! Mark simÈ›i cum i se strâng degetele pe gâtul câinelui. De undeva, de departe, o voce îl ruga să înceteze, numai că întreaga lui atenÈ›ie se concentrase asupra animalului. ÃŽl simÈ›i tresărind în strânsoare È™i i văzu labele din față lovindu i moale pieptul. Continuând să strângă, zbaterea labelor încetă È™i câinele mai avu câteva spasme. Apoi nimic. Gândirea începu să i se limpezească. Dintr o dată observă că se uita drept la faÈ›a animalului. ScoÈ™i din orbite, ochii acestuia păreau că se uită fix la el, iar limba atârna inertă într un colÈ› al botului. — Ch Chivas? rosti el cu voce înecată de emoÈ›ie? ÃŽÈ™i luă ochii de la câine È™i È™i i fixă asupra maică sii, care se holba la el, cu faÈ›a albă ca varul, È™ocată. ÃŽn colÈ›, lângă uÈ™a din spate, Kelly se ghemuise la podea, plângând. Izbucni în lacrimi uitându se năuc la trupul lipsit de viață pe care încă îl strângea în mâini. Degetele i se înmuiaseră È™i Chivas alunecă pe podea, întinzându se cât era de lung, ca È™i cum ar fi dormit. — ÃŽ îmi pare rău, se tângui Mark. N am vrut! Se răsuci pe călcâie, incapabil de a È›ine piept maică sii sau soră sii, apoi fugi din bucătărie È™i urcă în goană, împleticindu se, scările către camera lui. Trânti uÈ™a, apoi rămase nemiÈ™cat, sprijinindu se cu totul de ușă, răsuflând greoi. Nu era posibil — nu se putea să l fi ucis pe Chivas. Nu se putea! Știa, însă, c o făcuse. Clinele îl atacase, aÈ™a că el îl omorâse. Nici asta nu stătea în picioare. Chivas nu încercase decât s o protejeze pe maică sa. Maică sa! ÃŽÈ™i aminti de furia care l cuprinsese, de ura oarbă ce se născuse în sufletul lui, împingându l la dorinÈ›a de a o izbi cu pumnul, de a i zdrobi faÈ›a. Maică sa! Nu era posibil. ÃŽnăbuÈ™indu È™i un oftat, se duse împleticit spre pat È™i se opri când se văzu în oglinda montată pe dulap. Ud de transpiraÈ›ie È™i lipit de pielea capului, părul lui încadra un chip de nerecunoscut. Ochii i se înfundară adânc în orbite, zgâindu se bănuitori de sub sprâncene. Bărbia părea mai groasă È™i buzele i se răsuciseră uÈ™or, dându i un aer morocănos. — Nuuu..., se tângui el încet. Ãsta nu s eu. Ãsta nu pot fi eu. Brusc îl apucă din nou furia. ÃŽÈ™i strânse pumnul, își dădu braÈ›ul înapoi pentru elan È™i izbi oglinda cu toată forÈ›a de care era în stare. Aceasta se spulberă în mii de particule sub duritatea impactului. — Nuuu, icni el din nou. Se dădu înapoi, incapabil să È™i mute privirea de pe imaginea distorsionată reflectată de oglinda spartă. ÃŽn cele din urmă reuÈ™i să se întoarcă È™i se năpusti asupra patului. ÃŽnÈ™făcă acoperitoarea È™i o sfâșie cu o singură smucitură, apoi apucă pătura groasă cu ambele mâini È™i o rupse pe un sfert din lungimea ei, după care o aruncă. Scânteind de ură, privirea lui se plimbă de jur împrejur, căutând altceva de distrus. Jumătate de oră mai târziu, când se prăbuÈ™i pe pat după ce È™i potolise mânia, camera era de nerecunoscut. Fulgii unei perne devastate acopereau totul, iar o parte dintre ei pluteau încă în aer. Scoase de unde erau depozitate, hainele se găseau acum împrăștiate pretutindeni. Ceasul fusese făcut țăndări È™i o lampă de noapte zăcea, cu abajurul sfărâmat, într un colÈ›. Rezultatul, însă, consta în faptul că furia i se stinsese. * Tensiunea din casă era de a dreptul palpabilă. ÃŽn cele din urmă, Sharon dădu la o parte revista pe care o È›inea în poală, necitită, de douăzeci de minute. — Trebuie să discutăm, rosti ea, fixându l cu privirea pe Blake, pe care îl mirosea că se „interesa" de emisiunea televizată la fel de mult pe cât se „interesa" ea de revistă. — Nu prea È™tiu ce ai vrea să discutăm atâta vreme cât nici nu m ai lăsat măcar să vorbesc cu Mark, replică el. DeÈ™i vocea lui era cât se poate de indiferentă, exista în ea o notă care o făcu pe Sharon să tresară. — N ai fost acolo, explică ea. Nu poÈ›i înÈ›elege ce s a întâmplat. — L a omorât pe Chivas, zise Blake. Era pe punctul să È›i dea un pumn È™i, când l a atacat Chivas, l a omorât. Nu despre asta e vorba? Sharon È™tia că el avea dreptate. Cu toate astea, simÈ›ea nevoia să È›ipe că era vorba despre complet altceva, că Mark nu fusese el însuÈ™i, ca È™i cum un străin nebun se instalase în trupul lui. Numai că încercase deja să i explice toate astea. Blake sosise de la slujbă la câteva minute după ce Mark dispăruse în camera lui. Ascultase È™ocat relatarea brută a faptelor, apoi îl îngropase pe Chivas în curtea din spate, cu Kelly alături de el, tremurând din tot corpul în timp ce încerca să È™i stăpânească suspinele care o copleÈ™iseră din clipa în care pricepuse că Chivas e mort. O È™i pornise în sus pe scară ca să vorbească cu Mark, când Sharon îl oprise. — Lasă l în pace, îl rugase ea. E la fel de îngrozit de cele petrecute ca È™i tine. Blake se uitase, zăpăcit, la ea. — A încercat să È›i dea un pumn, È™i a omorât propriul câine, È™i tu zici că e îngrozit? Eu zic că are nevoie de o săpuneală bună, dacă nu chiar de bici! Atunci încercase ea să explice ce se întâmplase; să i explice că în acea zi, din clipa în care intrase în casă, Mark se comportase diferit, că se schimbase ceva profund în el, ceva mult mai important decât acele modificări observate în ultimele săptămâni. — Avea o privire ciudată, zisese ea. Iar când i am spus că nu vreau să se mai ducă la Marty Ames a luat o razna. Blake se holbase la ea. — I ai spus ce? repetase el. — M ai auzit bine, replicase ea, coborându È™i vocea, nevrând ca È™i Kelly — care se dusese în camera ei după ce anunÈ›ase că nu mai vrea să mănânce — să audă ceea ce, după toate semnele, avea să degenereze într o ceartă. Avusese dreptate. Durase tot timpul cât ea preparase mâncarea, apoi continuase È™i după ce ea È™i Blake se aÈ™ezaseră la masă. ÃŽn cele din urmă Blake își împinsese farfuria din faÈ›a lui È™i aruncase È™ervetul pe masă. — Nu pricep, se rățoise el. Habar n ai ce vrea să facă Ames, dar eÈ™ti sigură că e vorba de un soi de program experimental care ne transformă copiii în monÈ™tri. ÃŽn plus, nu mă laÈ™i să mi disciplinez fiul, nici după ce a făcut azi după amiază. Se uitase fix la ea o clipă, apoi rostise supărat. — Ce dracu' vrei de la mine, Sharon? Ea îl privise rugătoare. — Vreau să fii de acord ca Mark să nu se mai ducă la Ames până nu aflăm ce se petrece acolo. Și nu vreau să începi să l pedepseÈ™ti pentru o acÈ›iune pe care sunt convinsă că n a avut intenÈ›ia să o comită. Blake o privise o clipă ironic. — Și cum o să facem asta? întrebă el rece. Să mă duc acolo È™i să l înfrunt pe Ames? Să i spun că tu ai impresia că el e un fel de Mengele modern È™i să i pretind să văd toate înregistrările lui medicale? La naiba, nici măcar n aÈ™ înÈ›elege ce mi ar spune! — Dar ai înÈ›eles destul ca să i dai voie să facă tratamente cu Mark, nu? replicase, cu amărăciune, Sharon. ÃŽn acea clipă Blake a luat foc. — Da, la dracu'! Și nu i a făcut deloc rău lui Mark. Se simte mai bine ca oricând. AÈ™ fi crezut că eÈ™ti încântată de asta. ÃŽn faÈ›a exploziei lui, Sharon fusese cât p'aci să i povestească despre È™oareci, dar se abÈ›inuse. Nu atât fiindcă îi furase din compania lui, cât datorită faptului că, în starea în care se afla, el ar fi continuat s o ia în bătaie de joc, iar apoi ar fi pretins să afle ce făcuse ea cu rozătoarele. Iar dacă i ar fi spus că i a dat lui MacCallum... O scuturase un fior în acea clipă, amintindu È™i de furia ce l apucase cu un an înainte, când descoperise că un program pe care el vroia să l lanseze pe piață fusese vândut pe È™est unui competitor, care îl patentase, cu câteva îmbunătățiri, după care învinsese TarrenTech pe piață. După cină abia dacă schimbară o vorbă, dar încordarea adusă de ceartă, accentuată de faptul că Mark continua să rămână închis în camera lui, plana încă asupra lor. — Bine, oftă ea. Atunci n o să mai vorbim despre asta. Noapte bună. Se ridică È™i porni spre ușă. Blake o urmări cu privirea. Când ea era pe punctul de a trece pragul, el vorbi: — Vrei să vin cu tine? Sharon se răsuci pe călcâie. — N am crezut niciodată c o să spun aÈ™a ceva, dar dacă nu pot să discut cu tine atunci n are nici un rost să mă culc cu tine. Ar fi mai bine să rămâi aici în noaptea asta. Blake nu mai scoase nici o vorbă. Sharon părăsi încăperea È™i urcă. Se opri lângă uÈ™a camerei lui Mark, aÈ™a cum o mai făcuse de două ori în acea seară. Ca È™i înainte, n auzi nici un sunet dinăuntru. Cu toate astea, era convinsă că el nu dormea. Mai că È™i l închipuia stând întins pe spate, privind È›intă tavanul, cu mâinile încruciÈ™ate pe ceafă. Oare trebuia să l lase în pace, sau era mai bine să intre È™i să încerce să înjghebe o discuÈ›ie cu el? După ce ezită o vreme, bătu uÈ™or în ușă. Câteva secunde nu se auzi nici un răspuns. După aceea, însă, Mark se făcu auzit: — Nu i încuiat. Sharon răsuci clanÈ›a È™i deschise uÈ™a. Icni la vederea dezastrului dinăuntru. Haine, cearceaf, pătură — totul devenise un haos. Sertarele dulapului zăceau împrăștiate peste tot, iar lampa se afla încă în colÈ›ul unde o aruncase Mark. Sharon își muÈ™că buzele È™i se forță să ignore dezastrul. — Te simÈ›i bine? întrebă ea cu voce blândă. Se îndreptă spre pat, unde Mark zăcea cu faÈ›a în jos pe salteaua goală. Când îl atinse pe umăr, el se întoarse È™i o privi cu ochi tulburi. — Nu È™tiu ce s a întâmplat, rosti băiatul. A fost... a fost ca È™i cum ar fi existat altcineva înăuntrul meu. N am vrut să te lovesc, mamă. Eu... n am putut să mă abÈ›in. Sharon închise ochii È™i i simÈ›i arzând din cauza lacrimilor fierbinÈ›i. — E n regulă, dragul meu, zise ea cu voce tremurândă. Mark se ridică în capul oaselor È™i respinse mâna pe care ea o întinsese spre el. — Nu e! izbucni el. Nu e deloc în regulă. L am ucis pe Chivas, mamă! Mi am ucis propriul meu câine! Ochii i se umplură de lacrimi pe care le È™terse cu dosul palmei. — Ce mi se întâmplă? Sharon încercă din nou să l atingă, dar el sări din pat. Văzându l, ea observă o lumină ciudată în ochii lui — acelaÈ™i licăr întunecat de furie pe care îl zărise mai devreme în bucătărie. — M Mark? rosti ea. Mark, ce se petrece? Băiatul îi întoarse spatele. — N nu È™tiu, murmură el. ÃŽn... mamă, începe din nou. Sharon se ridică È™i ea în picioare. — Ce anume, Mark? Ce începe? Băiatul, însă, dădu doar din cap È™i porni spre ușă. — Trebuie să plec, mamă. Trebuie să ies de aici! — AÈ™teaptă, Mark! strigă Sharon, prea târziu, însă. El ieÈ™ise deja din cameră. ÃŽl auzi bocănind pe trepte. Când ajunse în capul scării, el ajunsese deja la cuierul din hol È™i își punea o haină. O privi scurt, cu ochi incandescenÈ›i, apoi dispăru, trântind uÈ™a. O clipă mai târziu Blake ieÈ™i din salon È™i se uită la nevastă sa. — Ce dracu' se petrece aici? ceru el să afle. Mark a trântit uÈ™a? Sharon încuviință. — Ceva nu e în regulă cu el, Blake, zise ea. Când am intrat în camera lui, mi s a părut, pentru câteva clipe, că se simte bine. După aceea, însă, a luat o din nou razna. Blake își încreÈ›i fruntea. — Ce i ai mai spus? — Nimic! exclamă Sharon. Am vrut numai să i spun că nu sunt supărată pe el, că îl iubesc. Iar el era atât de nefericit. Ar fi trebuit să l vezi, Blake! Și apoi, dintr o dată... Se chinui o clipă să găsească cuvântul exact, apoi renunță. — Nici nu pot descrie măcar. A spus că se simte ca È™i cum ar avea pe altcineva înăuntrul lui. Se prăbuÈ™i pe prima treaptă È™i își îngropă faÈ›a în palme. — Oh, Doamne, Blake. Ce se petrece cu el? Mi e atât de frică. Sunt atât de înspăimântată. Blake urcă iute scara È™i o luă pe Sharon în braÈ›e. — O să fie bine, iubito, încercă el s o liniÈ™tească. Trece printr o perioadă grea, asta i tot. O să iasă din starea asta. O să vezi. ÃŽn spatele lor se auzi clinchetul slab al unei clanÈ›e. Pe coridor își făcu apariÈ›ia Kelly, frecându se, somnoroasă, la ochi. Fata veni înspre ei È™i își înconjură tatăl cu braÈ›ele. — Ce e cu Mark? întrebă ea. E bolnav? — Nu, îi răspunse Blake, apucând o de mijloc cu braÈ›ul rămas liber È™i trăgând o aproape de el. Mark n are absolut nimic È™i nu vreau să È›i faci griji în legătură cu asta. — D dar l a omorât pe Chivas, scânci ea. De această dată îi răspunse Sharon. — N a fost Mark de vină, draga mea, rosti ea. Orice s ar întâmpla, nu vreau să crezi că Mark l a ucis pe Chivas. El n ar face aÈ™a ceva, iubito. Nu fratele tău. Nu Mark. — Atunci cine a făcut o? insistă Kelly, înclinându È™i capul în încercarea de a desluÈ™i vorbele maică sii. — Nu È™tiu, recunoscu Sharon. Dar n a fost Mark! * Mark străbătu rapid străzile întunecate, nesigur încotro se îndrepta. Mintea îi lucra cu repeziciune, încercând să disece cele întâmplate. De ce îl copleÈ™ise din nou mânia? Se simÈ›ea bine când intrase maică sa. ÃŽncetase de mult să plângă È™i zăcea acolo, încercând să priceapă ce se petrecuse. Iar mama lui vrusese să l ajute. Nu fusese furioasă pe el, nu È›ipase la el, nici măcar nu se supărase pe felul în care arăta camera lui! Nu vrusese decât să l ajute. Și atunci furia îl copleÈ™ise din nou. Se întorsese cu faÈ›a în sus È™i se uitase la ea. Dintr o dată flacăra dinăuntrul lui se reaprinse È™i el intenÈ›ionase să întindă mâinile, s o apuce cu degetele de gât È™i s o strângă, s o strângă... S o strângă cum îl strânsese pe Chivas, până ce ea n avea să mai scoată nici o vorbă, până ce n avea să mai respire È™i până ce avea să nu se mai zbată în cleÈ™tele degetelor lui. Ar fi făcut o dacă ar mai fi stat acolo măcar un minut. ÃŽÈ™i încetini paÈ™ii È™i privi în jurul lui. Vizavi de el se afla locuinÈ›a familiei Harris. ÃŽn acea clipă își dădu seama ce avea de făcut. Privi în susul È™i în josul străzii, apoi o traversă È™i se strecură printre case până în curtea din spate a Harris ilor. Casa era întunecată, ca È™i cea din spatele ei È™i ca È™i cea de lângă ea. Bătu uÈ™or în fereastra camerei Lindei, apoi lovi ceva mai tare. Auzi dinăuntru un zgomot, apoi draperiile se miÈ™cară un pic È™i o văzu pe Linda zgâindu se afară. — Eu sunt, È™opti Mark. Vino afară. — Mark? rosti Linda. Deschise fereastra. — Ce faci aici? — Trebuie să È›i vorbesc. Te rog! Linda ezită, dar disperarea din vocea lui o decise. — O clipă. Trebuie să mă îmbrac. Câteva minute mai târziu ea se furișă pe uÈ™a din spate, È›inându È™i un deget la buze, È™i l conduse repede înapoi pe alee către stradă. — Ce s a întâmplat? întrebă ea când ajunseră la o distanță suficientă față de casă. Mark încercă să i povestească ce se petrecuse. Vocea i se înecă de emoÈ›ie când rememoră, prin viu grai, cum îl strangulase pe Chivas. ÃŽn acea clipă, Linda se răsuci, oripilată, spre el. — L ai ucis pe Chivas? Mark încuviință tăcut, cu ochii plini de lacrimi. — N am vrut, suspină el. Și n am vrut nici s o lovesc pe maică mea. Eram însă, pe punctul de a o face! Știu că aÈ™a a fost! Auzindu i vorbele, Linda își aminti de Jeff LaConner È™i de seara în care el își înfipsese mâinile în umerii ei, strângând o atât de tare încât o făcuse să È›ipe de durere. Atunci ea îl plesnise, iar el păruse surprins, ca È™i cum nu È™i ar fi dat seama de fapta comisă de el. Era convinsă că izbucnise în plâns după ce se întorsese È™i fugise în noapte. — Și acum ce ai de gând să faci? întrebă ea. Mark dădu, neajutorat, din cap. Linda vru să l apuce de mână, dar el se trase din strânsoarea ei. — N nu face asta, rosti el cu voce tremurândă. Asta a făcut È™i mama. Doar m a atins È™i aproape că am înnebunit de furie! Linda își retrase mâna È™i l privi pe Mark în ochi. — Ca È™i Jeff, nu? zise ea. Ca în noaptea în care te a bătut măr. Nu i ai făcut nimic, nu i ai spus nimic. El a fost cel care te a atacat. Mark o privi cu luare aminte. — P poate e doctorul Ames, continuă Linda. Poate i a făcut ceva lui Jeff, iar acum îți fac È™i È›ie acelaÈ™i lucru. — Dar el mă ajută, protestă Mark. La naiba, azi după amiază am intrat chiar È™i în echipa de football. — Ce ai făcut? exclamă fata, privindu l năucă. — Am intrat în echipa de football, repetă Mark. Vroiam să le dau vestea alor mei astă seară, înainte ca... Vocea i se stinse. — Dar È›ie nu È›i plăcea football ul, îi aminti Linda. Mark clătină din cap. — C cred că m am schimbat. Chipul băiatului era vag luminat de un felinar aflat la câțiva metri. Chiar È™i aÈ™a, în penumbră, Linda observă cum el se schimbase cu adevărat. Trăsăturile păreau mai aspre, mai colÈ›uroase. ÃŽnfundaÈ›i în orbite, ochii aveau ceva sălbatic în ei, iar gura — cu buzele pline ce păruseră întotdeauna atât de moi — căpătase o expresie de duritate. ÃŽn minte îi reveni din nou chipul lui Jeff LaConner. — O să vorbesc cu tata, rosti ea abrupt. Mâine dimineață o să i povestesc tot ce s a întâmplat, iar el va È™ti ce i de făcut. Bine? Mark o privi nesigur, apoi dădu afirmativ din cap. — Bine, o aprobă el. Se întoarseră È™i porniră înapoi spre locuinÈ›a Lindei. Când ajunseră în faÈ›a casei, Mark o îmbrățișă pe fată È™i o trase la pieptul lui. — Nu vreau să È›i fac vreun rău, murmură el, îngropându È™i faÈ›a în părul ei. Nu vreau să fac rău nimănui. — Și nici nu vei face, îl liniÈ™ti Linda. Tu nu eÈ™ti ca Jeff, È™i n o să faci rău nimănui. Ea se desprinse din îmbrățiÈ™are È™i crezu o clipă că el vrea s o reÈ›ină cu forÈ›a. Mark, îi dădu, însă, brusc drumul, se răsuci pe călcâie È™i o luă la fugă. Linda vru să l strige, dar se răzgândi amintindu È™i din nou de Jeff LaConner. AÈ™teptă până ce el dădu colÈ›ul, apoi se grăbi să intre înapoi în casă. Mâine, după ce i va povesti tatălui ei ce se întâmpla cu Mark, totul va reintra în normal. ÃŽn definitiv, tatăl ei conducea TarrenTech, nu? Dacă era cineva în stare să l ajute pe Mark, numai el o putea face. 22 A doua zi, când se trezi, Sharon crezu pentru o clipă că totul fusese un vis urât. Avea să se întindă spre Blake, ca în fiecare dimineață, ghemuindu se un pic lângă el înainte de a se da jos ca să È™i înceapă treburile zilnice. Mark trebuia să se fi sculat deja, iar pe drumul ei către bucătărie avea să l audă pe Chivas pufnind lângă uÈ™a băiatului. Se întinse către Blake, dar el nu se afla acolo, aÈ™a că Sharon pricepu că nu fusese un vis. Se simÈ›ea epuizată, ca È™i cum n ar fi pus geană pe geană toată noaptea. Când miji ochii ca să vadă cât indica ceasul de pe noptieră, observă că depășise chiar ora normală de sculare. Era aproape opt. Porni să coboare din pat, dar căzu înapoi pe pernă, copleÈ™ită de un val de disperare. Azi noapte, după ce plecase Mark, avusese sentimentul că prăpastia dintre ea È™i Blake putea fi dată uitării. O scurtă perioadă de vreme aÈ™a È™i fusese, cât timp își aÈ™teptaseră amândoi fiul să se întoarcă acasă. Primul ei impuls fusese să anunÈ›e poliÈ›ia, dar Blake o convinsese să aÈ™tepte, pentru cel puÈ›in o oră. — N are de gând să facă vreun scandal, îi explicase el. E doar supărat. Când se va calma va veni acasă. Blake avusese, bineînÈ›eles, dreptate — la mai puÈ›in de o oră după aceea au auzit uÈ™a din spate deschizându se încet, apoi închizându se la loc. Imediat după aceea Mark a apărut în hol È™i a început să urce scara. Și a dat seama că era aÈ™teptat în living abia când Blake l a strigat încet. N a venit la ei ci a preferat să rămână în umbra holului. Cu voce ciudată, È™i a cerut scuze încă o dată pentru cele întâmplate mai devreme. Când Blake l a întrebat încotro plecase, el a ezitat o clipă, apoi a dat din umeri. — Nicăieri, a răspuns el. M am învârtit prin jur o vreme, apoi am venit acasă. Imediat după asta se făcuse nevăzut pe trepte în sus. Câteva clipe, Sharon È™i Blake rămăseseră tăcuÈ›i. In cele din urmă, Blake rostise câteva cuvinte care au generat o nouă dispută: — Vezi? Băiatul n are nimic, iubito. Trebuia doar să fie cu el însuÈ™i. Cearta durase aproape o oră, până ce Sharon plecase din nou spre dormitorul ei, lăsându l pe Blake să doarmă în salon. Se cățărase în pat cu trupul epuizat, dar cu mintea învârtindu i se încă de gânduri contradictorii. La un moment dat alunecase într un somn agitat. Acum se ridică din pat, își puse un halat È™i coborî la parter. Casa era tăcută. O fracÈ›iune de secundă se miră că nu l vede pe Chivas. Se duse în bucătărie È™i își turnă o ceaÈ™că cu cafea din ibricul pe care Blake i l preparase, apoi dădu peste biletul scris de el. Era o notă bizară, ca un raport informativ al unui soÈ› care se decisese să È™i lase nevasta să doarmă până mai târziu, ocupându se el să pregătească micul dejun al copiilor, să facă curățenie după ei È™i să i trimită la È™coală: P.S. Mark pare că se simte excelent în dimineaÈ›a asta. Ieri a intrat în echipa de football! Nu i nemaipomenit? Mark pare că se simte excelent. Asta era concluzia după cele petrecute cu o zi în urmă? Mototoli biletul È™i l aruncă la coÈ™. Dacă Mark se simÈ›ea atât de bine, cum socotea Blake că arăta camera? Pe drumul ei către bucătărie aruncase o privire înăuntru È™i plecase iute de acolo, ca È™i cum ignorând dezastrul ar fi putut pretinde că episodul nici măcar n avusese loc. Se uită la ceas, întrebându se dacă era prea devreme ca să l sune pe doctorul MacCallum la spital È™i își spuse că era. Dacă ar fi avut vreo informaÈ›ie pentru ea, ar fi sunat o el. Luă farfuriile murdare de pe masă, unde rămăseseră abandonate — cel puÈ›in asta era normal — È™i începu să verse resturile în chiuvetă. Instinctiv privi afară, în curtea din spate, È™i zări cuÈ™ca de iepuri. Și rozătoarele păreau neschimbate, aÈ™a cum erau înghesuite una într alta în colÈ›ul cuÈ™tii. Privirea i se mută pe sol, unde văzu stratul de promoroacă rămas în urma nopÈ›ii reci È™i se încruntă. Ce căutau iepurii în afara adăpostului? ÃŽn ultimele zile nu ieÈ™eau decât ca să mănânce, apoi se tupilau în grabă, înapoi, la căldură. ÃŽncetă treaba È™i se zgâi pe fereastră, cu o farfurie È›inută strâns în mână. Iepurii nu se miÈ™cau. Mâna începu să i tremure. Puse repede farfuria în chiuvetă, își strânse mai bine halatul pe ea È™i ieÈ™i, prin uÈ™a din spate, în răcoarea dimineÈ›ii. Iarba trosnea sub papucii ei. Traversă în grabă spaÈ›iul până la cuÈ™că. DinÈ›ii începură să i clănțăne în gură de frigul care i pătrundea prin halat. Se uită fix la iepuri, apoi își îndreptă privirea spre tăviÈ›a lor cu hrană. Era plină, iar în vasul de lângă ea se găsea apă proaspătă. Iepurii continuau să rămână nemiÈ™caÈ›i. ÃŽngheÈ›aseră È™i muriseră. Cu toată această concluzie, simÈ›i că nu acesta era adevărul. Animalele nu erau înghesuite una într alta în modul lor obiÈ™nuit. Erau pur È™i simplu îngrămădite într un colÈ›. Două zăceau cu burta în sus, iar restul fuseseră aÈ™ezate ca buÈ™tenii într o stivă. Cu degete tremurânde deschise uÈ™iÈ›a cuÈ™tii È™i introduse mâna să apuce una dintre micile creaturi. Animalul avea gâtul rupt, iar capul i se bălăbănea ca È™i cum n ar mai fi avut nici o legătură cu măduva spinării. Năucită, Sharon controlă È™i pe ceilalÈ›i patru iepuri. ToÈ›i muriseră în acelaÈ™i fel. ÃŽn minte îi reveni imaginea lui Chivas, cu trupul suspendat inert deasupra solului de către mâinile lui Mark, care i strângeau gâtul ca un cleÈ™te. Iepurele îi alunecă dintre degete. Scoase un mic È›ipăt, se răsuci pe călcâie È™i fugi împleticindu se către casă. Se prăbuÈ™i pe un scaun din bucătărie È™i se luptă cu sine, ca să È™i regăsească stăpânirea. Mark nu putuse omorî iepurii — nu putuse! El îi iubea. Dar îl ucisese pe Chivas. „Nu!", strigă ea în sinea ei. Ceva din el îl ucisese pe Chivas. Ceva din el asupra căruia Mark n avea nici un fel de control! Apucă cartea de telefoane, o răsfoi nervoasă È™i formă numărul spitalului districtual. De cum îi răspunse cineva, simÈ›i că se întâmplase o tragedie. — Ai... aici e Sharon Tanner, rosti ea. Se poate vorbi cu doctorul MacCallum? O clipă nu i răspunse nimeni, apoi o voce zise: — Oh, doamnă Tanner, n aÈ›i aflat? Doctorul MacCallum... Vocea se stinse, È™i Sharon auzi un oftat. — IertaÈ›i mă, doamnă Tanner, reveni femeia. A murit. El... a fost implicat într un accident de automobil ieri. Sharon abia dacă mai auzi ceva din explicaÈ›iile oferite de Susan Aldrich. Din memorie îi reveni zgomotul uÈ™or È™i ecoul ciudat care o făceau să creadă că le fusese ascultată convorbirea lor telefonică din ziua precedentă. Cineva ascultase, într adevăr, iar MacCallum fusese lichidat. Nu i mai păsa de ceea ce îndruga Susan Aldrich — È™tia că Andrew MacCallum fusese ucis intenÈ›ionat. * Charlotte LaConner È™tia că era nebună. Era singurul răspuns posibil, căci numai nebunia putea explica lumea de coÈ™mar în care se afla. Nu se putea miÈ™ca. Membrele i se păreau cumplit de grele, iar trupul era imobilizat de un soi de letargie de care nu mat avusese parte până atunci. Singurul lucru pe care îl putea face era să È™i penduleze capul dintr o parte într alta. Se găsea într o permanentă stare de somnolență È™i pierduse de mult capacitatea de a discerne între starea de somn adevărat È™i cea de trezie. ÃŽn jurul ei stăruiau în permanență tânguieli estompate, gemete de disperare punctate din când în când de È›ipete ascuÈ›ite de agonie, sau poate de furie. Nu È™tia de care gen sunt È™i nici nu i prea păsa — căci de acum sufletul îi era imun față de aceste sunete groaznice, iar creierul renunÈ›ase să încerce să descopere ce se ascundea în spatele lor. Era mai rău când dormea, căci atunci acele sunete groaznice căpătau viață, sub o formă oribilă, în visele ei. Se întruchipau în creaturi bizare care îi dădeau rotocol în beznă, arătându È™i doar pentru câteva fracÈ›iuni de secundă profilurile hidoase înainte de a se retrage în întuneric, lăsând o singură cu frica față de ceea ce putea să urmeze. Mai devreme sau mai târziu creaturile aveau s o ucidă. Era sigură de asta. Oricum nu putea face nimic altceva decât să stea È™i să aÈ™tepte secunda finală. De fiecare dată, când acele creaturi se apropiau — atât de mult încât avea senzaÈ›ia că le poate mirosi respiraÈ›ia fetidă È™i le poate auzi horcăielile dintre È›ipete — de fiecare dată când mai că o atingeau È™i ea se ruga să fie înÈ™făcată în sfârÈ™it È™i să i se pună capăt mizeriei în care trăia, fiinÈ›ele tenebrelor fugeau înapoi în bezna lor natală, lăsând o pe Charlotte să suspine în tăcere È™i să implore uÈ™urarea pe care i ar fi adus o moartea față de iadul cumplit care ajunsese viaÈ›a ei. Atinse acum din nou acel prag al semiconÈ™tienÈ›ei. Se simÈ›ea ca È™i cum s ar fi aflat la fundul unei ape, dându È™i treptat seama că avea să moară dacă nu întreprindea ceva. Cu toate că își dorea adeseori moartea, în acele momente ciudate de raÈ›iune semi adormită descoperea că ar fi vrut să tragă cât se poate de mult de clipele ce le mai avea până la secunda finală, luptându se cu nevoia de a inspira adânc ca să simtă binecuvântarea rece a apei limpezi pătrunzându i în plămâni. Gemu încet È™i își dădu capul într o parte. Bezna părea, în sfârÈ™it, să se destrame. Curând o dâră de lumină o izbi drept în ochi. Cu un È›ipăt slab, Charlotte încercă să se ascundă din calea ei È™i a durerii care o însoÈ›ea. ÃŽncercă din nou să È™i miÈ™te membrele È™i nu putu s o facă. Rămase nemiÈ™cată câteva clipe, apoi deveni conÈ™tientă de ea însăși. Știa că de această dată era complet trează. ÃŽncercă să È™i plimbe limba în gură, o simÈ›ea grea È™i imobilă, iar gura îi era uscată. O secundă mai târziu începu să tuÈ™ească. O cuprinseră niÈ™te spasme ale trupului È™i atunci își dădu pentru prima dată seama că era legată strâns de pat. AÈ™a că acesta era motivul pentru care nu putea face nici o miÈ™care. Vru să deschidă ochii, dar chiar acest mic efort era prea mult pentru ea. ÃŽn cele din urmă, când tusea i se potoli È™i simÈ›i că reîncepe să respire normal, reuÈ™i să întredeschidă pleoapele. Se afla într o cameră albă. Deasupra capului, un glob luminos È™i strălucitor părea suspendat în aer. Sunetele din coÈ™mar continuau să fie prezente. Tavanul făcea un zgomot ca de pocnet È™i Charlotte auzi o voce. — S a trezit, doctore Ames. ÃŽÈ™i închise din nou ochii, copleÈ™ită de un sentiment de disperare. Habar n avea de câtă vreme se afla colo, È™i nici nu i păsa, căci, deÈ™i se trezise, era convinsă că visul urât nu luase sfârÈ™it. Auzi altă voce: — Charlotte? Știu că eÈ™ti trează, Charlotte. PoÈ›i să mi vorbeÈ™ti? ÃŽÈ™i deschise din nou ochii. Lumina slăbise în intensitate. Alături de ea se zărea, puÈ›in confuz, un chip. Chipul lui Marty Ames. ÃŽncercă să vorbească dar nu reuÈ™i să articuleze nici un cuvânt. — DaÈ›i i un pic de apă, rosti Ames. Nu mult — cât să È™i clătească gura. SimÈ›i cum o mână îi ridică capul, apoi simÈ›i atingerea sticlei pe buze. Supse cu sete o gură de apă, o plimbă prin toată gura, apoi o înghiÈ›i È™i vru să mai soarbă o gură. — Ajunge, comandă Ames. ÃŽl văzu uitându se din nou la ea. — Un unde mă aflu? horcăi Charlotte, abia recunoscându È™i sunetul vocii. — ÃŽn clinica mea, o informă Ames. Ai avut o cădere nervoasă, Charlotte È™i ai dormit mult. — C cît de mult? — Câteva zile, răspunse Ames. Charlotte gemu uÈ™or È™i își închise din nou ochii. ÃŽÈ™i aminti ca prin ceață ce se întâmplase înainte ca bezna s o cuprindă în ghearele ei. — Jeff..., È™opti ea. Unde i Jeff? — E È™i el aici, răspunse Ames. Chipul femeii își modifică uÈ™or trăsăturile, ca È™i cum ea ar fi încercat să se mire, dar n ar fi găsit suficientă forță. — Aici? Dar am crezut... — E bolnav, Charlotte, i o reteză Ames. ÃŽi e foarte rău È™i noi încercăm să găsim un tratament de vindecare. — Bolnav? repetă Charlotte. Am crezut... Lăsă restul propoziÈ›iei în suspensie, incapabilă să formuleze ca lumea cuvintele care i stăteau pe limbă. — Să l văd, icni ea. Vreau să l văd. Te rog... O vreme nu mai auzi nimic. Efortul cerut de vorbire o extenuase. După un timp, la urechi îi ajunse din nou vocea lui Ames: — E foarte bolnav, Charlotte. Femeia se luptă din nou să găsească cuvintele potrivite. — Eu... sunt mama lui... eu îl pot ajuta. Deschise ochii È™i l privi pe Ames drept în față. — Te rog, îl imploră ea, lasă mă să l văd... lasă mă să l ajut. ÃŽncet, pe chipul bărbatului apăru un zâmbet. — Da, rosti el. Cred că l poÈ›i ajuta. De fapt nu există nici un motiv să nu l vezi dacă È›ii cu tot dinadinsul. Dispăru pentru câteva clipe. Când se întoarse, împingea un fotoliu pe rotile. Dezlegă curelele care i imobilizau trupul Charlottei, apoi o ajută cu blândeÈ›e să se dea jos de pe masa pe care era întinsă. Neînsemnatul efort de a se transfera pe fotoliu îi epuiză femeii întreaga forță a corpului. Nici măcar nu reuÈ™i să È™i È›ină ochii deschiÈ™i ca să vadă încotro o duce Ames. SimÈ›i cum o apucă din nou somnul. ÃŽncercă să i reziste, să se concentreze asupra vorbelor pe care i le adresa Ames în timp ce o deplasa prin clădire. Prinse numai câteva fragmente, fără ca mintea ei înceÈ›oÈ™ată să găsească o logică între ele: — ...încercat să corectăm dezechilibrul... hormoni... ceva... scăpat de sub control... trebuie să încercăm altceva... Vocea lui fu brusc înăbuÈ™ită de sunetele înfiorătoare care o însoÈ›iseră în letargia ei de până acum. In acea clipă, însă, ele se auzeau extraordinar de clar. Sfâșiau, pur È™i simplu, aerul cu forÈ›a lor È™i i înlăturau toată ceaÈ›a de pe creier. Se încordă pe fotoliu È™i deschise ochii ca să vadă È™i ea, în sfârÈ™it, sursa È›ipetelor care îi măcinau sufletul. Era o încăpere foarte asemănătoare cu cea în care se trezise, cu excepÈ›ia faptului că aici se aflau mai multe cuÈ™ti mari, construite din plasă de sârmă groasă prinsă de stâlpi de fier. Majoritatea lor erau goale. Două erau ocupate. ÃŽntr una dintre ele, o creatură bizară zăcea ghemuită într un colÈ›, cu picioarele aduse lângă pieptul masiv, cu capul plecat, privind universul din jurul lui cu ochi incandescenÈ›i ce scânteiau de sub o pereche de sprâncene grotesc de stufoase. Atârnând moale, mandibula fiinÈ›ei lăsă să se vadă un È™ir de dinÈ›i imenÈ™i, iar din gât îi ieÈ™eau încontinuu o serie de gemete slabe, în diverse tonalități, ca È™i cum individul suferea o durere atroce. ÃŽÈ™i È›inea braÈ›ele în jurul picioarelor, iar la capetele degetelor enorme de la mâini se vedeau rămășiÈ›ele rupte ale unor unghii care se transformaseră în gheare. In timp ce Charlotte se uita îngrozită, creatura își introduse un deget în gură È™i începu să È™i mestece unghia, continuând să îngâne un geamăt pentru sine. Charlotte nu mai văzuse niciodată aÈ™a ceva. PriveliÈ™tea o vrăjea È™i i făcea rău în acelaÈ™i timp. ÃŽntr un târziu își desprinse privirea de pe bizara făptură È™i se răsuci spre cealaltă cuÈ™că ocupată. Vru să È›ipe dar sunetele i se opriră în gât când își dădu seama că își privea propriul ei fiu. Sau ceea ce rămăsese din fostul ei fiu. Cu greu putea fi Jeff recunoscut ca aparÈ›inând rasei umane. Se mai puteau vedea, încă, ochii lui albaÈ™tri zgâindu se din fundul găvanelor care fuseseră odată orbite normale. FaÈ›a i se contorsionase, iar mandibula i se lățise. IeÈ™ind din gură, dinÈ›ii își forÈ›aseră o cale pe măsură ce creÈ™teau, astfel încât acum buzele nu se mai puteau lipi una de alta. Umerii îi crescuseră grotesc de mult, iar la capătul braÈ›elor, ce i atârnau acum până sub genunchi, palmele i se transformaseră în niÈ™te lopeÈ›i imense din care ieÈ™eau în afară niÈ™te gheare răsucite È™i noduroase, în locul în care odinioară fuseseră simple degete. El era cel care emitea acele sunete fioroase de furie. Charlotte observă îngrozită cât de agitat se arunca el dintr o parte într alta a cuÈ™tii, înfigându È™i ghearele în plasa de sârmă până ce i dădea sângele. Ames împinse fotoliul mai aproape de cuÈ™că. Dintr o dată Jeff își zări mama. Din străfundurile fiinÈ›ei lui ieÈ™i un urlet monstruos, în timp ce fixa cu o privire de nebun furios. ÃŽnfiorătorul È›ipăt scos de el păru c o învăluie pe Charlotte din toate părÈ›ile. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, Jeff se aruncă spre partea din față a cuÈ™tii. Exista acolo o mică deschizătură în plasă, prin care asistenÈ›ii lui Ames îi dădeau lui Jeff de mâncare. Prin acel spaÈ›iu Jeff își năpusti mâna dreaptă. O înÈ™făcă pe Charlotte de gât, încercuindu i l complet cu degetele lui lungi. Unghiile intrară adânc în carnea ei. Charlotte încercă să È›ipe, dar gâtul era prins în strânsoarea de fier a ghearelor lui. Nu reuÈ™i să scoată nici un sunet. Imediat, cu o răsucire bruscă a încheieturii, Jeff îi rupse maică sii gâtul. Ames privi liniÈ™tit spectacolul din faÈ›a ochilor lui câteva clipe, apoi întinse mâna È™i apăsă pe un buton de lângă ușă. Instantaneu se auzi sunetul unei alarme. Câteva secunde mai târziu, în încăpere dădură buzna trei asistenÈ›i. ÃŽncremeniră cu toÈ›i trei când văzură trupul femeii, strâns încă zdravăn de mâna lui Jeff. — Isuse, È™opti unul dintre ei. Ce dracu... — Nu l am putut opri, i o reteză Ames. Ea s a năpustit asupra cuÈ™tii È™i el a înÈ™făcat o. Ridică tonul: — Nu staÈ›i aÈ™a ca niÈ™te cretini — aduceÈ›i furtunul! Imediat unul dintre asistenÈ›i scoase un furtun de incendiu din locaÈ™ul lui de pe perete. ÃŽi scoase cu abilitate capacul în timp ce un alt asistent răsuci valva ce elibera torentul de apă. Fu nevoie de doi oameni ca să È›ină sub control muÈ™tiucul metalic È™i să l îndrepte către Jeff. Șuvoiul de apă îl izbi în piept. O clipă Jeff păru surprins de ce i se întâmpla. Privi în sus, aruncând săgeÈ›i de ură din ochi, apoi dădu drumul gâtului maică sii È™i dădu un pas înapoi. Imediat, însă, se prinse cu ambele mâini de plasa metalică È™i se forță să reziste forÈ›ei apei, urlând ca un descreierat. ÃŽn timp ce primii doi asistenÈ›i se concentrau să È›ină furtunul îndreptat spre Jeff, cel de al treilea repuse cadavrul Charlottei pe fotoliu È™i ieÈ™i în grabă cu el din cameră. Marty Ames se luă după el. Imediat ce scăpară de îngrozitoarea cascadă de È›ipete, Ames zise: — Du o imediat la disecÈ›ie. ÃŽn cinci minute să i scoateÈ›i glanda pituitară È™i suprarenalele — restul poate să mai aÈ™tepte. Gândindu se deja la cea mai bună cale de a folosi organele femeii, Ames se răsuci pe călcâie È™i porni în lungul coridorului către laborator. * Soneria se făcu auzită exact în clipa în care Sharon termina cu îmbrăcatul. Coborî iute scara către micul vestibul, hotărâtă să scape rapid de oricine ar fi fost. Rămase descumpănită, însă, când deschise uÈ™a È™i văzu faÈ›a cărnoasă a Elainei Harris. — Elaine! Doamne, nu e nici măcar opt jumate. Tocmai vroiam... Vorbele i se stinseră abrupt pe buze. Ce căuta Elaine acolo? ÃŽnainte de a o întreba, Elaine o lămuri. — Am vrut să È™tiu dacă pot fi de vreun ajutor, rosti ea, dăruindu i lui Sharon o privire plină de compasiune. Sharon se uită, nedumerită, la ea. — N nu cred că È™tiu la ce te referi. — E n regulă, Sharon, continuă Elaine, intrând în casă È™i închizând uÈ™a după ea. Linda ne a povestit tot ce s a petrecut azi noapte. — Linda? repetă Sharon, È™i mai nedumerită. Zâmbetul pieri de pe chipul celeilalte femei, fiind înlocuit de o expresie de îngrijorare. — Vrei să spui că Mark nu È›i a povestit că a stat de vorbă cu Linda azi noapte? Sharon clătină, buimacă, din cap. Ce i spusese Mark Lindei? Și ce le povestise Linda părinÈ›ilor? ÃŽn mai puÈ›in de două minute află totul È™i i se puse un nod în gât. Era convinsă că TarrenTech se afla în spatele a tot ce se petrecea, iar asta însemna amestecul lui Jerry Harris, dacă nu chiar È™i al lui Blake. Din clipa în care aflase de moartea lui Mac MacCallum, începuse să se întrebe dacă nu cumva Blake se lăsase È™i el antrenat în toată porcăria asta. Vrusese să respingă ideea, dar când se gândise mai bine — la refuzul lui de a discuta despre experimentele lui Ames de la clinica sportivă È™i la ostilitatea manifestată de el când Sharon declarase că vrea să l retragă pe Mark de acolo — începuse să È™i pună întrebări. Asupra lui Jerry Harris n avea, oricum, nici un fel de dubiu. — Jerry a promis că va lua legătura cu Marty Ames în dimineaÈ›a aceasta, reluă Elaine. ÃŽn orice caz sunt sigură că Mark n a putut păți nimic serios. — Nici Jeff LaConner n a pățit nimic „serios", nu? izbucni Sharon. Ar fi vrut să È™i retragă vorbele când observă scânteierea întunecată din ochii celeilalte femei. O clipă mai târziu, Elaine scutură, tristă, din cap. — Jeff n a fost niciodată prea echilibrat, rosti ea. Sharon simÈ›i un fior pe È™ira spinării când își dădu seama că Elaine repetase aproape cuvânt cu cuvânt vorbele pe care i le spusese Blake cu numai câteva zile înainte. — Presupun c a moÈ™tenit asta de le Charlotte, continuă Elaine. Mark, însă, nu suferă de aÈ™a ceva, nu? Sharon își muÈ™că buzele, hotărâtă să nu i mai spună nimic celeilalte femei. — Nu, răspunse, sec, ea. Nu cred. Elaine păru stânjenită, ca È™i cum vizita nu decursese conform aÈ™teptărilor ei. Aruncă o privire în hol, de parcă ar fi căutat ceva ce nu È™tia nici ea cu precizie, apoi se întoarse la Sharon. — Plecai undeva..., rosti ea, lăsând propoziÈ›ia neterminată, ca È™i cum ar fi aÈ™teptat o explicaÈ›ie. Sharon gândi cu febrilitate o explicaÈ›ie plauzibilă care să nu o facă bănuitoare pe Elaine. Brusc înÈ›elese ce avea de făcut. — De fapt, rosti ea forțându se să zâmbească, tocmai vroiam să plec către TarrenTech ca să iau maÈ™ina lui Blake. Privi semnificativ către etajul de deasupra. — Mă tem că va trebui să arunc mare parte din lucrurile lui Mark la gunoi È™i n am nici un chef să plec acum cu cearÈ™afurile rupte la spinare. AÈ™ arăta ca o cerÈ™etoare! O fracÈ›iune de secundă se temu că Elaine n o va crede. Imediat, însă, se liniÈ™ti, căci cealaltă femeie îi zâmbi. — ÃŽÈ›i propun ceva, rosti ea. Ce ar fi să mergem acasă la mine ca să iei maÈ™ina mea? Eu n o să am nevoie de ea azi. Sharon oftă în sinea ei, uÈ™urată, È™i îi mulÈ›umi lui Elaine pentru ajutor. ÃŽÈ™i îmbrăcă o haină groasă È™i plecă, nederanjându se să încuie uÈ™a cu cheia. Pe lângă faptul că în Silverdale nu era nevoie să se încuie uÈ™ile, Sharon se decisese ce urma să facă È™i, ca atare, i se părea că n avea sens să încuie o casă în care n avea de gând să se mai întoarcă vreodată. De îndată ce avea să se afle la volanul maÈ™inii lui Elaine, avea să l ia pe Mark de la liceu È™i pe Kelly de la È™coala generală. După aceea, fără a spune nimănui de intenÈ›ia ei, avea de gând să plece din Silverdale È™i să nu se mai întoarcă niciodată. 23 Durerea de cap se instală în prima parte a orei. Crescuse treptat în intensitate. O vreme Mark nu i acordă nici o importanță; era ca o jenă uÈ™oară la baza craniului. Pe măsură ce treceau minutele, însă, durerea urcă înspre creÈ™tet, până ce l săgetă violent în frunte. ÃŽn acea clipă Mark tresări, capul îi țâșni în sus È™i ochii i se măriră de surpriză. ÃŽntâmplător, Carl Brent, profesorul de matematică, tocmai îl privea. Surprins È™i el, își întrerupse lecÈ›ia. — Ai vreo întrebare, Mark? Săgeata dureroasă dispăru rapid, aÈ™a că Mark negă din cap. Brent își înălță, nedumerit, sprâncenele, apoi reluă lecÈ›ia. Cel de al doilea atac fu mai puternic È™i cuprinse întreg craniul lui Mark, care strânse pixul È›inut în mână până ce l rupse cu un pocnet ascuÈ›it. Carl Brent se încruntă È™i se uită nesigur la Mark. Chipul băiatului era alb ca varul. — S a întâmplat ceva, Mark? Mark ezită. Durerea se estompa, dar nu la fel de repede ca în cazul primului junghi. — A am doar o migrenă, rosti el. Se aplecă să ridice pixul rupt. Datorită sângelui care îi veni în față, îl cuprinse un val teribil de durere. O clipă avu senzaÈ›ia că va voma. Se ridică iute la loc, dar fruntea ii sclipea deja de transpiraÈ›ie. O È™terse cu dosul palmei, apoi se ghemui pe locul lui. Căută un nou pix în ghiozdan È™i încercă să se concentreze asupra lecÈ›iei, însă, brusc, văzu totul ca prin ceață È™i totul căpătă o nuanță roÈ™iatică. Carl Brent își reluă predarea noÈ›iunilor de geometrie plană. DeÈ™i totul păru să reintre în normal, undeva în străfundul fiinÈ›ei lui Mark se născu din nou acea stare de ură feroce. Al treilea atac dureros îl făcu pe băiat să transpire din cap până în picioare. Se temu să nu l apuce un acces de diaree. ÃŽl apucă ameÈ›eala. ÃŽn cele din urmă își puse capul pe bancă, ca È™i cum ar fi vrut să aline durerea. — Cred c ar fi mai bine să te duci la cabinet, Mark, zise Carl Brent. Restul clasei se întorsese spre Mark, dar el nu dădu nici un semn c ar fi auzit îndemnul. Văzând asta, Brent i se adresă din nou: — M ai auzit, Mark? Băiatul înghiÈ›i nodul care i se pusese în gât È™i reuÈ™i să încuviinÈ›eze dând din cap. Se ridică în picioare È™i făcu un pas pe intervalul dintre bănci. ÃŽn acea clipă un alt junghi năucitor îi străbătu creierul, iar el fu nevoit să se sprijine cu o mână de zid. Instantaneu Linda Harris se sculă de la locul ei È™i se duse către el, privind în aceeaÈ™i clipă către profesor. Brent ezită o secundă, apoi aprobă intenÈ›ia ei. — Du te cu el. — E n regulă, mormăi Mark. Mă descurc sigur. Nu i decât o durere de cap. Nu i mare scofală. Ura dinăuntru devenise mai intensă. Brent nu mai zise nimic, dar se uită semnificativ spre Linda, care l apucă pe Mark de braÈ›. — Hai, îl îndemnă ea. Mark o privi È™i Linda simÈ›i că e cuprinsă de panică. Ochii lui — înfundaÈ›i în orbite mai abitir decât cu o noapte înainte — păreau că o sfredelesc. O fracÈ›iune de secundă ea avu groaznicul sentiment că el o va lovi. Apoi privirea lui se limpezi È™i Mark se strâmbă de durere când fu cuprins de un alt junghi. Băiatul nu mai scoase nici o vorbă, È™i porni din nou către ușă, cu Linda alături de el, susÈ›inându l de braÈ›ul stâng ca să l ajute. Verna Sherman auzi deschizându se uÈ™a cabinetului ei È™i l pofti pe vizitatorul necunoscut să intre. ÃŽÈ™i încheie iute treaba la dosarul la care lucra, apoi îl lăsă de o parte când îl văzu pe Mark Tanner, sprijinit de Linda Harris, împleticindu se către scaun. Băiatul se prăbuÈ™i pe el È™i își cuprinse capul cu palmele. Verna simÈ›i un gol în stomac. Nu era pentru prima dată când observa acea privire bizară în ochii unuia dintre băieÈ›i. ÃŽntinse mâna după telefon È™i formă numărul biroului lui Phil Collins. De îndată ce i auzi vocea la celălalt capăt al firului, îi spuse să vină de urgență la ea în oficiu. — E vorba despre Mark Tanner, rosti ea. Se pare că avem o problemă. El... mă rog, arată exact ca Randy È™i Jeff când au început să li se facă rău. Puse receptorul pe furcă, se ridică È™i înconjură biroul. ÃŽÈ™i aÈ™eză palma pe fruntea lui Mark, dar È™i o retrase rapid când el tresări de durere. Culese un termometru de pe stativul de deasupra chiuvetei È™i l È™terse automat cu o bucată de bumbac muiată în alcool. — Migrenă? întrebă ea. Mark încuviință. Un alt val de durere îl copleÈ™ea, aÈ™a că nu mai putea scoate nici un sunet. — A început abia de câteva minute, domniÈ™oară Sherman, o informă Linda. P poate că ar trebui să i daÈ›i o aspirină. DeÈ™i făcuse această propunere, Linda era convinsă că nu o banală aspirină putea să rezolve problema lui Mark. — O să È™i revină? întrebă fata cu nerăbdare când sora medicală încercă să strecoare termometrul printre dinÈ›ii băiatului. ÃŽn aceeaÈ™i secundă, mâna lui Mark respinse brutal încercarea femeii. Termometrul căzu pe podea È™i se rostogoli sub birou. Linda icni, iar Verna îi făcu un semn cu mâna să plece. — Du te, comandă ea, aplecându se după termometru. Sesizând asprimea din vorbele sale, Verna se grăbi să îndulcească pastila. ÃŽn definitiv, Linda n avea nici o vină. — E n regulă. Mă descurc singură. Tu du te înapoi la oră. — Dar..., vru Linda să protesteze. Verna dădu din cap. — Nu pot să am grijă È™i de tine, insistă ea. Sunt sigură că Mark își va reveni, dar în nici un caz dacă tu È™i cu mine ne certăm. ÃŽn regulă? Linda continuă să ezite. Văzând o, însă, pe soră îndreptându È™i din nou atenÈ›ia către Mark, îngenunchind lângă el È™i întinzând mâna încet către faÈ›a lui, se decise că era mai bine să i urmeze îndemnul. Porni către ușă, auzind în spatele ei vorbele alese cu grijă ale sorei, adresate lui Mark, cu voce joasă. — Și acum, Mark, am să È›i examinez ochii. N o să È›i fac nici un rău. Sunt prietena ta. Mă nÈ›elegi? Nedumerită, Linda se răsuci pe călcâie la timp ca să l vadă pe Mark, ai cărui ochi străluceau în mod bizar, holbându se la sora medicală. ÃŽn cele din urmă el dădu uÈ™or din cap a încuviinÈ›are. Cu grijă, cu precauÈ›ie chiar, Verna întinse mâna È™i încercă să îndrepte capul băiatului către lumină. Din nou mâna băiatului țâșni în sus, strângând dureros încheietura femeii. Linda vru să revină în cabinet, dar o voce străină o opri. — E n regulă. Mă ocup eu de asta. Surprinsă, fata se întoarse È™i l văzu pe Phil Collins. Bărbatul respira sacadat, ca È™i cum ar fi alergat, È™i stătea chiar în cadrul uÈ™ii de la anticamera cabinetului. Fără a mai aÈ™tepta replica Lindei, el o luă de braÈ› È™i o conduse afară, după care închise ferm uÈ™a în urma ei. Linda porni încet către clasă È™i auzi închizându se È™i uÈ™a dinăuntru a cabinetului. ÃŽn biroul Vernei Sherman, Phil Collins îl inspectă rapid cu privirea pe Mark, după care apucă telefonul. Câteva clipe mai târziu, de dincolo îi răspunse Marty Ames. — E vorba de Tanner, rosti antrenorul. Isuse, Marty, e la fel ca în cazul Jeff LaConner! Ce dracu' se petrece? Ames înjură printre dinÈ›i. Știa că își asumase riscuri cu Mark dar se decisese, după discuÈ›ia avută cu o săptămână înainte cu Jerry Harris, că merita. Iar cu o zi în urmă, după o altă convorbire cu Harris, îi dublase din nou băiatului doza de hormoni de creÈ™tere, adăugase un compus steroid È™i întărise forÈ›a sugestiei subconÈ™tiente. Iar dacă băiatul avea să sară la gâtul maică sii, s ar fi gândit cineva să învinuiască pe altcineva decât pe Mark însuÈ™i? Din ce aflase chiar în această dimineață, aproape că treaba funcÈ›ionase. Dar acum... — Bine, rosti el cu voce tare. Calmează te, Phil. Ar fi mai bine dacă l am aduce aici. Continuă să i vorbeÈ™ti È™i încearcă să l È›ii liniÈ™tit. Dacă o să... ÃŽÈ™i întrerupse abrupt ideea, apoi reluă: — Dacă are o cădere nervoasă atunci înăuntrul lui e un amestec al naibii de exploziv, atât fizic, cât È™i psihic. ÃŽn câteva minute va pleca duba de aici. Collins puse receptorul în furcă È™i se uită încă o dată la Mark. Băiatul părea să stea cuminte în scaun, dar privirea lui se miÈ™ca suspicioasă de la soră la antrenor. Când Collins făcu un pas către el, întreg corpul i se încordă È™i pumnii i se încleÈ™tară. — UÈ™urel, rosti Collins. Stai cuminte, Mark. O să te ajutăm. O să te ducem la doctor ca să descoperim ce ai, apoi o să te facem bine. E n regulă? Mark nu răspunse, dar își vârî capul între umeri. Se strâmbă când un alt junghi dureros îi străbătu creierul. Avea senzaÈ›ia că È›easta îi va exploda. Curând durerea i se transferă în tot corpul. CeaÈ›a roÈ™ie din faÈ›a ochilor i se adânci, forțându l să i mijească ca să mai vadă ceva. O miÈ™care îi atrase atenÈ›ia. Instinctiv lovi cu pumnul în acea direcÈ›ie. Se auzi un È›ipăt moale, apoi un pocnet sec când ceva se lovi de perete È™i căzu la podea. — Isuse! exclamă Collins. Ai pățit ceva? Verna Sherman făcu semn că nu È™i se ridică în picioare, frecându È™i locul de pe umăr unde o plesnise pumnul lui Mark. — Ce i cu el? întrebă ea. Și altor băieÈ›i li s a făcut rău, dar n am mai văzut aÈ™a ceva. Vru să se îndrepte din nou spre Mark, dar se gândi mai bine È™i se retrase pe fotoliul ei din spatele biroului. — Vine È™i doctorul Ames? Collins dădu afirmativ din cap. — ÃŽn orice clipă de acum înainte va sosi duba, zise el. Cuvintele lui atinseră o coardă sensibilă în Mark. Băiatulse ridică de pe scaun È™i porni către ușă. Instantaneu Collins se aruncă cu toată greutatea lui asupra lui Mark. ÃŽi înconjură pieptul cu braÈ›ele È™i l trase în jos, la podea. O clipă antrenorul avu senzaÈ›ia de izbândă — Mark era È›intuit sub el, care îl depășea în greutate cu cel puÈ›in treizeci de kilograme. Băiatul, însă, împinse în sus È™i se răsuci pe o parte, determinându l pe Collins să È™i piardă echilibrul, apoi se eliberă din strânsoare È™i se năpusti spre ușă. Collins se întinse, apucă una din gleznele băiatului È™i trase cu forță de ea. Mark căzu greoi, icnind când genunchiul stâng i se izbi de podea, apoi se răsuci È™i se uită urât la antrenor. ÃŽncepu să mârâie amenințător, ca un animal. Ura atroce din privirea lui îl făcu pe antrenor să dea înapoi. Mark se adună de pe jos ca să încerce din nou să plece. ÃŽn acea clipă uÈ™a se deschise cu violență È™i înăuntru dădură năvală trei bărbaÈ›i de la Rocky Mountain High. Doi dintre ei îl înÈ™făcară pe Mark, iar al treilea începu să i îndese peste cap o cămașă de forță. Urlând de furie, băiatul încercă să evite È›esătura dură, dar cei doi indivizi care l È›ineau erau prea puternici. CămaÈ™a îi ajunse la piept, È™i îi prinse braÈ›ele. ÃŽn acea clipă unul dintre bărbaÈ›i îi prinse picioarele cu un soi de cătuÈ™e, iar altul legă cămaÈ™a la gât astfel încât aceasta să nu alunece pe lângă umerii băiatului. — Asta e, rosti unul dintre infirmieri când operaÈ›iunea de asigurare a cămășii fu încheiată. Să l scoatem de aici. Pe jumătate cărându l, pe jumătate trăgându l pe Mark, cei trei indivizi îl scoaseră din cabinet È™i ajunseră pe coridor. Ajunseră lângă uÈ™a principală când clopoÈ›elul anunță sfârÈ™itul orei. Pustiu cu numai o clipă înainte, coridorul se umplu cu elevi. De îndată ce aceÈ™tia îl văzură pe Mark, înfășurat în acea È›esătură ca o omidă È™i sprijinit de doi bărbaÈ›i, încremeniră pe loc, holbându se curioÈ™i. ÃŽn acea clipă în care infirmierii îl treceau pe Mark prin uÈ™ile principale, Linda Harris își croi loc prin mulÈ›ime È™i strigă: — Mark? Mark! Mark se lupta ca un nebun cu legăturile. Din piept îi ieÈ™eau mormăieli È™i mârâieli de neînÈ›eles. Când se auzi strigat de Linda Harris, încremeni o clipă, apoi își răsuci capul spre ea. Aruncând fulgere de ură cu o secundă înainte, privirea lui se însenină È™i se concentră asupra fetei. Deschise gura. — Ajută mă, o rugă el cu voce È™optită È™i ochi înecaÈ›i în lacrimi. Te rog, ajută mă... Linda îl privi uluită, iar infirmierii îl încărcară pe Mark în dubă, închiseră uÈ™ile È™i porniră motorul. * Douăzeci de minute mai târziu, conducând maÈ™ina lui Elaine Harris, Sharon ajunse în faÈ›a È™colii. Opri autovehicolul, închise motorul È™i urcă în fugă treptele scării de la intrare. Ajunsă în hol privi în toate direcÈ›iile È™i zări sigla de pe uÈ™a lui Malcolm Fraser. Bătând zgomotos din tocuri pe pardoseala de marmură, Sharon se îndreptă către biroul directorului È™i se opri în faÈ›a uÈ™ii ca să È™i compună o expresie decentă. ÃŽn cele din urmă, rugându se să nu i se citească spaima pe față, intră. Abia revenită la locul ei de muncă, după ce i ajutase pe ceilalÈ›i din corpul profesoral să i ducă pe elevi înapoi în clase, Shirley Adams își înălță privirea, supărată. — ÃŽmi pare rău, rosti ea, dar nu È™tiu... Vocea i se stinse când își dădu seama că în cabinet nu intrase un elev. — ÃŽmi cer scuze, reluă ea. Am crezut că eraÈ›i... Se opri din nou, apoi reuÈ™i să reia: — Pot să vă ajut cu ceva? ÃŽn sufletul ei, Sharon icni, căci o neliniÈ™te interioară suna a avertisment. Ceva nu era în regulă — o È™tia la fel de bine precum își cunoÈ™tea propriul nume. Se forță să zâmbească prietenos. — Mă numesc Sharon Tanner, rosti ea. Sunt mama lui Mark. O auzi pe secretară pufnind de uimire È™i văzu cum privirea acesteia se îndreaptă instantaneu spre biroul de dincolo de anticameră. Sharon își simÈ›i întreg corpul încordat. Secretara apăsă un buton al centralei cu circuit intern. — Domnul Fraser? Cred că ar fi bine să ieÈ™iÈ›i o clipă. Aici se află doamna Tanner. Deci ceva nu era în regulă. De ce îl chemase femeia pe director înainte de a afla de la ea ce vroia? UÈ™a biroului se deschise, lăsând să apară un bărbat chel, de cincizeci de ani, care È™i frecă mâinile nervos înainte de a i strânge palma lui Sharon. — Doamna Tanner, începu el, cu o voce prea jovială. Tocmai vroiam să vă sun. Sharon simÈ›i că i tremură genunchii. — E vorba de Mark, nu i aÈ™a? izbucni ea. I s a întâmplat ceva. — Ei staÈ›i un pic..., începu Fraser, dar Sharon îl reduse la tăcere cu o privire încărcată de mânie. — Unde e? întrebă ea, ridicând, periculos, tonul. Ce i aÈ›i făcut? Fraser se uită la secretara lui, È™i Sharon pricepu că el n avea să i dezvăluie decât parÈ›ial adevărul. — Mă tem că i s a făcut rău, rosti directorul. Cu degetele de la mâna dreaptă își răsucea nervos verigheta de pe inelarul mâinii stângi. ÃŽi era imposibil s o privească pe Sharon în ochi. — Sunt convins că nu e nimic grav, bineînÈ›eles, dar noi întotdeauna vrem numai binele copiilor noÈ™tri. Sharon simÈ›i un fior în lungul È™irei spinării. — Vreau să È™tiu unde e! exclamă ea. Dacă i aÈ›i făcut ceva fiului meu... — Doamnă Tanner, vă rog, o imploră Fraser. O să vă explic totul dacă vă calmaÈ›i. — Nu! i o reteză Sharon făcând un pas către el. N o să mă calmez, iar dumneata ai să mi povesteÈ™ti imediat ce s a petrecut cu Mark. Fraser se înclină în faÈ›a furiei ei. — Clinica sportivă, zise el cu voce slabă. Sora medicală È™i Phil Collins s au gândit că i bine să l trimită la doctorul Ames. — Doamne, gemu Sharon. Se întoarse pe călcâie È™i ieÈ™i în goană din birou către uÈ™ile principale. Clinica sportivă. ÃŽl trimiseseră la clinica sportivă, unde începuse toată tragedia. IeÈ™ind din clădire È™i alergând spre maÈ™ină, imploră cerul să nu fie prea târziu. * Lui Phil Collins nu i venea să È™i creadă ochilor că se uita la Mark Tanner. Duba era parcată în garajul din spatele clădirii clinicii, iar cei trei infirmieri se luptau cu Mark să l scoată din vehicul. Acel scurt moment de calm — acele câteva secunde în care Mark se uitase atât de jalnic la Linda Harris — trecuse de mult. Acum el se izbea cu picioarele È™i se contorsiona ca un vierme în spatele dubei. Unul dintre picioare îl izbi pe un infirmier în obraz. Individul înjură printre dinÈ›i, dar ignoră sângele care îi apăru imediat din tăietura de pe față. ÃŽnÈ™făcă o bucată de frânghie dintr un colÈ› al dubei, făcu un laÈ›, È™i se pregăti, aÈ™teptând ca Mark să l lovească din nou cu piciorul. Când băiatul izbi, infirmierul petrecu laÈ›ul peste glezna lui Mark È™i strânse cu putere. ÃŽnainte ca băiatul să È™i dea seama ce se întâmplă, bărbatul trase de frânghie, scoțându l pe Mark din dubă È™i aruncându l pe sol. Capul băiatului se izbi de beton cu un sunet surd. Mark rămase câteva secunde nemiÈ™cat, buimăcit de lovitură. Infirmierul nu scăpă ocazia ca să i prindă picioarele cu alte trei laÈ›uri de frânghie pe care le uni între ele È™i le legă de frânghia cămășii de forță. — ÃŽn fine, rosti el sumbru când termină. Să l ducem înăuntru. CeilalÈ›i doi infirmieri, împreună cu Phil Collins, îl apucară pe Mark È™i l introduseră pe aceeaÈ™i ușă pe care fusese introdus Jeff LaConner în noaptea în care acesta fusese prins de poliÈ›iÈ™ti pe munte. Collins se uită curios la coridorul căptuÈ™it cu cărămizi È™i la plasa de sârmă ce le acoperea pe acestea. Era pentru prima dată când se afla în această parte a clădirii, È™i prima lui impresie fu că aici totul indica mai mult o închisoare decât o clinică. ÃŽl duseră pe Mark într o cămăruță È™i l legară de o masă de examinare. Collins auzi ecoul unei tânguiri a cuiva aflat undeva, aproape. Se uită la infirmieri, dar nici unul nu dădu vreun semn că ar fi auzit ciudatul sunet. O clipă mai târziu în încăpere poposi Marty Ames. Acesta se îndreptă imediat către Mark. Ignorându l complet pe Collins, se apucă de lucru. Se asigură că băiatul era prins zdravăn de masă, È™i le comandă infirmierilor să taie cămaÈ™a de forță. Deasupra mesei se aprinse brusc un glob strălucitor. Mark urlă de durere când lumina albă îl izbi drept în ochi. ÃŽÈ™i strânse cu putere pleoapele È™i întoarse capul, astfel încât Collins îi văzu clar faÈ›a. Părea că e într o continuă schimbare. Fruntea i se înclinase, iar sprâncenele ieÈ™iseră în afară, dându i un aspect de maimuță. Bărbia i se lățise. Datorită unui mârâit furios pe care îl scoase, Mark își dezveli gingiile. I se văzură atunci rădăcinile dinÈ›ilor. Păreau prea mari pentru maxilarele lui, iar doi incisivi crescuseră deja în afară. Caninii căpătaseră aspect de colÈ›i. Infirmierii terminară de tăiat cămaÈ™a. Collins putea vedea acum mâinile băiatului. Degetele, cu falangele transformate în niÈ™te cioturi ca rădăcinile, se luptau să desfacă legăturile ce l È›intuiau de masă, iar unghiile groase — ca niÈ™te gheare — zgâriau È›esătura, lăsând dâre pe nylonul din care era confecÈ›ionată aceasta. — Isuse, icni Collins. Ce se petrece cu el? Ames îl privi. — CreÈ™te, răspunse el sec. Nu i evident? — Dar ieri... — Am intensificat tratamentul ieri, explică Ames. S a dezechilibrat complet È™i acum l am scăpat de sub control. ÃŽnfipse acul unei seringi în braÈ›ul lui Mark, dar, înainte de a apuca să împingă pistonul, băiatul țâșni în sus. Legătura de pe piept i se desfăcu È™i Mark ajunse în capul oaselor. ÃŽn plin efort rupsese acul, al cărui vârf rămase înfipt sub pielea braÈ›ului. — Electrozii! comandă Ames. Ordinul nu era, necesar, căci doi infirmieri săriră asupra lui Mark, fiecare cu doi electrozi asupra lui, È™i apăsară butoanele care activau instrumentele. Șocurile electrice determinară spasme musculare în tot corpul băiatului. Mark recăzu pe masă. — ÃŽncă o dată! porunci Ames, pregătindu se de o a doua injecÈ›ie. Strecură din nou acul sub pielea băiatului È™i în aceeaÈ™i secundă apăsă pe piston. Mark continuă să se zbată, È™i Ames îi administră o altă doză calmantă. Abia aÈ™a se izbuti calmarea agitaÈ›iei băiatului. Mark începu să È™i miÈ™te fălcile È™i aruncă priviri turbate în jur. ÃŽntr un târziu scoase un oftat È™i închise ochii. Câteva secunde în cameră domni tăcerea. Ea fu ruptă de Collins. — C cum de i s a întâmplat aÈ™a ceva? O să È™i revină? Þinând ochii aÈ›intiÈ›i asupra lui Mark, Ames ignoră prima întrebare. — Nu È™tiu, replică el la a doua. La el procesul e mai rapid decât la ceilalÈ›i. ÃŽncercăm să aflăm cum să l controlăm, dar... Collins căscă ochii de uimire. — CeilalÈ›i? repetă el. Adică mai sunt È™i alÈ›ii ca el? Ames se uită dispreÈ›uitor la antrenor. — Ce dracu' ai crezut că li s a întâmplat celorlalÈ›i? Collins simÈ›i că l ia cu ameÈ›eală. Știa că existaseră probleme È™i cunoÈ™tea că unii băieÈ›i reacÈ›ionaseră prost la presiunea programului È™i se îmbolnăviseră psihic. Fusese asigurat, însă, că toate aceste probleme erau rezolvate. Era, evident, È™i vina lui, deoarece luase de bune toate explicaÈ›iile, È™i asta pentru că i plăcea ceea ce Ames È™i TarrenTech făcea pentru echipa lui. Iar Ames, ca È™i ceilalÈ›i de la firmă, de la Jerry Harris în jos, îl asigurase întotdeauna că problemele erau minore. Era numai o problemă de oprire a tratamentului È™i de timp de recuperare. Și, bineînÈ›eles, nu întrebase niciodată care era tratamentul, È™i nici ce li se întâmpla băieÈ›ilor după ce plecau din Silverdale. Nu dorise să È™tie. Fusese mai simplu să presupună că băieÈ›ii erau bine mersi, trăind cu familiile lor în alte părÈ›i ale țării. Acum, însă, privindu l pe Mark Tanner, trebuia să admită ceea ce, de fapt, È™tiuse tot timpul. — Sunt toÈ›i încă aici, nu i aÈ™a? întrebă el cu voce spartă, căci auzise din nou acel urlet bestial pe care îl mai auzise cu câteva minute înainte. Ames încuviință. — BineînÈ›eles că s aici. — D dar mi ai spus că n au nimic, protestă antrenorul. ÃŽncerca să scape de mustrările de conÈ™tiință. — Mi ai spus că ai oprit tratamentele! Mi ai spus că o să se simtă perfect! — Și tu ai crezut, replică, cu duritate, Ames. Ai crezut fiindcă ai vrut să crezi. Ai vrut să crezi în magie, în minune gratuită, numai că nu există aÈ™a ceva! Există numai È™tiință, experiment, È™i o groază de eÈ™ecuri înainte de a găsi succesul. ÃŽn plus, întotdeauna există un preÈ›, Collins. Vocea îi scăzu în intensitate È™i un rânjet sardonic îi strâmbă buzele. — Oare chiar crezi că vieÈ›ile câtorva băieÈ›i sunt un preÈ› prea mare pentru ceea ce TarrenTech È™i cu mine au dăruit oraÈ™ului ăstuia? Fără a mai aÈ™tepta răspunsul, îi întoarse spatele lui Collins È™i începu să dea ordine privind ceea ce avea să se întâmple cu Mark Tanner. 24 Sharon văzu campusul de la Rocky Mountain High. Mai avea numai o jumătate de kilometru până acolo, dar clădirea din mijlocul pajiÈ™tilor È™i a terenurilor de sport era perfect vizibilă. Pe măsură ce se apropia de ea, Sharon începu să se întrebe cum de nu i venise niciodată în minte că arăta a închisoare. Acum, era convinsă de faptul că zidurile cu aspect rustic ascundeau ceva oribil, clădirea căpătase un aspect care i producea un frison în lungul È™irei spinării. ÃŽncetini maÈ™ina È™i o coti pe drumul lateral ce ducea spre baza sportivă È™i își spuse că sentimentul brusc de a fi urmărită nu era un produs al imaginaÈ›iei ei. Se trezi, împotriva propriei voinÈ›e, că priveÈ™te în jur, examinând fiecare copac pe lângă care trecea, căutând indicii de existență a sistemelor sofisticate de securitate. Cu toate astea, È™tia că grija ei era inutilă căci, dacă exista un astfel de sistem, fusese categoric proiectat ca să fie invizibil. ÃŽncetini È™i mai mult când se apropie de porÈ›i, rezistând impulsului de a se întoarce È™i de a porni înapoi spre oraÈ™. Chiar dacă ar fi făcut o, cui s ar fi putut plânge? ÃŽÈ™i închipui cum ar fi arătat ea în micul local al poliÈ›iei oraÈ™ului. ÃŽÈ™i imagină expresiile sceptice ale ofiÈ›erilor în timp ce ea ar fi încercat să le explice că era convinsă de faptul că fiul ei fusese victima unui experiment medical. ÃŽn cel mai bun caz ar fi catalogat o drept maniacă; în cel mai rău ar fi luat o drept dezaxată. Ca atare, continua să se apropie de clinică. Trecu de porÈ›i È™i se angajă pe aleea ce conducea spre clădire. Privind în oglinda retrovizoare, văzu porÈ›ile închizându se încet în spatele ei. O clipă o copleÈ™i panica. Venise aici ca să ajungă din proprie voință prizonieră? ÃŽÈ™i spuse sieÈ™i că era ridicolă, că situaÈ›ia nu era atât de gravă pe cât È™i o imagina ea. Cu toate astea, după ce parcă maÈ™ina lui Elaine Harris în faÈ›a clinicii, lăsă cheile în contact, È™i urcă scara către veranda largă. Trebui să se lupte cu dorinÈ›a de a se răsuci pe călcâie È™i de a fugi de acolo. Atinse uÈ™a mai mult ezitând. Când aceasta se deschise își dădu seama că se aÈ™teptase cumva s o găsească încuiată. Păși în hol È™i văzu că era pustiu. Se încordă È™i își ascuÈ›i atenÈ›ia. Pericol. Sesiză pericolul pretutindeni. Nimic nu se schimbase în hol de când fusese acolo. AceleaÈ™i canapele confortabile È™i aceleaÈ™i fotolii erau aranjate în grupuri pe podeaua de lemn lustruit, iar în căminul imens ardea un foc vesel. Pe măsuÈ›a de cafea, ce separa două canapele, zăceau împrăștiate câteva reviste. Pentru oricine, Rocky Mountain High arăta ca È™i un hotel dintr o staÈ›iune turistică. Numai că acolo nu se afla nimeni. Traversă holul către sufragerie, făcând zgomot cu tocurile de la pantofi, apoi coti la stânga È™i se îndreptă spre oficiile care i aparÈ›ineau lui Martin Ames. SenzaÈ›ia de a fi urmărită, de a i fi supravegheată fiece miÈ™care, crescu în intensitate. De două ori se trezi privind înapoi peste umăr, ca È™i cum s ar fi aÈ™teptat să vadă pe cineva în spate, apropiindu se de ea ca s o înÈ™face. Coridorul, însă, era pustiu. Ajunse la uÈ™a biroului lui Ames. Ezită o clipă, apoi întinse mâna È™i răsuci clanÈ›a. Deschise uÈ™a. Marjorie Jackson își ridică privirea de pe birou. O recunoscu pe Sharon È™i pe chip i se aÈ™ternu o expresie de surpriză. Puse receptorul telefonului din mână înapoi în furcă. — Ei, exclamă ea un pic cam prea tare. Cred că nu mai e nevoie să vă caut la telefon, nu? Era ultimul lucru pe care Sharon se aÈ™tepta să l audă. O privi buimacă pe asistenta lui Ames. — ÃŽncercai să dai de mine? îngăimă ea. Marge Jackson își strânse buzele. — Cred că aÈ›i aflat deja despre Mark, rosti ea. Sharon își veni în fire È™i dădu din cap. — Vreau să l văd. Și mai vreau să aflu de ce a fost adus aici. Marge deveni serioasă. ÃŽnălță din sprâncene. — Oh, dragă, zise ea. Nu sunt sigură că l puteÈ›i vedea pe Mark chiar în clipa asta. Bănuiesc că e în plină È™edință de tratament cu doctorul Ames. Dacă mi daÈ›i voie să verific... ÃŽntinse mâna după telefon, dar Sharon o opri. — Ce fel de tratament? izbucni ea. Nimeni n are voie să mi trateze fiul fără permisiunea mea. Școala n avea dreptul să l trimită aici, iar voi n aveÈ›i dreptul să l trataÈ›i. Doamna Jackson păru uimită de izbucnirea de mânie rece din vocea lui Sharon. — Doamnă Tanner... eu... nu È™tiu ce să spun. Poate a fost o confuzie, o greÈ™eală... — Singura greÈ™eală, i o reteză Sharon cu asprime, a fost că l am lăsat pe soÈ›ul meu să l bage pe Mark în ceea ce se petrece aici. — Dar Mark e bolnav, doamnă Tanner, reluă asistenta, umezindu È™i, nervoasă, buzele. Noi doar încercăm să l ajutăm. — Chiar crezi asta? i o întoarse Sharon, uitându se chiorâș la cealaltă femeie. Ei bine, dă mi voie să È›i spun că Mark a fost perfect sănătos până ce a venit aici. Și acum, spune mi unde e! ÃŽÈ™i ridică vocea. Se aplecă peste biroul asistentei. — Vreau să mi văd fiul, repetă ea. Și vreau să l văd chiar în această clipă! M ai înÈ›eles? Marge Jackson adoptă alt comportament. Privirea ei, plină de compasiune, deveni de gheață. Femeia se ridică în picioare. — ÃŽnÈ›eleg că sunteÈ›i supărată, rosti ea cu voce severă. AveÈ›i tot dreptul să fiÈ›i aÈ™a. Și eu aÈ™ fi supărată dacă fiul meu ar fi bolnav. Asta nu vă dă, însă, dreptul să năvăliÈ›i aici ca o furtună È™i să pretindeÈ›i lucruri imposibil de înfăptuit. Noi încercăm să vă ajutăm băiatul, la cererea soÈ›ului dumneavoastră, iar dacă o să vă calmaÈ›i sunt convinsă că doctorul Ames o să vă ofere toate explicaÈ›iile pe care le doriÈ›i. Din păcate, dânsul nu se poate ocupa È™i de dumneavoastră È™i de Mark în acelaÈ™i timp, aÈ™a că vă sugerez să vă hotărâți acum ce e mai important pentru dumneavoastră: să vi se răspundă la întrebări sau să vi se îngrijească băiatul? Sharon făcu un pas înapoi. Tonul È™i cuvintele femeii îi zdruncinară poziÈ›ia pe care o adoptase. Se simÈ›i brusc nesigură pe sine. Dacă greÈ™ea? ÃŽn timp ce se uita fix la asistentă, încercând să aprecieze sinceritatea vorbelor acesteia, tăcerea care se lăsase peste încăpere fu brusc sfâșiată de un È›ipăt. Sharon încremeni. Strigătul se auzi din nou, mai tare. Ca un animal sălbatic urlând în noapte. ÃŽngheță, amintindu È™i de coÈ™marul lui Kelly È™i de sunetul pe care îl percepuse în acea dimineață când deschisese fereastra de la camera fiicei ei. Strigătul unui animal în noapte. Se răsuci pe călcâie È™i porni hotărâtă, spre ușă. Știa că Mark se afla aici È™i mai È™tia că trebuia să l găsească. Þipătul pe care tocmai îl auzise nu venea de la un animal. Venea de la o ființă umană. Cel puÈ›in de la o ființă care fusese, cândva, umană. IeÈ™i pe coridor È™i în aceeaÈ™i clipă, din lateral, apărură doi infirmieri în alb care o înÈ™făcară fiecare de câte un braÈ›. — Nu! È›ipă ea. ÃŽncercă să se elibereze, dar È™tia că n avea nici o È™ansă. Fiecare dintre indivizi era mult mai solid decât ea, iar palmele lor o apucaseră strâns, înfigându se în carnea ei ca niÈ™te cătuÈ™e de oÈ›el. „Doamne, chiar e o închisoare", icni ea în gând, în timp ce era luată pe sus È™i dusă în lungul coridorului. Era o închisoare, iar ea devenise prizonieră. ÃŽÈ™i dădu seama că greÈ™ise venind aici. ÃŽnÈ›elese, însă, È™i faptul că era prea târziu ca să mai repare ceva. * Blake Tanner se uita pe monitorul computerului din faÈ›a sa, dar mintea refuza să se concentreze asupra coloanelor de cifre de pe ecran. ÃŽntr un târziu se sprijini de spătarul scaunului, își întinse mădularele, se ridică în picioare È™i se duse la fereastră. Privi înspre munÈ›ii care se înălÈ›au la nord È™i la est, înspre crestele lor ameÈ›itoare acoperite de zăpadă. ÃŽn mai puÈ›in de două săptămâni avea să înceapă sezonul de schi. De ani de zile nu mai schiase, aÈ™a că abia aÈ™tepta să revină pe pârtie. De fapt, avea de gând să se ducă cu Mark la cumpărături în week end ul ce avea să vină, ca să l îmbrace corespunzător pentru sporturile de iarnă. Mark. Se gândise toată dimineaÈ›a la copilul lui. Noaptea care trecuse fusese îngrozitoare. Abia reuÈ™ise să doarmă câteva ore pe canapeaua din salon, cu capul într o poziÈ›ie îngrozitoare datorită durității braÈ›ului canapelei, ce i servise drept pernă. Pe lângă disconfort, îl È›inuse treaz È™i preocuparea față de fiul lui, cu toată atitudinea pe care o adoptase vizavi de Sharon. De dimineață parcursese din nou materialul pe care i l pregătise Jerry Harris, după ce Mark fusese bătut măr, când i se propusese să È™i pună fiul sub ocrotirea lui Marty Ames. Datele recitite păreau la fel de nepericuloase ca È™i atunci. Existau o mulÈ›ime de informaÈ›ii teoretice ce speculau relaÈ›ia dintre vitamine È™i producÈ›ia de hormoni a corpului uman, È™i multe date, pe care Blake nu le înÈ›elegea în întregime, ce È™i propuneau să demonstreze bazele teoriei. Una peste alta, È™i în această dimineață studierea materialului nu i produsese nici o îngrijorare. Chiar nici una? ÃŽncercă să respingă întrebarea, dar descoperi că nu putea. Dacă compuÈ™ii administraÈ›i lui Mark erau cu adevărat atât de inofensivi precum erau prezentaÈ›i în material, cum se putea ca schimbările petrecute în băiat să aibă loc atât de rapid È™i să fie atât de radicale? Nu se punea problema modificărilor fizice; dacă n ar fi fost decât ele, poate că Blake le ar fi acceptat aÈ™a cum erau. Cum rămânea, însă, cu modificările personalității? ÃŽn legătură cu acestea Blake nu era deloc liniÈ™tit, în ciuda asigurărilor pe care i le dăduse lui Sharon când declarase că ele nu se datorau decât transformărilor normale induse de pubertate. Pe măsură ce noaptea se apropia de zi, începuse să se întrebe pe cine încercase, de fapt, să convingă: pe nevastă sa sau pe sine? Cu ochi grei de somn, încercase, de dimineață, să l studieze pe Mark în timp ce acesta își băuse pe nerăsuflate sucul de portocale È™i înfulecase un castron cu budincă înainte de a pleca la È™coală, dar continua È™i acum să fie nesigur că zărise vreo modificare anume. Poate că, după cearta avută cu Sharon, își închipuise, doar, că trăsăturile lui Mark se înăspriseră È™i ochii i se înfundaseră în orbite. O clipă avusese senzaÈ›ia că degetele băiatului erau supradimensionate, dar își zisese că asta era o prostie È™i alungase ideea din minte. Si totuÈ™i... In acea clipă bâzâi interfonul, întrerupându i È™irul gândurilor. Se răsuci pe călcâie, se întoarse la birou È™i apăsă un buton de sub o luminiță care pâlpâia. — Tanner. — Aici e Jerry, Blake. PoÈ›i veni până în biroul meu? DeÈ™i vocea È™efului fusese cât se poate de neutră, ceva din ea îl făcu pe Blake să se încrunte. — Probleme? se interesă el. Câteva secunde domni tăcerea, apoi difuzorul interfonului reveni la viață: — S ar putea spune È™i aÈ™a. Tu doar vino până aici, bine? Blake dădu drumul butonului È™i văzu că luminiÈ›a se stinge. Abandonând computerul cu raportul încă afiÈ™at pe monitor, se îndreptă către uÈ™a ce dădea spre coridor, dar se răzgândi în ultima clipă È™i o luă spre biroul secretarei lui. Când ieÈ™i din propriul birou, constată că Meg Chandler se uita deja în direcÈ›ia uÈ™ii lui. — Să vă reÈ›in convorbirile sau să le reprogramez? întrebă ea. — ReÈ›ine le, cred, răspunse el. S a întâmplat ceva în dimineaÈ›a asta? Tânăra femeie înălță din umeri. — Nimic de care să fi aflat eu. De ce? Fu rândul lui Blake să dea din umeri. — Cine È™tie? Tocmai m a sunat Harris. Părea cam... Ezită o clipă, căutând un cuvânt cât mai plastic. — ...nu È™tiu — cam ciudat. Meg clătină din cap. — Nu mă întrebaÈ›i pe mine. Nu intră în atribuÈ›iile mele să È™tiu ce i trece lui Jerry Harris prin minte. — Atunci să mi aminteÈ™ti să È›i trec chestia asta printre atribuÈ›ii, rosti, întunecat, Blake, È™i părăsi anticamera ca să se ducă înspre biroul învecinat. Secretara lui Jerry Harris îi făcu semn să intre direct la È™ef. Ajuns înăuntru, Harris îi făcu un semn să ia loc pe un scaun. Se grăbi să încheie, pe un ton coborât, convorbirea pe care o purta le telefon, după care se întoarse către Blake. I se citea seriozitatea în expresia ochilor. — Mă tem că avem o problemă, rosti el. Privirea i se încrucișă cu cea a lui Blake. Dintr o dată, acesta fu sigur că problema îl implica pe fiul lui. — E vorba de Mark, nu i aÈ™a? întrebă Blake, căutând să nu È™i trădeze emoÈ›ia din voce. Harris încuviință. — Mă tem că i a venit rău la È™coală de dimineață, îl puse el la curent pe Blake. Acum se află la clinica sportivă, în grija lui Marty Ames. — Rău? repetă Blake. Dar... dar se simÈ›ea excelent de dimineață. ÃŽÈ™i privi ceasul. Acesta indica abia ora zece È™i jumătate. — Isuse, m am despărÈ›it de el doar de trei ore! Ce s a întâmplat? Harris trase adânc aer în piept, apoi se ridică în picioare È™i înconjură biroul. Se sprijini de el È™i se uită fix la Blake. — Mă tem că n a mers ceva cum trebuie în tratamentul lui. Blake simÈ›i un fior în lungul È™irei spinării. — N nu sunt sigur că înÈ›eleg, replică el. Harris își îndepărtă palmele într un gest de neajutorare. — Nu cred că È›i pot explica în amănunt totul. După cum È›i am mai spus, Ames face muncă experimentală È™i... Blake nu l lăsă să termine. Se sculă în picioare È™i se uită mânios la È™eful lui. — Stai o clipă, Jerry. Tu mi ai spus că experimentele lui sunt total inofensive. Harris clătină din cap: — Nu i adevărat. Eu È›i am spus că există È™i elementul risc. Mic, e adevărat, dar el există. Blake strânse din buze. — ÃŽn regulă, rosti el, redevenind calm. Să nu ne certăm acum pentru asta. Ce s a întâmplat cu Mark È™i de ce È›i s a spus È›ie înainte, È™i nu mie? Harris își umezi, nervos, buza de jos cu limba. — Cred că Ames a socotit că eu sunt mai indicat să È›i comunic vestea. Blake se prăbuÈ™i pe scaun, palid. Cu voce distrusă, È™opti: — El... e mort, nu i aÈ™a? Harry inspiră adânc, apoi dădu drumul, încet, aerului. — Nu încă, răspunse el È™i observă cum Blake tresare uÈ™or. N o să caut, însă, să te liniÈ™tesc spunându È›i că nu se poate întâmpla È™i aÈ™a ceva. De fapt, va trebui să fii gata pentru o astfel de eventualitate. Blake se holbă la Harris. — Nu..., icni el. Mi ai spus că... Vocea lui Harris deveni dură. — Þi am spus că există È™i un element de risc. ÃŽn plus, ai semnat hârtiile prin care îi dădeai voie lui Ames să l trateze pe Mark. Nimeni nu È›i a impus asta. Vorbele îl izbiră în plin pe Blake. Deci Sharon avusese tot timpul dreptate când se plânsese că era ceva necurat cu clinica sportivă, că nu era tocmai inofensiv acel tratament, aÈ™a cum pretinsese Harris. — Sharon! exclamă el. Trebuie să vorbesc cu ea. Vru să se scoale, dar Harris îl opri cu un gest. — Ea e la clinică în clipa asta, Blake. O clipă Blake se simÈ›i uÈ™urat. Cel puÈ›in ea era acolo È™i È™tia despre ce era vorba. Imediat, însă, își dădu seama că Jerry Harris, folosise acelaÈ™i ton de gheață pe care îl mai folosise cu numai câteva secunde înainte. ÃŽnainte de a putea replica, Harris continuă: — Ea e acolo È™i încearcă să provoace încurcături. ÃŽl fixă cu privirea pe Blake. — Când am discutat despre asta, m ai asigurat că Sharon nu ne va face probleme. Mi ai spus că va fi de acord cu ceea ce încercăm să creăm aici! Blake gândi cu repeziciune. Ce dracu' vroia să spună Harris? Era preocupat numai de proiectul companiei? ÃŽnÈ›elese în acea clipă, cu deosebită limpezime, că lucrurile stăteau chiar aÈ™a. Fusese folosit, manipulat, ca să permită TarrenTech ului să uzeze de fiul lui ca de un cobai. Dar nu era posibil! CeilalÈ›i... Atunci pricepu. — Jeff LaConner, rosti el cu voce tare. Și el a pățit ceva asemănător, nu i aÈ™a? Harris dădu scurt din cap. — Chuck È™tia care sunt riscurile È™i mai È™tia care i preÈ›ul. Tonul i se înmuie: — Blake, nici pentru tine ăsta nu trebuie să însemne sfârÈ™itul lumii. Compania e pregătită să aibă grijă de Mark. Dacă va supravieÈ›ui se va face totul pentru el. ViaÈ›a poate merge înainte, È™i pentru tine ca È™i pentru Sharon È™i Kelly. O să fii transferat, bineînÈ›eles, È™i o să fii avansat, cu o creÈ™tere de salariu corespunzătoare cu... Ezită, scotocindu È™i mintea după un cuvânt potrivit. — ...mă rog, să spunem că, deÈ™i avansarea nu poate compensa... Ezită din nou, apoi se hotărî: — ... pierderea, eu cred că vei găsi toate astea ca deosebit de generoase. ÃŽn plus, evident, vor fi posibilitățile de a deÈ›ine acÈ›iuni ale firmei. Blake se uită È›intă la Jerry Harris, incapabil să l recunoască. Oare acesta era omul pe care îl cunoÈ™tea de mai bine de un deceniu È™i pe care îl considera un prieten? Oare chiar credea el că banii È™i slujba puteau acoperi sentimentele de vinovăție È™i de pierdere irecuperabilă pe care avea să le resimtă tot restul vieÈ›ii? Era imposibil — incredibil! ÃŽn acea clipă, observă că Harris continua să vorbească. — ...bineînÈ›eles că o să avem grijă È™i de Sharon în eventualitatea că n o să fii capabil s o aduci la sentimente mai bune. N aÈ™ vrea să se ajungă la aÈ™a ceva, dar... Să avem grijă de Sharon. S o ucidem. Asta însemnau cuvintele. ÃŽnÈ›elese acum adevăratele semnificaÈ›ii ale vorbelor È™i eufemismelor pe care le auzise din gura lui Jerry Harris în ultimele săptămâni. „Noi compuÈ™i..." Asta însemna medicină experimentală. Hormoni? Droguri? Vitamine! Cum a putut fi atât de idiot? „Îl putem ajuta pe Mark...". Asta era simplu: îți putem transforma fiul în altă ființă. ÃŽl putem face ce vrei tu să fie. „BineînÈ›eles, există întotdeauna un uÈ™or element de risc". Fiul tău ar putea muri. „O să avem grijă de el". Avuseseră grijă È™i de Ricardo Ramirez, È™i asta nu l împiedicase pe băiat să moară. Iar Harris îi comunicase deja că Mark avea să moară. „O să avem grijă de Sharon". O s o ucidem. Dacă n o poÈ›i disciplina, dacă n o poÈ›i convinge să È™i pună lacăt la gură È™i să fie fericită cu o slujbă impozantă pentru tine È™i cu un salariu de vis — căci era sigur că nici nu se punea problema ca salariul să nu însemne, practic, o avere — atunci o s o omorâm. Brusc, Blake se simÈ›i copleÈ™it. ÃŽl apucă o furie rece, intensificată de faptul că se È™tia responsabil de ceea ce se întâmplase. Se ridică în picioare, ucigându l din priviri pe Jerry Harris. — Cine mama dracului crezi că sunt eu? explodă el. Chiar crezi că o să mi vând fiul pentru o avansare È™i pentru bani? Chiar crezi că o să stau cu mâinile în sân în timp ce tu îmi ucizi nevasta È™i copilul? Am avut senzaÈ›ia că te cunosc, Harris, dar văd că m am înÈ™elat cumplit! ÃŽl dădu la o parte, izbindu l cu forță de birou, apoi trase de ușă s o deschidă. AÈ™teptându l, în anticameră se aflau doi paznici în civil, cu armele scoase È™i îndreptate spre el. — Mă tem că nu vă putem da voie să plecaÈ›i nicăieri, domnule Tanner, rosti unul dintre ei. * Mark se deÈ™teptă încet. Creierul îi reveni, treptat, la lumină din profunzimile negre ale inconÈ™tienÈ›ei. Câteva minute fu complet dezorientat, apoi îi reveniră în minte fragmente de amintiri. Durerea cumplită de cap pe care o avusese la prima oră a zilei. Se dusese la sora medicală, însoÈ›it de Linda Harris, care l sprijinise când valurile năucitoare de durere ameninÈ›au să l lase fără suflare. Ura pe care o simÈ›ise în oficiul sorei medicale. Apoi îngrozitoarea neputință pe care o simÈ›ise când cei trei infirmieri îl băgaseră în cămaÈ™a de forță. Știa unde se afla acum — îl aduseseră la clinica sportivă. ÃŽntredeschise pleoapele È™i o clipă crezu că visează, căci în jurul lui văzu numai o plasă groasă de sârmă, legată de niÈ™te stâlpi mari de oÈ›el. Se găsea într o cuÈ™că. Deschise ochii larg È™i se ridică în capul oaselor, lăsându È™i picioarele pe podeaua de beton a micului cub de fier. Stătea cu fundul pe un prici metalic, fără nici un fel de saltea pe el, iar muÈ™chii îi înÈ›epeniseră de la răceala fierului. Purta încă hainele pe care le îmbrăcase de dimineață, dar își simÈ›ea blugii strânÈ™i pe picior, iar cămaÈ™a, cu una dintre mâneci aproape smulsă din umăr, își pierduse majoritatea nasturilor. Partea superioară a braÈ›ului stâng era amorÈ›ită. ÃŽÈ™i frecă zona câteva clipe, apoi observă cele două puncte rămase de pe urma acelor de seringă, È™i porÈ›iunea de piele tăiată de unde fusese extras acul rupt. Pantofii îl strângeau. Mark se aplecă, se descheie la È™ireturi, se descălță È™i își masă labele picioarelor. Auzi un sunet. Privi de jur împrejur È™i zări pentru prima dată încăperea în care era È›inut captiv. Se aflau acolo mai multe cuÈ™ti, aliniate lângă perete. La două cuÈ™ti distanță de el observă o creatură stranie care se zgâia la el. FiinÈ›a molfăia ceva din buzele răsfrânte peste dinÈ›ii enormi, iar din gât îi ieÈ™ea un bolborosit bizar. Mark înălță, nedumerit, din sprâncene. Creatura aducea cu o maimuță, dar nu semăna defel cu vreo specie anumită de primate. Bolborositul emis de individ începuse să devină inteligibil. Mark simÈ›i că l ia cu frig. — Maaaarg..., rosti creatura. Apoi, mai clar: Maaarkhh! Mark se dădu înapoi. Nu era posibil, È™i totuÈ™i, privind la acea ființă care se întinsese către el, ridicându se cu toÈ›i cei doi metri ai săi de pe podeaua pe care stătea ghemuit, își dădu seama că era adevărat. Se uita la cel care fusese odată Jeff LaConner. SimÈ›i că i vine să È›ipe de groază, dar reuÈ™i să se stăpânească. Mintea îi lucra cu febrilitate. ÃŽncepu să È™i amintească de tot ce i se întâmplase. Izbucnirile de ură. Cum pățise È™i Jeff, înainte de a fi capturat în acea noapte. Straniile modificări ale propriei sale feÈ›e, pe care le zărise chiar în noaptea ce trecuse. ÃŽÈ™i duse mâinile la chip È™i își pipăi trăsăturile cu degetele. Păreau altfel acum. Fruntea i se bombase È™i mai mult iar nasul părea È™i el schimbat. Bărbia... ÃŽÈ™i plimbă limba peste contururile, dintr o dată străine, ale dinÈ›ilor. Păreau mari — prea mari pentru gura lui. După asta își privi mâinile. Degetele, lungi È™i groase, păreau că ies din niÈ™te butuci. Pielea lor, care fusese moale, era acum acoperită de smocuri dese de păr, ca È™i dosurile mâinilor, de altfel. Unghiile, mai groase decât ar fi trebuit, se curbaseră, ca niÈ™te gheare. ÃŽl copleÈ™i panica È™i simÈ›i din nou nevoia să strige încă o dată, însă, reuÈ™i să o înăbuÈ™e È™i căută disperat cu privirea prin încăpere vreo cale de evadare. ÃŽl observă atunci pe cel care fusese odată Randy Stevens. Acesta nu mai era de recunoscut ca aparÈ›inând speciei umane, aÈ™a cum stătea, ghemuit în cuÈ™ca lui, mestecându È™i obsesiv un deget È™i privind îndobitocit prin încăpere. Atunci Mark se uită în sus È™i zări monitorul de televiziune suspendat de tavan, dincolo de gratiile cuÈ™tii. Recunoscu imediat imaginea de pe ecran. De această dată scoase un strigăt cumplit de mânie. Pe ecran era imaginea maică sii. Ședea pe un scaun cu spătar È™i avea întipărită pe chip o expresie de teroare. ÃŽn timp ce se uita la ecran, Mark izbucni din nou într un urlet dement, care se reflectă de cărămizi, reveni la băiat, apoi se pierdu în bubuitul unei noi izbucniri de furie. UÈ™a de la capătul încăperii înguste È™i lungi se deschise cu forță, lăsând să treacă, în goană, trei infirmieri. Unul dintre ei ducea un furtun de incendiu, iar un altul căra un electrod de calmare. Cel de al treilea se postă, nervos, lângă ușă, gata să deschidă valva în clipa în care furtunul ar fi fost desfășurat. Primul individ introduse electrodul prin plasa de sârmă, dar, înainte de a l acÈ›iona, Mark i l smulse din mâini, îl trase înăuntru È™i l zdrobi de marginea patului. — Dă drumul la blestemata aia de apă, strigă atunci infirmierul. Furtunul se umflă la trecerea apei sub presiune. ÃŽn aceeaÈ™i clipă Mark se aruncă asupra porÈ›ii cuÈ™tii. Plasa se clătină, dar rezistă. Imediat apa țâșni din furtun. Infirmierul care È›inea muÈ™tiucul se zbătu să controleze jetul. Mark apucă plasa metalică cu ambele mâini È™i începu s o scuture, folosindu se în efort de întreaga greutate a corpului său. SimÈ›i plasa cedând uÈ™or È™i își dublă eforturile. ÃŽn cele din urmă, când îl izbi în plin È™uvoiul lichid, plasa cedă cu totul È™i întreaga parte din față a cuÈ™tii se desprinse din cadru. Răcnind de furie, Mark dădu plasa la o parte È™i plonjă prin deschizătură, cu mâinile întinse înainte ca să l înÈ™face pe cel mai apropiat infirmier. Omul È›ipă când fu apucat de Mark, dar vocea i se stinse instantaneu, căci Mark îl azvârli la podea. Capul individului se zdrobi de beton cu un pârâit. Imediat, sub È›eastă se formă un pârâiaÈ™ de sânge. Jetul de apă îl lovi pe Mark în piept È™i el făcu câțiva paÈ™i înapoi clătinându se, momentan dezechilibrat. ÃŽn acea clipă, ca È™i cum ar fi fost ambiÈ›ionat de acÈ›iunea lui Mark, Jeff LaConner se năpusti È™i el asupra plasei cuÈ™tii sale. ForÈ›a mai mare a lui era suficientă ca să scoată partea din față din țâțâni. Infirmierul cu furtunul vru să strige un avertisment È™i luă o clipă jetul de pe Mark. Instantaneu Mark se aruncă asupra individului, îi apucă gâtul cu braÈ›ul drept È™i trase cu putere înapoi. Se auzi un trosnet sec când omului i se frânse È™ira spinării. Deveni inert în strânsoarea băiatului. Cel de al treilea infirmier încremeni, incapabil să mai facă vreo miÈ™care. O secundă mai târziu, înÈ›elegând pericolul care l păștea, încercă să trântească uÈ™a camerei, dar Jeff LaConner sări de lângă Mark È™i l apucă pe individ de gât. Mark observă cum Jeff ridică omul de pe sol, scuturându l ca pe o păpușă dezarticulată, apoi cum îl proiectează cu forță de cărămizile dure din perete. Abandonându È™i victima prăbuÈ™ită la podea, Jeff ieÈ™i în goană din încăpere. Mark ezită o secundă. Instinctul îl sfătuia să se ia după Jeff È™i să încerce să evadeze cât mai putea! ÃŽn acea clipă, însă, îl zări pe Randy Stevens È™i luă rapid o decizie. Se aplecă È™i culese inelul cu chei de la centura cadavrului aflat la picioarele lui. Lucrând cu repeziciune, introduse cheie după cheie în broasca ultimei cuÈ™ti încuiate, până ce una se potrivi È™i uÈ™a se deschise. Lăsând cheile în broască, Mark porni după Jeff LaConner. ÃŽn cuÈ™că, Randy Stevens se uită prosteÈ™te la uÈ™a deschisă timp de câteva secunde, apoi reuÈ™i să se concentreze È™i începu să se târască înainte. Trecu încet pragul cuÈ™tii. Se opri o clipă lângă trupul infirmierului mort, lovind de câteva ori masa inertă de carne, apoi se îndreptă către individul pe care Jeff LaConner îl zdrobise de zid. Bărbatul zăcea pe podea, cu È™ira spinării fracturată, incapabil să È™i miÈ™te vreo parte a trupului mai jos de È™olduri. Gemea încet, iar degetele se agitau spasmodic pe podea în încercarea de a se târî către ușă. Randy îl studie curios câteva momente, apoi întinse o mână È™i i înfipse un deget în corp. Omul È›ipă îngrozit Se făcu alb ca varul când sângele începu să i se scurgă din trup. Chicotind, Randy repetă operaÈ›ia de câteva ori. Fiecare împunsătură produse un È›ipăt. De fiecare dată chicotitul lui Randy crescu în intensitate, ca È™i ritmul cu care acest nebun practica jocul său dement de tortură. Abia când bietul om tăcu — în clipa în care durerea copleÈ™itoare îl făcu să leÈ™ine — își pierdu Randy interesul față de joaca sa grotescă. Se ridică atunci, nesigur, în picioare, È™i porni încet către ușă. Ajuns acolo, privi de mai multe ori în stânga È™i în dreapta. ÃŽntr un târziu porni la drum, fornăind încet în încercarea de a se ghida după mirosurile lăsate de Jeff LaConner È™i Mark Tanner. Trecuseră luni de zile de când Randy pierduse capacitatea de a da nume plantelor, animalelor, oamenilor È™i universului care l înconjura. ÃŽn cazul lui Randy, transformarea din om în bestie se făcuse în întregime. Pentru el sosise timpul să È™i extindă teritoriul, în maniera tipică bizarei creaturi care devenise. 25 Marty Ames urmărea ecranul unui monitor de înaltă acurateÈ›e, comparând structura genetică a unei mostre prelevată din pituitara Charlottei LaConner cu cea a lui Jeff. Era sigur că undeva exista o mică diferență, pe care, dacă avea să o găsească, îngropată în ADN ul celular, avea să o folosească ca să capete indicii asupra misterului creÈ™terii necontrolate a lui Jeff. Se uită, iritat, în sus când clopotul alarmei îl deranjă din concentrarea cu care lucra. ÃŽn acea dimineață nu erau programate nici un fel de teste ale sistemului de securitate, iar întreruperea neaÈ™teptată a muncii sale era o greÈ™eală pe care nu trebuia s o tolereze. ÃŽntinse mâna după telefon, ca să ceară o explicaÈ›ie, când atenÈ›ia îi fu atrasă de unul din monitoarele de pe perete. Se vedea pe el camera cuÈ™tilor. Ames se holbă È™ocat la perspectivă. UÈ™a uneia dintre cuÈ™ti era deschisă, iar alte două fuseseră complet rupte, cu plasa grea de sârmă dată la o parte ca È™i cum ar fi fost făcută din hârtie. Unul dintre infirmieri se afla întins pe spate, cu capul într o baltă de sânge, iar altul zăcea inert la câțiva paÈ™i mai încolo. Cel de al treilea, ale cărui degete continuau să zgârie spasmodic podeaua, privea în sus către camera de luat vederi, cu o grimasă cumplită de durere întipărită pe chip. Cât despre ocupanÈ›ii cuÈ™tilor, nu se vedea nici urmă de ei. ÃŽnjurând tare, Ames apăsă butoanele telefonului. O clipă mai târziu o auzi pe Marge Jackson, care avea o voce stranie: — Au scăpat, doctore Ames. — Știu asta, la naiba, o repezi Ames. Crezi că eu nu văd? Unde sunt acum? — N nu È™tiu, murmură Marge. Cred că se află încă la subsol, dar nu i pot depista pe monitoare. Ames sudui din nou. Trebuia să fi montat camere de luat vederi pretutindeni, să nu lase nici măcar un centimetru pătrat din clădire nesupravegheat. Presupusese, însă, că acele cuÈ™ti se vor dovedi foarte sigure — suficient de solide ca să È›ină captivă practic orice ființă. — Vin imediat acolo, anunță el. Sună l pe Harris È™i pune l la curent cu cele întâmplate. O să avem nevoie de ajutor! Trânti receptorul în furcă È™i se îndreptă rapid către uÈ™a laboratorului. Se afla la parterul imobilului. Două uÈ™i încuiate sigilau scara care ducea către zona de securitate din subsol. Cu puÈ›in noroc creaturile se aflau încă în subsolurile clădirii. Cu toate astea, Ames rămase È›intuit câteva clipe în spatele uÈ™ii laboratorului, ascultând, apoi o întredeschise È™i ascultă din nou. Vuietul alarmei, însă, era asurzitor È™i acoperea orice alt zgomot, aÈ™a că trase de ușă È™i ieÈ™i pe coridor. Privi la stânga È™i la dreapta, apoi porni în grabă către biroul lui. Câteva secunde mai târziu o găsi pe Marjorie Jackson, albă la față, stând în spatele biroului lui È™i vorbind la telefon. Când intră Ames, închizând È™i încuind uÈ™a după el, ea termină convorbirea. Mâinile îi tremurau în asemenea hal încât receptorul îi căzu pe birou când încercă să l pună în furcă. — Domnul Harris spune că ne sosesc deja întăriri, rosti ea. Vin să l aducă pe domnul Tanner È™i... Ames o opri cu un gest. — Ce s a întâmplat? Cum de au scăpat? Marge Jackson clătină, neajutorată, din cap. — N nu È™tiu. Tocmai mă întorceam la birou când am auzit un strigăt, iar când m am uitat pe monitor, ei dispăruseră deja. Aproape împotriva voinÈ›ei ei se uită din nou la ecranul TV, unde era încă afiÈ™ată imaginea dezolantă a camerei cuÈ™tilor, È™i icni când văzu că infirmierul cu coloana ruptă încerca încă o dată să se târască, cu slabele i puteri, către ușă. — Doamne, È™opti ea înfiorată. George trăieÈ™te încă. Trebuie să l ajutăm. Porni către ușă, dar Marty Ames o opri ferm, punându È™i mâna pe braÈ›ul ei. — Þi ai ieÈ™it din minÈ›i? o repezi el. Ei sunt încă acolo jos! Marge făcu ochii mari. — Dar trebuie să întreprindem ceva. Ames urmări ecranul câteva secunde cu o expresie sumbră pe față, apoi comută pe celelalte camere împrăștiate prin clădire. — Nu putem face nimic pentru nimeni până ce nu primim ajutor. Dintr o dată văzu o miÈ™care pe ecran. ÃŽl zăriră pe Jeff LaConner, aruncând priviri furiÈ™e peste tot în timp ce se deplasa pe coridor către scări. — Ar fi bine ca uÈ™a aia să fie zăvorâtă, rosti Ames, în timp ce silueta enormă a lui Jeff ajunse să umple tot ecranul. Ames apăsă pe un buton È™i camera se răsuci ca să urmărească înaintarea lui Jeff. Ca È™i cum ar fi sesizat prezenÈ›a ochiului electronic, Jeff se întoarse È™i privi drept spre obiectiv. O fracÈ›iune de secundă nu se petrecu nimic, apoi buzele lui Jeff se răsfrânseră. DeÈ™i Ames È™i Marjorie Jackson nu auziră nimic, pielea li se făcu ca de găină când sesizară mârâitul ce ieÈ™i din gâtul creaturii. ÃŽntr un târziu, Jeff ridică palma lui enormă È™i blocă camera. Ecranul deveni orb, iar Ames È™i asistenta sa își dădură seama că Jeff smulsese camera din locaÈ™ul ei. * Jeff se zgâi mult la obiectul din mâinile lui, apoi îl sfărâmă între palme È™i aruncă rămășiÈ›ele pe podea. Se răsuci È™i se uită la uÈ™a închisă aflată la câțiva paÈ™i de el. ÃŽntinse mâna È™i apucă clanÈ›a cu degetele lui strâmbe. O răsuci È™i izbucni într un mormăit de furie când văzu că e încuiată. Strânse mai tare clanÈ›a È™i trase cu putere. Ca È™i camera de luat vederi, clanÈ›a rezistă puÈ›in, apoi se rupse. Izbind o de perete, Jeff se năpusti asupra zăvorului. După câteva secunde, acesta se eliberă de cealaltă parte a uÈ™ii... Zăvorul alunecă lin. Jeff trase de ușă È™i o plesni de perete cu un zgomot infernal. Gâfâind, privi treptele scării câteva clipe, apoi porni să le urce. Ajunse în vârf È™i își croi drum până în holul mochetat de unde pleca coridorul către diversele oficii È™i sufragerie. ÃŽl apucă o ură dementă când privi înspre zona birourilor pe care È™i le mai amintea că aparÈ›ineau doctorului Ames. Și l aminti È™i pe doctor. Chipul acestuia îi era încă viu în minte, chiar dacă alte lucruri își pierduseră sensul în ceaÈ›a ce i învăluia creierul. Ames fusese cel care îl adusese în halul ăsta. Ames, care pretinsese că e prietenul lui, care susÈ›inuse că È›ine la el. Ames, care îl transformase în creatura chinuită de dureri de acum. Totul era din vina lui Ames. Pornind încet în lungul coridorului, îi simÈ›i mirosul, îi adulmecă prezenÈ›a care îi intensifica furia. Pătrunse în anticameră. Mormăind, respirând greu, simÈ›i că e pe cale să explodeze. ÃŽnÈ™făcă biroul lui Marjorie Jackson, îl ridică de la podea È™i l azvârli înspre perete. Tencuiala se sfărâmă sub impactul cu mobila grea de lemn. Se auzi un trosnet sec când bârnele pârâiră din cauza forÈ›ei loviturii. Cu ochii sclipindu i în orbite, Jeff se îndreptă către uÈ™a închisă a biroului interior. * — ÃŽnapoi! îi comandă Marty Ames femeii. FaÈ›a ei se albise când cumplitul zgomot din camera de alături îi confirmase că bestiile nu se mai aflau la subsol. Se lipise strâns de perete. Vorbele lui Ames o făcură să se ascundă în spatele biroului. Marty Ames deschise sertarul de jos al biroului său È™i scoase de acolo pistolul calibru 38 pe care începuse să l È›ină în acel loc din clipa în care pricepuse că unii băieÈ›i ar putea deveni periculoÈ™i. De când cumpărase arma, nu avusese niciodată ocazia să o folosească, iar după un an de zile renunÈ›ase chiar È™i la antrenamentele la È›intă pe care începuse să le practice după achiziÈ›ionare. Verificând acum siguranÈ›a È™i sectorul cu cartuÈ™e, se rugă să funcÈ›ioneze încă bine È™i să È›intească fără greÈ™. Tocmai introdusese sectorul înapoi în toc când se auzi un zgomot asurzitor. UÈ™a biroului, confecÈ›ionată dintr o singură bucată solidă de lemn de nuc, fu smulsă din balamale È™i căzu la podea, ruptă în două bucăți imense. ÃŽn prag stătea Jeff LaConner. Corpul lui încovoiat era atât de cocoÈ™at încât atingea podeaua cu vârful degetelor, iar mandibula îi atârna, grea, în jos, în timp ce de pe buza inferioară i se prelingeau picături de salivă. Văzând acea creatură Marjorie Jackson È›ipă îngrozită, dar strigătul ei fu rapid acoperit de izbucnirea de furie a lui Jeff. Păși în cameră, cu braÈ›ele lui lungi întinse către Marty Ames, cu degetele începând deja să se închidă în timp ce È›inteau să ajungă la gâtul victimei. ÃŽnnebunit de frică, Ames ridică arma È™i apăsă cocoÈ™ul, È›intind pieptul lui Jeff. Acesta încasă lovitura È™i privi mirat în jos când din gaura făcută în piept țâșni un È™uvoi de sânge. ÃŽndreptându È™i din nou atenÈ›ia către Ames urlă ca un dement È™i se aruncă înainte. Ames trase din nou, apoi încă o dată, dar la al patrulea glonÈ› cocoÈ™ul lovi în gol. Aruncă pistolul din mână È™i se ghemui, evitându l pe Jeff, în timp ce acesta căzu la podea. O clipă Ames avu sentimentul că Jeff se va ridica în picioare È™i va reîncepe atacul. Văzând, însă, că el nu mai miÈ™că, întinse piciorul È™i rostogoli trupul căzut cu faÈ›a în sus. Jeff nu mai avea ochi, iar sângele È™iroia molcom din orbita transformată într o masă informă de carne. Ames se uită fix la cadavru câteva secunde, apoi o apucă pe Marge Jackson de mână È™i o trase afară din încăpere. Afară, una dintre dubele de la TarrenTech se apropia de clinică. Se afla deja lângă porÈ›ile principale. Randy Stevens se plimbă încet prin labirintul de coridoare. Creierul lui încetase de mult să mai funcÈ›ioneze logic, iar acum se deplasa fără È›intă, adulmecând cu nările când un miros, când altul. Coti pe un alt coridor È™i văzu o ușă deschisă în faÈ›a lui. Trecu pragul È™i începu să urce treptele scării, È›inându se neîndemânatic de bară cu degetele lui deformate. Ajunse în sfârÈ™it în vârf È™i se trezi în hol. Ezită câteva clipe, adulmecând aerul, apoi prinse un miros ce i stârnea amintiri îngropate adânc în memorie. Imagini vagi îi reveniră în minte, imagini cu copaci È™i arbuÈ™ti, cu râuri È™i cu cerul deasupra lor. Nările lui respirau cu nesaÈ› aromele aerului proaspăt. Se întoarse către uÈ™a din dreapta, unde o dungă strălucitoare de lumină se strecura pe sub prag. Se luptă cu uÈ™a, apoi se aruncă cu toată greutatea asupra ei. Ajunse afară. Rămase nemiÈ™cat, clipind în lumina orbitoare, È™i inspiră adânc. Plămânii i se umplură cu aer proaspăt, pentru prima dată după mai mult de un an. Zări la orizont formele munÈ›ilor înălțându se spre cer. Instinctul îi spuse că acolo, în munÈ›i, ar putea găsi siguranță. Porni către ei, cu corpul bălăbănindu i se pe picioarele contorsionate, târându È™i încheieturile degetelor pe sol, sprijinindu se pe ele în salturile ciudate pe care le făcea, ca o maimuță. O miÈ™care îi captă atenÈ›ia. Se opri ca să se uite prosteÈ™te la maÈ™ina care venea pe după colÈ›ul clădirii. * Blake Tanner stătea între doi gardieni pe canapeaua din spate a dubei. ÃŽn față, alături de È™ofer, un al treilea gardian stătea pe jumătate răsucit înapoi, cu spatele la portieră, supraveghindu l pe Blake. ÃŽn primele minute, după ce gardienii îl opriseră la uÈ™a biroului lui Jerry Harris, Blake se albise de frică. Pe măsuri însă, ce aceÈ™tia îl conduseseră în garajul din spatele sediului firmei È™i l înghesuiseră în dubă, el începuse din nou să gândească. Se afundase în scaun, cu ochii pe jumătate închiÈ™i, încercând să dea paznicilor lui senzaÈ›ia că era È™ocat. Pe măsură însă ce maÈ™ina părăsise sediul TarrenTech È™i se angajase pe È™oseaua către oraÈ™ — neieÈ™ind din viteza limită impusă, apoi când cotise pe drumul către clinica sportivă, Blake pricepuse cât de disperată era situaÈ›ia în care se afla. Acum nu era vorba de o situaÈ›ie precum cea dintr una din cărÈ›ile lui Robert Ludlum, pe care o adorase dintotdeauna, în care un profesor englez manierat reuÈ™ea întotdeauna să bată cinci spioni profesioniÈ™ti, special antrenaÈ›i, pe o alee întunecată, la miezul nopÈ›ii, scăpând cu faÈ›a curată din încrucișări de focuri de armă, È™i din atacuri cu cuÈ›ite. Aici era vorba de realitate. ConÈ™tient că era în formă bună, convins că ar fi învins pe unul dintre paznici într o luptă corp la corp, era în acelaÈ™i timp în stare să È™i dea seama că n ar fi rezistat nici un minut împotriva tuturor. Nici nu se putea amăgi că ei nu l ar fi împuÈ™cat dacă s ar fi luat de ei. N avea să aibă parte de nici una din acele celebre întârzieri de care se bucura James Bond, câtă vreme ticălosul care l prindea se juca cu el, suficient cât să i ofere lui Bond o posibilitate să scape, pe care acesta n o lăsa niciodată să i scape. Nu, aceÈ™ti oameni aveau intenÈ›ia să l ucidă. N avea decât să aÈ™tepte până ce aveau să l ducă la adăpostul complexului lui Ames. Pe de altă parte, era convins că, dacă ar fi făcut o singură miÈ™care greÈ™ită, gardianul de pe locul din față ar fi apăsat imediat pe trăgaci. N ar fi fost împuÈ™cat de vreunul dintre indivizii de lângă el, datorită riscului prea mare ca glonÈ›ul să treacă prin el È™i să l lovească È™i pe celălalt paznic. Cui i ar păsa, însă, dacă s ar face țăndări luneta dubei? Apropiindu se de porÈ›i, maÈ™ina încetini. Șoferul apăsă pe un buton de pe o tastatură ataÈ™ată bordului È™i porÈ›ile se deschiseră. După ce trecură printre ele, porÈ›ile începură imediat să se închidă. Autovehicolul prinse viteză, cotind la stânga ca să se îndrepte spre spatele clădirii. Avea o singură È™ansă, anume? când maÈ™ina avea să se oprească È™i unul dintre paznicii din lateral va coborî, È™i asta numai dacă nu exista un garaj interior, cum se întâmpla la TarrenTech. — Isuse! exclamă È™oferul. Omul de lângă el sări în sus de surpriză, apoi îl privi chiorâș pe È™ofer. — Ce dracu'..., începu el. Șoferul îl ignora. Apăsă pe frâne È™i arătă cu degetul înainte. — Ce naiba se întâmplă? izbucni el. Ce dracu' mai e È™i asta? Blake se aÈ™eză mai bine pe banchetă È™i se zgâi printre cei doi bărbaÈ›i din față. La douăzeci de metri înaintea lor, stând în mijlocul aleii È™i uitându se la maÈ™ină ca la ceva nemaivăzut, se afla o creatură cum Blake nu mai zărise vreodată în viaÈ›a lui. Arăta ca o relicvă ciudată a evoluÈ›ionismului, ca o specie bizară de ființă, nici om, nici maimuță. Stătea ghemuită pe vine, iar corpul i se clătina înainte È™i înapoi ca È™i cum i ar fi fost greu să se concentreze asupra automobilului. MaÈ™ina se opri scrâșnind. O clipă, cât timp cei cinci ocupanÈ›i ai ei se holbară la jumătatea om jumătate bestie de pe alee, domni tăcerea. ÃŽn clipa în care È™oferul deschise gura să zică ceva din clădire se auzi un strigăt. Câteva secunde mai târziu, Marty Ames ieÈ™i în goană pe una din uÈ™ile laterale, È›inând o de mână pe Marjorie Jackson. Creatura de pe drum se răsuci È™i l fixă cu privirea pe Ames. Brusc ea se ridică în picioare È™i scoase un urlet de furie. — Isuse, icni È™oferul. O să sară la Ames! Trase È™i frâna de mână, apoi desfăcu centura de siguranță cu o mână în timp ce deschise portiera cu cealaltă. Imediat după aceea sări din maÈ™ină, cu arma scoasă deja din toc. Se lăsă în genunchi, apucă pistolul cu ambele mâini, îl sprijini de capota maÈ™inii È™i trase. Creatura ezită, indecisă din cauza glonÈ›ului care i provocă o durere năucitoare în coapsă. Urlă încă o dată. O fracÈ›iune de secundă păru nu mai È™tie încotro s o ia, apoi se îndreptă din nou spre Ames. — Trage în el! È›ipă Ames. Omoară l, pentru numele lui Dumnezeu! Marjorie Jackson fugise în altă direcÈ›ie la apropierea bestiei, reuÈ™ind să se ascundă după clădire. Ames era singur acum, cu spatele lipit de imobil. Privindu l pe Randy Stevens cum se năpusteÈ™te spre el, revăzu în ochii lui aceeaÈ™i furie dementă pe care o mai văzuse la Jeff LaConner. Vru s o ia la goană, să se facă nevăzut înapoi la adăpostul clinicii, dar picioarele refuzară să se supună comenzii date de creier, aÈ™a că rămase È›intuit locului, înspăimântat de moarte. Se auzi o altă împuÈ™cătură È™i Randy se împletici încă o dată, intrând într un soi de derivă spre stânga. Căzu în genunchi È™i își răsuci capul, ca È™i cum ar fi căutat atacantul nevăzut care îl lovea cu o armă invizibilă. ToÈ›i gardienii ieÈ™iseră din maÈ™ină. Blake își încercă È™ansa. Se dădu jos din maÈ™ină, pe partea opusă clădirii È™i o luă la goană către gardul ce împrejmuia proprietatea. Șansele erau mici, dar existau. Dacă se cățăra peste gard cât timp gărzile continuau să fie ocupate cu creatura de coÈ™mar, poate reuÈ™ea să scape. Se auziră încă două împuÈ™cături, dar Blake le ignoră, concentrându se asupra gardului. Ajunse la numai treizeci de metri de el, apoi la douăzeci. O nouă împuÈ™cătură răsună în aer. De această dată văzu un noriÈ™or de praf țâșnind în faÈ›a lui, uÈ™or lateral dreapta. Unul dintre gardieni trăgea în el, aÈ™a că fu nevoit să facă zigzaguri stânga dreapta. Când mai avea numai cinci metri până la grad, un alt glonÈ› lovi pământul din faÈ›a lui È™i el făcu un nou zig zag. Ajunse lângă gard È™i se aruncă asupra lui, sărind cât putea de sus. Ajunse cu degetele la numai câteva zeci de centimetri sub limita superioară a plasei de sârmă. Cei două mii de volÈ›i care străbăteau gardul îl zguduiră cu violență, întinzându i instantaneu fiecare muÈ™chi È™i arzându i creierul într o secundă. ÃŽncremenite de pe urma È™ocului, degetele se strânseră pe plasă, È›inând cadavrul suspendat la aproape un metru deasupra solului. * Un al treilea glonÈ› se înfipse în Randy Stevens, pătrunzând în plămânul stâng. Randy simÈ›i o durere sfâșietoare în piept. ÃŽÈ™i mută atenÈ›ia de la Ames È™i se concentră cum putu mai bine asupra posibilităților de a evada. Privi din nou către munÈ›i È™i o luă la fugă È™chiopătând. Piciorul drept nu l mai asculta È™i fiecare pas producea spasme de durere în întreg corpul, dar el le ignoră, năpustindu se către înălÈ›imile din zare È™i către refugiul întrezărit acolo. Un alt glonÈ› îi sfâșie carnea, apoi altul. ÃŽn cele din urmă căzu înainte, cu faÈ›a la pământ. ÃŽncepu să se târască, cu braÈ›ul stâng la fel lipsit de vlagă ca È™i piciorul drept. Nu trebuia să se oprească — nu putea — căci instinctul de conservare îi poruncea să înainteze. Se apropie de gard. Un alt glonÈ› îl lovi, dar el se întinse către gard cât putu de mult. Cel de al È™aptelea glonÈ› îl atinse în cap È™i i explodă în creier exact în clipa în care degetele sale se încleÈ™tară de gard È™i corpul zvâcni de pe urma descărcării electrice. MunÈ›ii erau încă departe, dar asta nu mai conta, căci după ce stătuse închis un an în subsolul clinicii sportive, Randy Stevens își găsise în sfârÈ™it refugiul final. * Mark cercetase subsolul cu grijă È™i descoperise într un târziu o cameră în care se găsea un panou de control al sistemului de securitate. La un moment dat îl auzise pe Randy Stevens pufnind pe coridorul din faÈ›a uÈ™ii închise, dar îl ignoră, concentrându se asupra comutatoarelor È™i cheilor de pe panou, până ce brusc, unul dintre monitoare îi arătă imaginea maică sii. Se uită la eticheta de sub comutatorul acÈ›ionat — CAMERA DE TRATAMENT B —, apoi privi încă o dată imaginea de pe monitor. ÃŽn acea clipă, maică sa se răsuci È™i privi în sus la camera de luat vederi. Instantaneu, pe Mark îl cuprinse mânia binecunoscută. ÃŽntoarse spatele monitorului È™i ieÈ™i în grabă din încăpere. Se afla la piciorul scări când auzi împuÈ™căturile de afară. Urcă repede treptele È™i se Opri în faÈ›a unei uÈ™i deschise către exterior. Instinctul îi spuse să aleagă libertatea de dincolo de ușă, să scape din clădire cât mai putea. ReuÈ™i să i se opună acestei nevoi. Apucă de ușă, o închise È™i trase zăvorul, apoi se întoarse È™i o luă la goană de a lungul coridorului către sufragerie È™i sala de gimnastică din spatele ei. Trecând pe lângă biroul lui Ames, aruncă o privire înăuntru. ÃŽn afară de dezastrul din camera lui Marge Jackson, văzu forma chircită a lui Jeff LaConner, într o baltă de sânge pe podea. ÃŽngheță câteva clipe, apoi fugi mai departe. Ajunse în sala de gimnastică È™i o traversă iute către o cameră mai mică, aflată de cealaltă parte a ei. Pe ușă trona o plăcuță: SALA DE TRATAMENT B. Se aruncă cu toată greutatea asupra uÈ™ii È™i dădu buzna înăuntru. ÃŽncremeni pe loc È™i făcu ochii mari. ÃŽncă legată de masa de metal, Sharon își înălță capul È™i l văzu pe Mark. Deformarea chipului lui se accentuase. Limita de jos a frunÈ›ii ieÈ™ea mult în afară aÈ™a încât ochii aproape dispăruseră în orbite. Bărbia părea mult prea grea pentru faÈ›a lui È™i atârna uÈ™or deschisă. ÃŽÈ™i È›inea braÈ›ele lungi la distanță de trup. Un geamăt furios îi scăpă de pe buze. Sharon își înăbuÈ™i un strigăt. — Mark, rosti ea. Ajută mă. Se luptă cu legăturile dure de nylon care o È›ineau, dar acestea rezistară, continuând s o È›intuiască pe masă. Mark o privi cu luare aminte È™i fu cuprins de ura pe care o È™tia atât de bine. Ea nu i făcuse, însă, nimic — n avea nici un motiv să fie mânios pe ea. O amintire vagă îi trecu prin minte. O amintire a momentului când se afla la maÈ™ina de vâslit, când simÈ›ea o ură crescută față de adversarii săi. Făcea parte din tratament — È™i È™tia asta abia acum. ÃŽi administrau un soi de drog, care inducea mânie, eliberând rezervele de energie psihică din străfundurile lui. Un drog care l făcea furios È™i i inducea dorinÈ›a disperată de a câștiga. Cu o zi în urmă, însă — oare chiar trecuse numai o zi? — apăruseră È™i alte imagini. ÃŽÈ™i aminti că obiectul mâniei i se schimbase, în prim plan apărând maică sa. Asta fusese dorinÈ›a lor, È™i treaba reuÈ™ise. PriveliÈ™tea chipului maică si declanÈ™a o ură iraÈ›ională. — Nu te uita la mine! urlă el. Nu te uita la mine! Sharon ezită, dar ceva îi porunci să se supună comenzii fără crâcnire. ÃŽÈ™i lăsă capul să cadă la loc pe masă È™i fixă din nou tavanul cu privirea. Amortizate de pereÈ›ii clădirii, de undeva, de afară, veneau ecouri de împuÈ™cături. — Ce se întâmplă? întrebă ea înspăimântată, simÈ›ind degetele lui Mark luptându se cu legăturile È™i rupându le. Ce fac? — Ne ucid, răspunse, sec, Mark. Eliberă ultima legătură, apoi se întoarse cu spatele când Sharon se ridică în capul oaselor È™i își frecă picioarele amorÈ›ite. — Vor ca eu să te omor, o informă Mark. Asta s a întâmplat azi noapte. N aveam nimic cu tine, mamă. Ei... ei mi au făcut ceva. E de ajuns să mă uit la tine È™i simt că înnebunesc! Sharon simÈ›i că i se pune un nod în gât È™i se forță să se stăpânească. Trebuia să reuÈ™ească, mai ales acum! Acum trebuia să se concentreze asupra posibilităților de evadare din acel loc. — Unde ne aflăm? se interesă ea. ÃŽÈ™i coborî picioarele de pe masă È™i încercă dacă pot să i susÈ›ină greutatea corpului. O clipă tremurară, dar reuÈ™i să le stăpânească prin forÈ›a voinÈ›ei. — ÃŽn... ÃŽn sala de gimnastică, murmură Mark. ÃŽn spatele sufrageriei. — Hai, îl îndemnă Sharon. Se răsuci către el, dar își aminti la timp de avertismentul lui. — Urmează mă. N o să mă întorc decât când o să mi spui tu. Fără a aÈ™tepta replica lui Mark, o luă la fugă către sufragerie. Inima îi bătea cu putere. Era convinsă că infirmierii vor apare în orice clipă, blocându le calea. Când ajunse în sufragerie, însă, descoperi că locul era pustiu. Cu Mark în spate, alergă prin hol spre uÈ™a din față, rugându se ca maÈ™ina lui Elaine Harris să fie încă parcată acolo unde o lăsase. Ezită în faÈ›a uÈ™ii, privind, temătoare, prin sticla groasă. Autovehicolul se găsea unde trebuia. ÃŽn curtea clinicii domnea tăcerea. Trase adânc aer în piept, apoi deschise uÈ™a. — Du te în spate, îi strigă ea peste umăr lui Mark. Intră acolo È™i È›ine capul jos. Trase de portiera din dreptul volanului È™i se cățără la bordul maÈ™inii. Mâna ei căută cheile de contact încă înainte de a trânti portiera după ea. Auzi trântindu se portiera din spate. Răsuci cheia, apoi icni uÈ™or când starterul cârâi, dar motorul nu răspunse. Ochii i se umplură de lacrimi de disperare. ÃŽn sfârÈ™it, motorul prinse viață. Dădu drumul frânei de mână È™i introduse maneta în viteză. Apăsă până la fund pedala de acceleraÈ›ie. Cauciucurile scrâșniră È™i maÈ™ina porni ca din puÈ™că, se roti pe loc, apoi țâșni drept spre porÈ›i. Sharon ignoră aleea, luând o pe pajiÈ™te. Reveni pe È™osea la numai cincizeci de metri de gard. Se uită în oglinda retrovizoare. ÃŽl văzu pe Marty Ames, făcând disperat cu mâna în încercarea de a atrage atenÈ›ia paznicilor. AceÈ™tia, erau cu toÈ›ii adunaÈ›i în jurul unei fiinÈ›e de nedescris, căzută la pământ lângă gard. Când își ridicară privirea, maÈ™ina ajunsese aproape de porÈ›i. Vitezometrul indica È™aptezeci de kilometri pe oră când se lovi de porÈ›i. Sharon aÈ™teptă până în ultima clipă, când se asigură că automobilul nu se va izbi de stâlpii din lateral, ca să È™i ghemuiască capul, protejându se astfel încât parbrizul s ar fi făcut țăndări. ResimÈ›i puternic impactul. MaÈ™ina își pierdu puÈ›in din viteză, dar porÈ›ile cedară. Parbrizul rezistase. Sharon își ridică capul. Piciorul continua să stea apăsat pe pedala de acceleraÈ›ie, iar acul vitezometrului începu din nou să urce. Frână când ieÈ™iră în È™oseaua principală, apoi coti la dreapta, către munÈ›i, È™i înfipse din nou piciorul în acceleraÈ›ie. Automobilul se îndepărtă rapid de Silverdale, către adăpostul munÈ›ilor. 26 Dick Kennally stătea cu faÈ›a la fereastră, admirând priveliÈ™tea ce se deschidea din sufrageria clinicii sportive, în special munÈ›ii ce se înălÈ›au maiestuos către est. ÃŽn încăpere domnea tăcerea. Aproape că simÈ›ea privirile celor trei oameni din spate aÈ›intite asupra lui. ÃŽl aÈ™teptau să spună ceva. Privirea lui abandonă munÈ›ii È™i cercetă pajiÈ™tile largi È™i terenurile de sport îngrădite de gardul care înconjura proprietatea. Totul părea paÈ™nic È™i senin. Nu mai rămăsese nimic din carnagiul pe care îl văzuse când sosise aici, cu două ore în urmă. Fusese atunci È™ocat de peisajul care îl întâmpinase: cadavrul lui Blake Tanner, atârnând de gard, cu degetele carbonizate prinse de plasa de sârmă, cu o baltă de sânge împrăștiindu se sub picioare. La o sută de metri mai încolo, tot lângă gard, un alt cadavru, ghemuit pe sol, ciuruit de gloanÈ›e. Ames îl informase că acele rămășiÈ›e umane fuseseră cândva Randy Stevens. ÃŽi venise să vomite È™i respinsese ceea ce auzise, ca fiind imposibil. Ceea ce zăcea pe sol n avea cum să fi fost vreodată o ființă umană. După aceea, îl văzuse pe Jeff LaConner. Treptat, pricepuse ce se petrecea de fapt în spaÈ›iul îngrădit al clinicii sportive. Timp de aproape o oră lăsase la o parte emoÈ›iile È™i se ocupase de detaliile tehnice ale curățării locului. Se luaseră fotografii — deÈ™i era convins că acestea aveau să fie distruse —, iar cadavrele fuseseră adunate grămadă într o cameră din subsol — subsol despre care el habar n avusese că există, cu camerele de izolare È™i cuÈ™tile de acolo, cu pereÈ›ii săi de un alb orbitor È™i cu drugii metalici. Treaba o făcuseră cei patru gardieni de la TarrenTech, căci, chiar dacă era È™ocat, Kennally È™tiuse instinctiv că i mai bine să i lase pe aceÈ™tia să se ocupe de dezastru decât să È™i cheme oamenii lui. Aleea È™i terenurile spălate cu furtunul — chiar È™i gardul fusese curățat cu cârpă È™i săpun — astfel încât, privind acum pe fereastră, nu se putea zări nici o urmă a măcelului. N avea nici o îndoială că lucrurile se vor petrece identic în interiorul biroului lui Ames. Până a doua zi camerele vor fi zugrăvite, covorul È™i uÈ™a înlocuite, iar biroul lui Marjorie Jackson — mai exact o copie identică a lui — va trona din nou în anticameră, în spatele lui Marjorie păzind intimitatea È™efului ei. Afară, pe drumul ce ducea către munÈ›i, o echipă de securitate de la TarrenTech montase un baraj. Se afla la o milă depărtare, după o curbă, invizibil pentru oricine ar fi venit dinspre oraÈ™. Era puÈ›in probabil să meargă cineva înspre munte acum. Șoseaua ducea către o zonă de schi aflată la doisprezece kilometri mai încolo, È™i nu exista nici un motiv ca să se îndrepte careva într acolo pentru cel puÈ›in încă două sau trei săptămâni. Dacă Sharon Tanner încerca, însă, să coboare, barajul avea să i blocheze intenÈ›ia. Oricum, Kennally era sigur că ea n avea să coboare. Tocmai de aceea, el È™i o echipă de la TarrenTech aveau să se ducă după ea È™i s o vâneze, la fel ca È™i pe fiul ei. Aveau să i vâneze ca pe animale. Cu asta se va încheia totul. Jerry Harris îi explicase deja cum stăteau lucrurile. Se va spune că a fost un nou accident, care, de data asta, se va fi întâmplat departe de Silverdale. Existau o mulÈ›ime de martori la evenimentele petrecute în È™coală în acea dimineață — jumătate dintre elevi îl văzuseră pe Mark luat pe sus în cămașă de forță. Istoria era simplă. PărinÈ›ii lui se hotărâseră să l ducă la un ospiciu din Canon City, dar pe drum, în munÈ›i, avusese loc un accident. Blake pierduse controlul volanului pe drumul acela primejdios — poate fusese chiar vina lui Mark, poate că băiatul fusese brusc apucat de una dintre crizele subite de furie care îl afectaseră cu o zi înainte, È™i își atacase tatăl. Ideea de bază rămânea, însă, aceea că maÈ™ina scăpase de sub control, ieÈ™ise de pe È™osea È™i se prăbuÈ™ise într una dintre prăpăstiile adânci, unde explodase. Se vor descoperi È™i cadavre arse până la a fi de nerecunoscut. Cu toate astea, ele vor putea fi socotite ca rămășiÈ›e ale familiei Tanner È™i vor fi îngropate în Silverdale. Se vor È›ine câteva necrologuri înălțătoare È™i se vor vărsa lacrimi de durere. Iar după aceea viaÈ›a își va relua cursul firesc. Asta dacă Dick Kennally era de acord să ia parte la acest plan. Harris îi explicase È™i în ce consta cealaltă variantă, iar alternativa îl făcea È™i acum să se înfioare, chiar dacă afară era o după amiază senină de toamnă. Dacă se afla despre ce se petrecea în Silverdale întregul oraÈ™ avea să fie ruinat. Aproape toÈ›i locuitorii lui se lăsaseră angrenaÈ›i, într un fel sau altul, în proiectul TarrenTech ce se desfășura la clinica sportivă. Poate că nu toÈ›i erau implicaÈ›i activ, poate că nici nu erau conÈ™tienÈ›i de asta, È™i totuÈ™i erau cu toÈ›ii culpabili. Pentru unii dintre ei — È™i Dick Kennally È™tia cu certitudine că el se număra printre ei — implicarea fusese activă. El fusese cel care i l adusese lui Marty Ames pe Jeff LaConner în noaptea aceea de acum câteva săptămâni; el, È™i nu altul, îi permisese de câțiva ani buni lui Jerry Harris să i dea ordine. El completase cu mâna lui raportul despre moartea lui Andrew MacCallum, raport care nu lăsa nici un dubiu că fusese un „accident" È™i nimic altceva. Phil Collins fusese È™i el implicat activ. Cooperase în permanență cu Ames È™i cu Harris, executând tot ce i se cerea ca să menÈ›ină programul alimentat cu subiecÈ›i. Poate că nu avea amănunte despre ce se petrecuse, dar È™tia, cu siguranță, că rezultatele lui Ames nu puteau proveni numai din dietă È™i exerciÈ›ii. AÈ™a că È™i Collins era direct culpabil. Kennally nu putea nici măcar acum să numere câte persoane se implicaseră în proiect de a lungul anilor, câți dintre băieÈ›ii care jucaseră în echipele oraÈ™ului aveau corpurile modificate È™i restructurate de către compuÈ™ii administraÈ›i de Ames. Oricum fuseseră mai multe zeci de persoane. Iar oraÈ™ul preferase să închidă ochii È™i să accepte totul fără crâcnire, căci proiectul îi adusese prosperitate È™i faimă. Veneau de acum în fiecare an în Silverdale chiar È™i geambaÈ™ii echipelor de colegii, nerăbdători să È™i înhaÈ›e o pradă din rândul băieÈ›ilor bine crescuÈ›i È™i duri din oraÈ™, băieÈ›i care crescuseră în aerul proaspăt È™i climatul sănătos al MunÈ›ilor StâncoÈ™i. Și în laboratorul lui Marty Ames. Dacă se afla tărășenia, TarrenTech avea să fie distrus, ca È™i oraÈ™ul Silverdale, de altfel. Câte persoane vor înfunda puÈ™căria? Câte vor mai supravieÈ›ui dacă se afla că acolo s au făcut experimente pe cobai umani? Numele oraÈ™ului va rămâne faimos, dar Dick Kennally se înfioră când se gândi cu ce va fi asociată acea faimă. Și nici unul dintre ei nu va putea să È™i refacă viaÈ›a. — Nu prea există alternativă, nu? îl auzi el pe Jerry Harris. Se întoarse È™i se uită la el. Jerry Harris È™i Marty Ames îl priveau cu o expresie de duritate în ochi. Chiar È™i Marjorie Jackson se uita la el cu severitate, deÈ™i era palidă la față È™i încerca să È™i stăpânească tremuratul mâinilor È›inute în poală, Trebuia să ia o decizie. — ÃŽn regulă, rosti el. Ce facem, însă, cu fetiÈ›a? Kelly, n o cheamă aÈ™a? Brusc tensiunea din atmosferă dispăru. Oftând uÈ™urată, Marge Jackson se ridică în picioare È™i se duse către o cafetieră mare de pe un birou micuÈ›, își turnă o ceaÈ™că cu lichid, È™i umplu alta pentru È™eful ei. — O să avem, bineînÈ›eles, grijă de ea, rosti Harris. Ea n are nici o vină. ÃŽl privi interogativ pe Kennally. — Ce facem cu oamenii tăi? PoliÈ›istul clătină din cap. — Nu i putem amesteca. ÃŽn afară de Collins È™i de mine nimeni nu trebuie să È™tie ce s a petrecut aici. Ca atare, o să am nevoie de câțiva oameni de ai dumneavoastră pentru poteră. Harris dădu, scurt, din cap. — De câți? Kennally înălță din umeri. — Juma de duzină. O s o folosesc pe Mitzi ca să dau de urma lor, dar nu m aÈ™tept să fi ajuns departe. — De fapt pun pariu că stau acolo, în maÈ™ina soÈ›iei dumneavoastră, È™i ne aÈ™teaptă. ÃŽÈ™i frecă palmele una de alta, gata să treacă la acÈ›iune. Cu cât se va termina mai rapid totul cu atât va putea uita mai repede. * Kelly Tanner fusese agitată toată ziua. Se frecase tot timpul pe scaunul ei È™i abia dacă l auzise pe profesor. Nu È™tia ce se întâmpla, dar devenise, odată cu scurgerea timpului, tot mai nervoasă, până ce avusese senzaÈ›ia că o să explodeze. Când sună ultimul clopoÈ›el, țâșni din bancă È™i alergă spre ușă ca să iasă prima din clasă. Erica Mason, pe care Kelly o socotea deja ca pe cea mai bună prietenă, o prinse în hol. — Vrei să vii la mine? o pofti ea pe Kelly. Mama mi a spus că ne putem face prăjituri în după amiaza aceasta dacă vrem. Kelly clătină din cap. — Cred că i mai bine să mă duc acasă. Pe chipul Ericăi se aÈ™ternu dezamăgirea. Imediat, însă, expresia ei se lumină. — Atunci vin eu cu tine, se oferi ea. Poate că o să ne lase mama ta să facem prăjituri. Kelly clătină din nou din cap. Ceva era în neregulă acasă, dar nu È™tia exact ce. SimÈ›ea doar că Mark pățise ceva È™i că părinÈ›ii ei se certaseră pe tema asta toată noaptea. Pe urmă maică sa nici nu coborâse la micul dejun de dimineață, iar un astfel de eveniment avea loc numai când i se făcea rău. Tatăl ei, însă, nu i spusese că maică sa era bolnavă — de fapt, nu rostise nici o vorbă. Se uitase numai la Mark, iar Mark plecase la È™coală mai devreme ca de obicei, nerostind nici el vreo vorbă. Iar Kelly avusese toată ziua un sentiment ciudat, pe care l avea din când în când. Nu l putea identifica cu precizie — era numai o senzaÈ›ie bizară în coÈ™ul pieptului È™i o certitudine că se va întâmpla ceva. Când avea acel sentiment ziua îi era compromisă. N avusese, însă, niciodată o zi atât de rea precum cea de azi. — Trebuie să mă duc acasă, mormăi ea. Am niÈ™te chestii de făcut. Se întoarse È™i o părăsi pe Erica, fugind către curtea È™colii, unde se opri să È™i pună jacheta pe ea, apoi își aruncă ghiozdanul peste umăr È™i se îndreptă spre casă. Cincisprezece minute mai târziu coti pe Telluride Drive È™i își zări casa la mică distanță, de cealaltă parte a străzii. Se opri în loc È™i se uită fix la ea. Arăta la fel ca întotdeauna, dar în această după amiază avea un aer uÈ™or schimbat. Părea pustie. Porni din nou, încet. Ghemul din coÈ™ul pieptului devenea tot mai dureros. Făcu o nouă pauză când ajunse exact vizavi de clădire. Brusc își dori să se fi dus la Erica sau s o lase pe aceasta să vină acasă cu ea. AÈ™a cum stătea pe trotuar È™i privea È›intă casa, avea un sentiment cumplit de singurătate. Se autoîncurajă, spunându È™i că era o prostie. Doar nu mai era un bebeluÈ™. ÃŽn plus, de nenumărate ori venise acasă de la È™coală È™i nu găsise pe nimeni. ÃŽntotdeauna o aÈ™tepta un bilet, prins cu un magnet de frigider, prin care maică sa o anunÈ›a unde era È™i la ce oră se va întoarce. ÃŽnainte mai era È™i Chivas, care însemna mai mult decât o simplă companie pentru ea. Azi Chivas n o mai aÈ™tepta. Ochii i se umplură de lacrimi, dar le È™terse, îndârjită, cu mâneca hainei. ÃŽntr un târziu traversă strada È™i intră pe aleea către uÈ™a din față. SimÈ›ea È™i mai tare că locuinÈ›a era pustie. Băgă mâna în buzunar după cheia de la ușă, dar o voce interioară îi spuse să încerce clanÈ›a mai întâi. Era neîncuiată. Se încruntă, nedumerită, È™i împinse uÈ™a. De obicei, când uÈ™a era neîncuiată însemna că maică sa era acasă. Astăzi, însă, senzaÈ›ia de pustietate era pregnantă. — M mamă? strigă ea intrând în vestibul È™i lăsând uÈ™a deschisă în spatele ei. Eu sunt! E cineva acasă? ÃŽi răspunse numai ecoul. Când văzu că nu primeÈ™te nici un răspuns, o apucă spaima. Dacă nu era acasă cum de era uÈ™a descuiată? ÃŽÈ™i spuse că nimeni din Silverdale nu încuia uÈ™a propriei case, numai că È™tia prea bine că ai ei o făceau. Se duse la bucătărie È™i își lăsă ghiozdanul pe masă, apoi cercetă frigiderul ca să vadă dacă nu i se lăsase un bilet. Nu i se lăsase nimic. Vru să È™i sune tatăl la serviri È™i să l întrebe unde era maică sa, dar se hotărî să n o facă. Avea voie să l sune numai în caz de urgență, cum ar fi fost în cazul unui incendiu, sau a unei îmbolnăviri, sau altceva de acest gen. Faptul că maică sa nu i lăsase nici un bilet nu însemna că se petrecuse ceva grav. Deschise frigiderul È™i inspectă interiorul lui, încercând să se decidă dacă vroia să mănânce ceva, apoi îl închise când își dădu seama că nu i era foame. ÃŽmbufnată, se duse la uÈ™a din spate, dădu perdeaua la o parte È™i se uită în curte. Observă, pentru prima dată, că era ceva în neregulă. UÈ™iÈ›a de la cuÈ™ca iepurilor era larg deschisă, iar înăuntru animalele stăteau înghesuite unul într altul. Asta era o ciudățenie, căci oricând aveau ocazia, aceÈ™tia nu ezitau să încerce să evadeze din închisoarea lor. ÃŽÈ™i aminti de Chivas È™i un fior îi străbătu È™ira spinării. Tremurând, deschise uÈ™a din spate È™i ieÈ™i, în după amiaza răcoroasă de afară. ÃŽÈ™i trase fermoarul jachetei până la bărbie, dar gestul n o ajută prea mult, căci simÈ›i cum o ia frigul în timp ce traversă curtea către cuÈ™ca rozătoarelor. Stătea tăcută È™i plângea, privind corpurile lipsite de viață ale iepurilor, când o mână o atinse pe umăr. Sări ca arsă, apoi se uită în sus, aÈ™teptându se s o vadă pe maică sa. Când o recunoscu pe Elaine Harris È™i văzu expresia ciudată de pe chipul acesteia, înÈ›elese că se petrecuse ceva foarte grav. — Mă tem că trebuie să È›i spun ceva, Kelly, rosti Elaine, conducând o cu blândeÈ›e pe fată înapoi spre casă. Kelly se miÈ™că supusă, cu picioare de plumb, convinsă că È™tia deja ce avea să i comunice doamna Harris. Ascultă în tăcere povestea femeii, prin care o informa că părinÈ›ii È™i fratele ei muriseră. Larg deschiÈ™i È™i ficÈ™i, ochii ei o È›intuiau pe Elaine. Se lupta cu lacrimile care stăteau gata să țâșnească. — A fost un accident îngrozitor, încheie Elaine, repetând cuvintele pe care i le spusese soÈ›ul ei cu puÈ›ină vreme înainte, cuvinte pe care ea n avea nici un motiv să le pună la îndoială. O îmbrățișă pe Kelly È™i încercă s o tragă aproape de ea, dar corpul fetiÈ›ei rămase înÈ›epenit. Nu È™tim ce s a întâmplat, È™i nu cred că vom afla vreodată. Mămica ta È™i tăticul tău încercau să È›i ajute frățiorul. El... era bolnav, È™i ei îl duceau la spital. ÃŽn acea clipă un suspin zgudui corpul fetiÈ›ei care se aruncă la pieptul femeii. Elaine nu mai zise nimic o vreme. O È›inu pe Kelly aproape de ea, cu ochii plini de lacrimi față de resemnarea de pe chipul fetiÈ›ei. — O să fie bine, încercă ea s o liniÈ™tească. Unchiul tău Jerry È™i cu mine o să te ocrotim È™i n o să trebuiască să È›i faci griji pentru nimic. O strânse pe Kelly tare, apoi se desprinse de ea È™i o conduse spre ieÈ™ire. — Să mergem acum, rosti ea încet. O să ne ducem acasă la noi È™i o să venim mai târziu după lucrurile tale. E n regulă? Incapabilă să gândească, Kelly încuviință tăcută. Când ajunseră la uÈ™a din față, Kelly se opri, bătând o pe Elaine pe mână până ce aceasta se opri È™i ea. Fata se întoarse È™i privi înapoi. ÃŽn sufletul ei È™tia că n avea să È™i mai revadă vreodată familia. Imaginea casei începu să se înceÈ›oÈ™eze datorită lacrimilor din ochi. Atunci se întoarse cu spatele la ea. Sharon respira cu greutate È™i întreg corpul îi devenise o masă de muÈ™chi dureroÈ™i. Cu toate astea, continuă să înainteze. ÃŽn faÈ›a ei, pe potecă, Mark nu dădea nici un semn de oboseală, cățărându se cu îndârjire È™i oprindu se din când în când ca ea să l ajungă din urmă. Chiar È™i momentele în care ea trebuia să se oprească È™i să stea jos ca să È™i revină un pic. Mark continua să se miÈ™te, căutând pe potecă, sau în afara ei, un loc unde să aibă priveliÈ™tea întregii văi. De fiecare dată când zărea un astfel de loc posibil, rămânea nemiÈ™cat È™i privea în toate părÈ›ile ca un animal înfricoÈ™at, cercetând terenul de dedesubt È™i căutând urme ale vânătorilor care porniseră deja pe urmele lor. Când ajunseră, cu câteva ore înainte, la capătul È™oselei, descoperiseră doar o parcare mare la baza unui teleferic. Sharon simÈ›ise că i vine tău. Ar fi trebuit s o ia pe celălalt drum, să fi traversat Silverdale în viteză È™i să se fi îndreptat spre capătul văii. Acum căzuseră într o cursă. O clipă fusese tentată să se întoarcă, dar Mark o oprise, parcă citindu i gândurile. — Nu ne putem întoarce, îi spusese el. Ei o să bareze È™oseaua È™i n o să putem trece niciodată de obstacol. — Dar nici nu putem sta aici, replicase Sharon. Mark coborâse, însă, deja din maÈ™ină È™i privise către munte. — Acolo sus, zisese el. Trebuie să ne găsim un ascunziÈ™. Se apucase să caute ceva în portbagajul maÈ™inii, dar singurul lucru folositor pe care îl găsise fusese o pătură uzată ce părea că nu fusese folosită la altceva decât la picnicuri în ultimii ani. SubÈ›iată de rosături È™i plină de resturi de iarbă È™i frunze, pătura nu oferea decât prea puÈ›ină protecÈ›ie față de frigul nopÈ›ii, dar tot era mai bine decât nimic. Porniseră la drum cu pătura înfășurată sub braÈ›ul lui Mark. Primii kilometri îi parcurseseră rapid. Când începuse urcuÈ™ul dur, însă, Sharon începuse să obosească. Pe de altă parte, Mark își simÈ›ise corpul adaptându se perfect efortului. Picioarele păreau să È™i găsească un ritm al lor iar restul corpului începuse să transpire în încercarea de a păstra o temperatură internă constantă. ÃŽn cele din urmă îi dispărură È™i ultimele rămășiÈ›e ale migrenei È™i continuase să meargă, respirând profund. La un moment dat maică sa îi strigase din urmă că trebuia să se odihnească. Atunci el se întorsese din instinct È™i o privise în față. O clipă simÈ›ise cum îl cuprinde mânia, dar se luptase cu ea, forțând o că cedeze, repetându È™i la infinit în gând că n avea suport real, că era È™i aceasta doar o creaÈ›ie a lui Ames, un răspuns pavlovian, ca al unui câine care salivează la auzul sunetului unui clopoÈ›el. Pe măsură ce trecea timpul, descoperise că își putea controla de minune furia. Ea nu i dispăruse, asta era clar, È™i l mai încerca încă, dar lui nu i mai era teamă că în orice clipă avea să È™i lovească mama, să i încercuiască gâtul cu degetele lui puternice È™i să înceapă să strângă. Zări potera când soarele începea să apună. Nu putea să spună cu exactitate câți oameni erau pe urmele lor, dar se miÈ™cau fără zgomot, cățărându se pe panta pe care urcaseră Sharon È™i cu el. O clipă Mark se întrebă de unde erau indivizii atât de convinÈ™i că urmau drumul corect. ÃŽn acea clipă privirea îi căzu pe câinele care trăgea cu forță de lesă, cu nasul lipit de pământ. — Oh, Doamne, gemu Sharon când auzi despre câine. Ce o să ne facem? — O să continuăm să mergem, răspunse, sumbru, Mark. Doar n o să ne aÈ™ezăm aÈ™teptând să ne predăm. Ca atare porniră, din nou, la drum. ÃŽn jurul lor se lăsa întunericul. Odată cu noaptea venea È™i o briză rece, care le pătrundea prin haine, înghețându le oasele. Sharon simÈ›i cum o apucă tremuratul însă Mark nu dădu nici un semn că ar fi fost deranjat de vreme. Când amurgul făcu loc beznei nopÈ›ii, Sharon se împiedică È™i simÈ›i o durere usturătoare în tot piciorul când i se răsuci glezna. Þipă È™i se prăbuÈ™i la pământ, începând să È™i frece cu putere articulaÈ›ia rănită. — Mark? strigă ea. Mark! El se întoarse È™i veni în fugă la ea. Se aÈ™eză lângă ea, îi luă, cu blândeÈ›e, glezna în palmele sale mari È™i încercă s o maseze. Sharon se strâmbă în parte de durere, în parte datorită priveliÈ™tii mâinilor lui deformate È™i a senzaÈ›iei ciudate provocate de pielea lui aspră pe carnea ei. ÃŽn cele din urmă, ajutată de Mark, se ridică în picioare È™i testă posibilitatea de folosire a gleznei invalide. Putea să meargă, dar È™chiopăta îngrozitor. Fără vreun comentariu, Mark se alătură È™i È™i strecură braÈ›ul în jurul ei, apoi porni din nou să urce panta, pe jumătate sprijinind o, pe jumătate cărând o. După o oră Sharon nu mai putea umbla. Se aflau pe o creastă, iar poteca È™erpuia printr un labirint de bolovani enormi. Mark o abandonă pe Sharon unde se afla È™i făcu câțiva paÈ™i înapoi, cercetând zona. ÃŽntr un târziu găsi un bolovan scobit lângă care se afla, la câțiva paÈ™i, un altul, mai mic. ÃŽntre cele două stânci se găsea suficient spaÈ›iu ca ei doi să se poată odihni câteva minute. Pe lângă asta, pietrele le puteau oferi puÈ›in adăpost împotriva vântului. Mark È™tia, însă, că bolovanii nu puteau da protecÈ›ie contra câinelui care le mirosea urmele. Iar câinele aducea cu el oamenii. — Nu putem scăpa, nu i aÈ™a? întrebă Sharon după câteva minute de odihnă. ÃŽÈ™i înconjurase umerii cu pătura, iar piciorul rănit È™i l È›inea întins în față. ÃŽi venea să plângă dar rezistă tentaÈ›iei. — N nu È™tiu, răspunse Mark după câteva secunde de tăcere. Ar trebui să găsesc o modalitate de a ucide câinele. Rostise vorbele cu atâta apăsare, încât Sharon se înfioră. ÃŽÈ™i aminti de măcelul văzut în curtea clinicii sportive È™i se oÈ›eli împotriva slăbiciunii ei. Mark ucisese odată un câine È™i urma să ucidă un altul acum? Și ce dacă? ÃŽn comparaÈ›ie cu cele înfăptuite de Ames... — Cum? întrebă ea. Cum ai putea s o faci? Mark clătină din cap. — Nu pot dacă ei nu i dau drumul. Nu sunt atât de proÈ™ti, însă, ca s o facă. Se aÈ™ternu tăcerea. După o vreme auziră din ce în ce mai tare lătratul câinelui. DeÈ™i îi era frică, Sharon nu se putea decide să se ridice în picioare, nu putea comanda trupului să răspundă la nevoia de a fugi de acolo. Ca È™i cum ar fi înÈ›eles, Mark se aÈ™eză lângă ea, adoptând un aer de resemnare. Câinele era aproape acum. Se puteau auzi chiar vocile oamenilor care strigau unul la altul, È™i se puteau vedea fasciculele lanternelor prin care se încerca iluminarea potecii. Ca È™i cum ar fi sesizat că se apropie de pradă, câinele tăcu. O clipă mai târziu o voce se făcu auzită în noapte, amplificată de o portavoce. — E n regulă, doamnă Tanner. Suntem patrula de stat. S a terminat totul. PuteÈ›i coborî. Sharon încremeni. Era oare posibil? Dar cum? Vocea se auzi din nou. — Ne aflăm aici ca să vă ajutăm, doamnă Tanner. SoÈ›ul dumneavoastră ne a sunat după amiază, când a văzut că nu i se dă voie să vă contacteze la clinica sportivă. S a încheiat totul, doamnă Tanner. I am prins pe toÈ›i. Blake! Blake o crezuse, în sfârÈ™it, È™i alertase patrula de stat! Aproape È›ipând de uÈ™urare, Sharon se strădui să se ridice în picioare, dar Mark o prinse de încheietură. — Mint, mamă, È™opti el. E o cursă! — Nu! scânci Sharon. E n regulă — n aveam de ce să ne temem! Nu i putea vedea faÈ›a lui Mark, dar simÈ›i strânsoarea lui întărindu se. Vorbi din nou, luptându se cu sine ca să È™i menÈ›ină tonul coborât: — Și ce dacă e o cursă, Mark? Oricum nu putem scăpa. Nu cred că mai sunt în stare să fac vreun pas. AÈ™a că dă mi drumul, dragule. Te rog! Dacă nu i o cursă, atunci suntem salvaÈ›i. Iar dacă e, atunci... Se opri, simÈ›ind nehotărârea lui. — Te rog! îl imploră ea încă o dată. SimÈ›i dintr o dată strânsoarea slăbind în intensitate, apoi Mark o trase aproape de el. — Te iubesc, mamă, È™opti el. Indiferent ce se va întâmpla, eu te iubesc. Ea îl sărută. ÃŽÈ™i apăsă buzele pe gura lui deformată È™i i mângâie cu degetele fruntea bombată. — Și eu te iubesc, îi răspunse ea. Clătinându se din pricina gleznei, ieÈ™i în calea luminii. — S sunt aici! strigă ea. Instantaneu bezna fu sfâșiată de fascicule luminoase, toate concentrate asupra ei. Făcu un pas în față. ÃŽn acea clipă armele prinseră viață. Noaptea se prefăcu în țăndări din pricina împuÈ™căturilor. Sharon tresări spasmodic, ciuruită de rafale È™i muri înainte ca trupul să i se prăbuÈ™ească pe sol. GloanÈ›ele ricoÈ™ară de pietrele din jur, cu un È›iuit ca de bondari. Ecoul împuÈ™căturilor ricoșă de pereÈ›ii stâncoÈ™i, peste vale. ÃŽn câteva fracÈ›iuni de secundă Mark se făcu nevăzut din adăpostul improvizat, se furișă printr o spărtură îngustă între alÈ›i doi bolovani È™i începu să se caÈ›ere drept pe versantul muntos, strecurându se printre unele stânci sau sărind peste altele. — Dă drumul câinelui! se auzi o voce în spatele lui. Dă i drumul, la naiba! Noaptea se umplu încă o dată de lătrături. Animalul ignora acum mirosul omului È™i se ghida cu uÈ™urință după sunetele făcute de acesta în timp ce urca. După el veneau È™i oamenii, încercând din răsputeri să È›ină pasul dar nereuÈ™ind să fie la fel de rapizi. ÃŽn mai puÈ›in de un minut, Mark luase un avans apreciabil. Dintr o dată Mark auzi un mârâit furios în spate. Se întoarse la timp ca să vadă animalul aruncându se asupra lui. ÃŽl prinse în aer, înÈ™făcându l de gât È™i È›inându i la distanță fălcile avide să înhaÈ›e. De această dată nu mai pierdu timp cu strangulatul. Știa exact ce avea de făcut. Ori ucidea ori era ucis. Strânse cu forță câinele de gât, apoi îl ridică deasupra capului È™i l trânti cu toată puterea de colÈ›ii unei stânci. Se auzi un trosnet înfiorător când È™ira animalului se frânse. Câinele rămase inert în mâinile lui Mark. Acesta îi dădu drumul, se răsuci pe călcâie È™i se topi în adăpostul oferit de întuneric. Știa că, fără câine, indivizii n aveau nici o È™ansă ca să l urmărească, darămite ca să l prindă. Inspiră adânc aerul nopÈ›ii È™i plămânii i se umplură cu arome pe care nu le mai savurase înainte, mirosuri la care omul era insensibil, dar care îl ghidează pe animal în peregrinările lui nocturne. IeÈ™i din grohotiÈ™ È™i se trezi într o zonă cu pământ acoperit cu iarbă, pini È™i pâlcuri de plopi. ÃŽncepu să alerge, simÈ›indu se uÈ™or È™i proaspăt, ca È™i cum până atunci s ar fi odihnit. Continuă să urce pe munte, către întinderile vaste acoperite cu copaci È™i pajiÈ™ti, unde simÈ›ea de pe acum că va da peste acea aromă rară a adevăratei libertăți pe care n o cunoÈ™tea decât un animal sălbatic... 27 Trecuseră aproape două săptămâni de la funeraliile familiei ei. De atunci, în fiecare dimineață când se trezea, complet dezorientată în mediul străin al micului dormitor, aflat lângă cel al Lindei, pe care familia Harris i l destinase din ziua în care se aflase că familia ei murise, Kelly Tanner simÈ›ea perna umedă È™i È™tia că plânsese în cursul nopÈ›ii. ÃŽn această dimineață de sâmbătă, însă, Kelly își dădu seama unde se află chiar în clipa în care se deÈ™teptă. Perna era uscată, ceea ce însemna că nu vărsase nici o lacrimă, sau nu îndeajuns de multe ca să ude materialul. Rămase întinsă în pat câteva minute, ascultând zgomotul casei. Nu difereau prea mult de cele din fosta ei locuință dimineaÈ›a, iar dacă È™i închidea ochii È™i se concentra foarte tare, aproape că È™i putea închipui că nu se schimbase nimic, că se afla tot în vechea ei cameră din Telluride Drive. DuÈ™ul mergând însemna că tatăl ei se sculase deja, iar sunetele metalice din bucătărie semnificau pâiniÈ›ele pe care le pregătea maică sa. ÃŽÈ™i putea închipui chiar că icnetele dinspre capătul coridorului proveneau din camera lui Mark È™i își aveau sursa în exerciÈ›iile pe care acesta le începuse cu o lună în urmă. Numai că nu era nici Mark, nici maică sa, nici taică său. Erau doar membrii familiei Harris È™i, cu toate că ea simÈ›ea încercarea lor de a fi plini de solicitudine, avea mereu înrădăcinat sentimentul că nu le prea păsa de ea, că se gândeau să fie amabili doar pentru că ea era acum orfană. Orfană. Răsuci cuvântul în minte, îl examină pe toate părÈ›ile, până ce acesta își pierdu brusc orice înÈ›eles. Era un joc pe care îl juca uneori cu sine: lua un cuvânt simplu pe care îl repeta la infinit până ce nu ajungea decât o noÈ›iune lipsită de sens. ÃŽn această dimineață era pentru prima dată când se putea gândi la înmormântare fără să plângă. Nu È™tia dacă ceremonia fusese la fel cu altele, căci nu mai asistase la aÈ™a ceva înainte. Nu participaseră prea multe persoane È™i nu durase prea mult. Stând în primul rând din bisericuță, ascultând necrologul È›inut de un individ pe care nu l mai văzuse înainte — È™i despre care era convinsă că nu i cunoscuse pe ai ei, aÈ™a că de unde È™i până unde își putea el permite să vorbească despre niÈ™te fiinÈ›e străine? — încercase să se convingă că în cele trei sicrie aliniate în faÈ›a altarului se găseau, într adevăr, mama, tata È™i fratele ei. Capacele sicrielor fuseseră închise È™i sigilate. Nimeni nu i permisese să arunce o privire înăuntru, È™i de aceea îi fusese greu să accepte că acela era adevărul. De fapt, auzind la un moment dat uÈ™a deschizându se, privise înapoi, aproape încredinÈ›ată că o să l vadă pe Mark pășind pe culoar înspre ea. Nu fusese, însă, el, ci doar un alt necunoscut, aÈ™a că se întorsese la loc. După aceea, când ieÈ™iseră către micul cimitir din spatele bisericii, avusese o senzaÈ›ie stranie în clipa în care lăsaseră în pământ sicriul lui Mark. El nu era acolo! Ideea apăruse în mintea ei din neant. ÃŽncercase să È™i spună că era o proastă. Dacă Mark nu era în sicriu, nu l ar mai fi îngropat. Gândul însă n o părăsise. De la funeralii, de mai multe ori — nici nu mai È™tie de câte — se trezise în toiul nopÈ›ii, datorită acelei idei. Era ca È™i cum È™i ea s ar fi aflat în mormânt, iar Mark se găsea alături de ea. Băteau amândoi în scândurile sicriului, dar nimeni nu i auzea. Știau că sunt îngropaÈ›i È™i nu vor fi în stare să se elibereze, dar nu erau morÈ›i. ÃŽÈ™i aminti că plânsese în acele nopÈ›i. ÃŽn celelalte avusese, probabil, alte vise care o făceau să plângă È™i pe care nu È™i le mai amintea. Și l amintea numai pe cel cu Mark în care se luptau amândoi să evadeze din cumplita închisoare a sicriului. Când se trezea È™i vedea că nu e în sicriu, È™tia că nici Mark nu e acolo. Amintirile o aduseră acum în pragul lacrimilor, aÈ™a că renunță la orice gând, hotărâtă să nu plângă din nou. Se dădu jos È™i se îmbrăcă, scoțându È™i o pereche de blugi noi din sertarul de jos al noptierei pe care i o aduseseră din fosta ei casă. După asta își puse un tricou vechi flauÈ™at de al lui Mark È™i un pulover. ÃŽi plăcea să simtă pe piele tricoul fratelui ei, chiar dacă era o măsură prea mare pentru ea; în plus, chiar dacă fusese spălat cu o săptămână în urmă, își închipuia că simte încă mirosul lui Mark impregnat în È›esătură. Când îl purta, se simÈ›ea mai aproape de Mark. Se hotărî ce avea să facă în acea dimineață abia când părăsi camera. Astăzi avea să facă o vizită la mormântul părinÈ›ilor. Când apăru în bucătărie, ceilalÈ›i se aflau deja la masă. Se aÈ™eză lângă Linda. Doamna Harris, căreia nu se obiÈ™nuise încă să i spună „mătușă Elaine" — deÈ™i doamna Harris o rugase să i spună aÈ™a —, o privi. Kelly reuÈ™i să schiÈ›eze un zâmbet de politeÈ›e. — Ai dormit bine, Kelly? Fata încuviință, apoi privirea i se îndreptă spre stiva de pâiniÈ›e de pe farfurie. Nu prea îi era foame, dar își aminti că maică sa îi spunea mereu că nu e frumos să nu mănânci tot ce È›i se pune în farfurie. ÃŽncepu să mănânce în silă. * Douăzeci de minute mai târziu, după ce golise farfuria, Kelly își înălță, sfioasă, privirea. — Pot să mă ridic de la masă? întrebă ea. — BineînÈ›eles, răspunse Elaine Harris. Se ridică de pe scaun È™i se întoarse în camera ei, unde scotoci în sertarul de jos al noptierei până ce dădu peste mica ei bancă personală în care își È›inuse dintotdeauna economiile. Umblă la fundul puÈ™culiÈ›ei È™i scoase cinci dolari. Nu È™tia cât costă florile, dar i se părea că o asemenea sumă e suficientă. Ascunse puÈ™culiÈ›a la loc, își puse haina È™i se îndreptă în tăcere spre uÈ™a de la intrare. Tocmai o deschisese când auzi o voce în spatele ei. — Unde te duci, Kelly? Era Linda. Kelly se uită sfioasă la ea. — La... la cimitir, recunoscu ea È™i simÈ›i că roÈ™eÈ™te. Vroiam să mi vizitez familia. Linda îi zâmbi. — Pot să merg È™i eu? Kelly ezită, apoi înclină scurt din cap. — Bine. Jumătate de oră mai târziu intrară în micul cimitir din spatele bisericii È™i se apropiară în liniÈ™te de trei morminte aÈ™ezate unul lângă celălalt, cu o singură placă de marmură unindu le în față. Kelly adusese doi trandafiri. La florărie, când îi cumpărase, Linda o întrebase dacă nu vrea să ia trei, dar Kelly clătinase din cap È™i Linda nu mai zisese nimic, deÈ™i se mirase. Acum, în faÈ›a mormintelor, Linda urmări cum Kelly aÈ™ează cu grijă un trandafir pe mormântul mamei ei È™i unul pe cel al tatălui. Când își termină treaba, Linda o întrebă: — De ce n ai cumpărat unul È™i pentru Mark? PreÈ› de câteva clipe Kelly nu răspunse, apoi rosti, încreÈ›ind în acelaÈ™i timp sprâncenele: — P... pentru că nu i aici. Linda simÈ›i c o apucă ameÈ›eala. I se puse un nod în gât. — Nu i aici? repetă ea. Kelly dădu din cap. — Nu e mort, întări ea, îndreptându È™i privirea către munÈ›ii dinspre est. Cred că i acolo sus È™i că o să se întoarcă într o zi. Linda se uită în ochii ei È™i văzu acolo o durere sfâșietoare care o făcu să își dorească să plângă. — Dacă ar fi fost mort, continuă fata mai mică, aÈ™ fi È™tiut o, nu i aÈ™a? Adică, aÈ™ fi simÈ›it o, aÈ™a cum simt pentru mama È™i tata. Linda dădu, încet, din cap. — Dar n o simt, reluă Kelly. Simt doar că Mark e cât se poate de viu. Era rândul Lindei să rămână pe gânduri. ÃŽntr un târziu, întinse mâna È™i i o strânse pe cea a lui Kelly. — Știu, rosti ea pe drumul de ieÈ™ire din cimitir. Și eu simt la fel. ÃŽi zâmbi prietenei sale È™i i făcu cu ochiul. — Dar n o să spunem nimănui, da? Să fie micul nostru secret. Kelly nu răspunse, dar îi strânse mâna Lindei. Acum nu se mai simÈ›ea atât de singură pe lume. * — Dar dacă nu e mort? întrebă Phil Collins. Se afla în zona privată a lui Marty Ames din clinica sportivă. DeÈ™i în cămin ardea un foc vesel, căldura lui nu reuÈ™ea să topească senzaÈ›ia de gheață pe care o simÈ›ea Collins de fiecare dată când privea pe fereastra ce dădea spre munÈ›i. Gândul că Mark Tanner trăia încă acolo sus, undeva, îl chinuia din clipa în care oamenii lui Jerry Harris renunÈ›aseră la căutarea lui, la două zile după dispariÈ›ie. Acum, însă, Marty Ames îl privi chiondărâș È™i Collins simÈ›i din plin dispreÈ›ul doctorului. — De câte ori trebuie să È›i explic? rosti Ames, cu tonul condescendent pe care l ar fi folosit față de un copil. Când a evadat era deja pe moarte. Nimic nu mai funcÈ›iona ca lumea în organismul lui. Ai văzut doar, cu ochii tăi, cum arăta când l am adus aici. Era deja pe jumătate nebun. Singura cale prin care l am putut È›ine cât de cât sub control a fost administrarea de doze masive de barbiturice. — Care n au avut nici un rezultat, îi reaminti, cu amărăciune în voce, Collins. — Bine, admit că n ar fi trebuit să l scăpăm, recunoscu Ames. Acum faptul e împlinit, dar la fel de împlinit e È™i faptul că Mark e mort! Isuse, Collins — era bolnav, înnebunise È™i nu È™tia nimic despre cum se supravieÈ›uieÈ™te. Chiar crezi că ar fi putut rezista acolo sus? Arătă cu capul înspre munÈ›i. Ca pentru a i sublinia cuvintele, o rafală de vânt È™uieră afară, îndoind pinii. — Cred că nu, recunoscu în cele din urmă Collins. De acum fiecare zi e mai scurtă ca precedenta. Afară era deja întuneric, deÈ™i ceasul arăta numai ora È™ase. MunÈ›ii, însă, erau acoperiÈ›i cu zăpadă, iar în acea dimineață fuseseră văzuÈ›i primii schiori îndreptându se către teleferic cu intenÈ›ia de a fi cei dintâi pe pârtie în acel an. Cele spuse de Ames aveau logică. — Și totuÈ™i aÈ™ vrea să fim siguri, rosti Collins. — Asta e imposibil, îl calmă Ames, ridicându se în picioare într un gest evident de încheiere a discuÈ›iei. Collins își goli paharul pe care îl È›inea în mână, apoi se sculă greoi de pe scaun È™i porni către ușă, unde se afla un cuier pe care atârna jacheta lui îmblănită. Se îmbrăcă È™i se uită îngrijorat la Ames. — Ce fac restul băieÈ›ilor? se interesă el. Cum se comportă? Ames rânji. — Dacă vrei să afli care s a îmbolnăvit, răspunsul e: nici unul, rosti el rece. Dacă te interesează câți se vor îmbolnăvi, sper că È›i e clar că nu È›i pot spune. De asta sunt făcute experimentele: ca să afli ce se va întâmpla. ÃŽi È›inu uÈ™a lui Collins. Când antrenorul părăsi încăperea È™i porni către scări, Ames îi vorbi din nou, cu o voce încărcată de sarcasm: — EÈ™ti sigur că nu È›i e frică să te duci singur acasă prin întuneric, Collins? Nu se È™tie niciodată ce se poate ivi de pe munte, nu? Collins nu l luă în seamă. Coborî greoi treptele È™i părăsi clădirea. Se îndreptă în grabă către poarta principală, unde se găseau acum în permanență paznici, È™i i salută din cap când trecu pe lângă ei. Coborând aleea către È™oseaua principală, pentru plimbarea de un kilometru până la casa lui din zona de est a oraÈ™ului, se trezi că măreÈ™te ritmul paÈ™ilor. Brusc își dori să fi venit cu maÈ™ina. * La cinci minute după plecarea lui Collins, Ames se uită la ceas, făcu o grimasă când văzu cât de târziu se făcuse, apoi dădu cu indiferență din umeri. Dacă Jerry Harris nu îl aÈ™teptase îl privea direct È™i personal. ÃŽn definitiv, acum Ames era cel care conducea, cel puÈ›in în ceea ce privea interesul TarrenTech. ÃŽl acoperiseră atât de mult până acum, își permiseseră să devină atât de implicaÈ›i în cercetările lui, încât n aveau să fie niciodată capabili să l lase baltă. De acum înainte Jerry Harris — ca È™i Ted Thornton — aveau să joace exact după cum avea el să le cânte. Părăsi clinica È™i se aÈ™eză la volanul uneia din maÈ™inile instituÈ›iei. ÃŽÈ™i zâmbi în oglinda retrovizoare. Era omul care È™tia prea multe, È™i propriile lui puteri — ca È™i genialitatea lui — fuseseră cele care îl aduseseră pe o asemenea poziÈ›ie indestructibilă în sânul TarrenTech. Trecu printre porÈ›i, ridicând un deget de pe volan în semn de salut față de paznici, apoi apăsă pe accelerator, simÈ›ind în tot corpul energia dată de motor. Un minut mai târziu, aflat încă în plină viteză, îl depăși pe Phil Collins, pe care, de altfel, nu l observă. Chiar dacă ar fi făcut o, nici nu s ar fi sinchisit să l salute, darămite să l poftească alături de el în maÈ™ină. Zece minute mai târziu se afla în partea de vest a oraÈ™ului, gonind către sediul companiei. Se concentra doar parÈ›ial la drum, căci era preocupat, ca de obicei, de cercetările lui. Săptămâna următoare avea să sosească o nouă familie în Silverdale, iar dosarul medical al fiului se afla pe biroul lui de dimineață. Mintea lui se concentra deja cu febrilitate la tratamentul pe care avea să l administreze băiatului È™i la modalitățile de a evita eÈ™ecurile pe care le avusese cu Mark Tanner, Jeff LaConner È™i Randy Stevens. La început nu văzu forma ciudată din mijlocul drumului pe care o prinseră farurile în bătaia lor. Când o zări, crezu în primul rând că era o căprioară, căci nu putea distinge clar, de fapt, decât o pereche strălucitoare de ochi licărind pe fundalul întunecat. NiÈ™te ochi mari, ca de animal. Apropiindu se, Ames își dădu seama că nu era vorba despre o căprioară. Era o creatură complet diferită. O creatură născută din munca lui. Icni când înÈ›elese că se holba la Mark Tanner. Nu era posibil, băiatul trebuia să fi murit până acum. Trebuia să fi fost mort de cel puÈ›in o săptămână. Mâinile doctorului îngheÈ›ară pe volan în timp ce se zgâia ca vrăjit la creatura ce părea hipnotizată de strălucirea farurilor. MaÈ™ina ajunse la numai câțiva metri de Mark. Ames pricepu brusc că băiatul n o să se dea la o parte din calea vehiculului, că avea să se holbeze prosteÈ™te la faruri până ce va fi călcat È™i strivit de maÈ™ină. Ames avea să È™i omoare propria creaÈ›ie. ÃŽn ultima secundă își dădu seama că n o putea face. ÃŽÈ™i luă piciorul drept de pe accelerator È™i apăsă cu violență frâna, răsucind în acelaÈ™i timp volanul spre dreapta. Cauciucurile scrâșniră asurzitor. MaÈ™ina ieÈ™i de pe È™osea, sări peste È™anÈ›ul lateral È™i se propti cu botul într un bolovan imens. Marty Ames avu o senzaÈ›ie ciudată de surpriză când caroseria maÈ™inii se deformă sub forÈ›a impactului. Blocul motor se deplasă înapoi, smulgând volanul È™i bordul de la locurile lor È™i înfigându le în pieptul doctorului. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, capul lui Ames țâșni înainte din inerÈ›ie È™i sparse parbrizul. Efectul de foarfecă al întregii miÈ™cări îi rupse coloana în zona cervicală. Când muri, de pe chip nu i dispăruse expresia de surpriză. * Mark Tanner se zgâi curios la maÈ™ina distrusă, apoi se ghemui la pământ. Se apropie de vehicul aruncând în jur priviri îngrijorate, ca de animal înfricoÈ™at. Se opri la câțiva paÈ™i de botul maÈ™inii, adulmecă precaut, aerul, apoi întinse mâna È™i o puse pe metalul contorsionat al portierei din dreptul È™oferului, care rămăsese agățată de restul caroseriei printr o singură balama. Fierul era rece la atingere. ÃŽmpinse cu degetul gâtul omului dinăuntru. DeÈ™i faÈ›a acestuia era plină de sânge È™i de nerecunoscut, Mark È™tia despre cine era vorba. O clipă simÈ›i nevoia să l scoată pe Marty Ames de acolo È™i să i rupă corpul bucățică cu bucățică, lăsând resturile pe unde s ar fi nimerit. Imediat, însă, se liniÈ™ti. Se răsuci pe călcâie È™i dispăru, tăcut, în noapte. * Vântul se înteÈ›ea. Phil Collins își ridică gulerul jachetei, strânse din umeri È™i rezistă impulsului de a se întoarce È™i de a arunca o privire spre munÈ›ii ce se înălÈ›au în jurul lui. Ajunse în colÈ›ul Aspen Street È™i o coti la dreapta. Se opri brusc, cu senzaÈ›ia cumplită că era privit. Acum se întoarse È™i se uită în jurul lui, ferindu È™i ochii de lumina puternică a felinarului de deasupra capului. Nu zări nimic în bezna de smoală. Nu l înconjura decât un întuneric deplin È™i o nemiÈ™care sufocantă, ciudat de agresivă chiar. ÃŽÈ™i spuse că mintea i o luase razna, dar mări din nou ritmul paÈ™ilor. Apropiindu se de locuință, văzu că aceasta era cufundată în beznă. Avu un moment de incertitudine când încercă să È™i amintească dacă lăsase aprins becul de pe verandă sau nu. BineînÈ›eles că nu l lăsase; doar era plină zi cu câteva ore înainte, când plecase de acasă. Din două salturi trecu peste trepte È™i ajunse pe verandă, apoi întinse mâna până sub streaÈ™ină care acoperea veranda, căutând cheia pe care o lăsa mereu acolo când pleca. O clipă mai târziu descuie uÈ™a din față È™i bâjbâi după comutatorul din preajmă. Aprinse lumina din hol. Ezită. Ceva nu era în regulă. Nu se vedea nicăieri câinele său, care l aÈ™tepta întotdeauna lângă ușă. — Sparks? strigă el. Hei, unde eÈ™ti, băiete? Auzi un lătrat urmat de un scâncet, dar animalul rămase ascuns. ÃŽncruntându se, cuprins de un fior pe È™ira spinării, Collins traversă livingul către bucătărie. Sparks È™edea pe labe în faÈ›a uÈ™ii de la pivniță, cu nasul lipit de micul spaÈ›iu dintre ușă È™i podea. Se uită în sus când se ivi stăpână său È™i dădu din coadă, dar nu renunță la pândă. Nedumerirea lui Collins crescu. Nu putea fi nimeni acolo jos. ÃŽl antrenase chiar el pe Sparks ca animal de pază, È™i È™tia că acesta n ar fi dat voie nimănui să intre în casă fără permisiunea lui. Avusese parte chiar de unele plângeri de la vecini datorită ferocității câinelui. Oricum, nu È›inuse niciodată cont de ele. — Ce e băiete? întrebă el. Ce nu e în regulă? Câinele se ridică în patru labe, dând în continuare din coadă, È™i zgârie lemnul uÈ™ii cu ghearele. — Bine, rosti Collins, trăgând de ușă. Du te È™i prinde l, orice ar fi. Animalul se făcu nevăzut într o secundă pe scările înguste, în întuneric. Collins aÈ™teptă o clipă È™i trase cu urechea. Auzea câinele scâncind È™i nimic altceva. ÃŽn cele din urmă se hotărî să aprindă lumina de pe scară. Nu se întâmplă nimic. ÃŽnjurând printre dinÈ›i, Collins se duse la dulapul de lângă chiuvetă È™i scoase o lanternă din sertarul de sus. Bateriile erau pe sfârÈ™ite, dar becul mai putea oferi cât de cât lumină. Dintr un alt sertar pescui un cuÈ›it mare de măcelărie. Porni pe trepte în jos, È›inând lanterna în mâna stângă È™i cuÈ›itul în dreapta. Când ajunse la piciorul scării, rămase nemiÈ™cat o clipă în beznă È™i ascultă. Undeva la dreapta îl auzea pe Sparks, scoțând aceleaÈ™i sunete ca atunci când stăpânul lui îl mângâia pe după urechi. Dar de ce? Nu era nimeni acolo — nu putea fi. ÃŽndreptă lanterna în direcÈ›ia sunetelor È™i încremeni. NiÈ™te ochi licăreau bizar în fascicolul de lumină. Nu erau ochi de animal. Dar nici ochi de om. Erau cu totul altceva, ceva ce Phil Collins nu mai văzuse până atunci. Holbându se la ei, îl cuprinse un fior de groază. Făcu un pas înainte È™i strânse mai bine cuÈ›itul. Știa că trebuia să lovească primul, să omoare acea creatură înainte de a fi atacat de ea. Trebuia s o ucidă cât timp era orbită de razele lanternei. ÃŽn acea clipă, fără nici un avertisment, se auzi un urlet si Sparks se năpusti din beznă asupra lui. Surprins, Collins scăpă arma din mână, care se prăbuÈ™i cu un zgomot ascuÈ›it pe betonul podelei. ÃŽÈ™i ridică braÈ›ele să se apere, dar era prea târziu. Sparks își înfipse fălcile în gâtul lui. Collins simÈ›i colÈ›ii ascuÈ›iÈ›i sfâșiindu i carnea, simÈ›i cum îi e atinsă aorta, apoi cum izbucneÈ™te un È™uvoi cald È™i gros când dinÈ›ii animalului rupseră artera. Căzu în genunchi. Bâjbâi după cuÈ›it È™i vru să È›ipe, dar era deja tardiv de târziu, căci corzile vocale cedaseră sub atacul furios al câinelui, iar arma se găsea prea departe de el. Se prăbuÈ™i pe o parte, apoi se răsuci cu faÈ›a în jos pe beton. Mârâind furios, Sparks se aruncă asupra corpului prăbuÈ™it È™i începu să rupă hălci mari de carne. ÃŽn cele din urmă, din întuneric se făcu auzită o voce guturală. Măcelul încetă imediat. Câinele scheună o dată, scurt, apoi se întoarse È™i începu să urce treptele scării. Mark Tanner aÈ™teptă o clipă, apoi păși peste cadavrul antrenorului È™i începu, la rândul lui, să urce scara. Sparks îl aÈ™tepta la uÈ™a din spate. ÃŽmpreună, cei doi ieÈ™iră în noapte È™i se îndreptară înspre înălÈ›imile de deasupra văii. * Mark habar n avea cât era ceasul când ajunse în peÈ™tera lui, la douăzeci de kilometri depărtare de oraÈ™. Pierduse de mai multă vreme simÈ›ul timpului È™i acum era conÈ™tient numai de noÈ›iunile de zi È™i noapte. Ziua dormea, încovrigat în fundul cavernei pe care o descoperise în cea de a treia zi de hălăduială pe munte. ÃŽÈ™i proteja întotdeauna micul foc — pe care nu È™i permitea să l lase să se stingă — astfel încât avea în permanență câțiva tăciuni aprinÈ™i când se deÈ™tepta, înaintea apusului de soare È™i începea să se pregătească pentru vânătoarea nocturnă. Ochii i se modificaseră rapid. Acum strălucirea razelor solare aproape că îl orbea. Noaptea, însă, putea vedea totul limpede. Putea urmări bufniÈ›ele È™i liliecii în zborul lor prin beznă È™i putea zări celelalte creaturi ale nopÈ›ii furișându se în veÈ™nica lor goană după hrană. Ajunsese È™i el un vânător. DeÈ™i supravieÈ›uise în primele zile cu apă È™i buruieni pe care riscase să le mănânce, acum dieta lui se schimba rapid către carne. ÃŽn cea de a patra zi capturase primul iepure. Dăduse peste el, pentru că biata rozătoare era invalidă È™i muribundă. Cu toate astea, o jupui cum se pricepu, cu o lamă ruptă de cuÈ›it pe care o pescuise dintr un loc unde fusese aÈ™ezată odinioară o tabără, apoi îl fripsese învârtindu l pe o È›epușă deasupra focului cu care pierduse ore întregi încercând să l aprindă cu o zi înainte, când dăduse peste peÈ™teră. O vreme se temuse că va vedea cineva fumul È™i va veni să l caute, aÈ™a că nu lăsase flacăra să se înalÈ›e prea sus, ceea ce făcu ca fumul să nu iasă decât sub forma unei È™uviÈ›e subÈ›iri ce se dispersa rapid în briza montană. Aproape în fiecare noapte revenise pe crestele ce dominau oraÈ™ul. ÃŽn seara asta È™tiuse că avea să coboare în Silverdale imediat după ce părăsise peÈ™tera. Nu i luase mult să ajungă acolo, căci corpul i se întărise È™i se putea deplasa acum È™i o noapte întreagă dacă era nevoie. Pe drum se oprise de două ori, prima dată numai pentru câteva minute. Auzise un sunet în tufiÈ™uri È™i încremenise ascultând. Auzindu l din nou, își dăduse seama că era doar un È™obolan È™i își văzuse de drum. Câțiva kilometri mai departe dăduse peste mirosul unui iepure, È™i se oprise instantaneu, adulmecând cu poftă aroma. Localizase rozătoarea peste câteva minute într o mică zonă cu iarbă uscată de sub un pâlc de plopi. Se apropiase cu atenÈ›ie, păstrându se sub vânt ca să nu fie simÈ›it, până ce ajunsese la câțiva metri de ea. Când se năpustise, iepurele nici nu mai apucase să reacÈ›ioneze. Se oprise doar din morfolit iarba È™i ciulise urechile înainte ca Mark s o strângă de gât È™i s o ucidă rupându i vertebrele cervicale. ÃŽÈ™i atârnase iepurele la È™old, folosindu se de o bucată de sfoară găsită în cale, apoi își continuase drumul. Era convins că fiinÈ›ele pe care le ucidea nu simÈ›eau nimic, aÈ™a cum era convins că Marty Ames nu simÈ›ise nimic când maÈ™ina lui suferise acea coliziune, cu câtăva vreme în urmă. Avusese o senzaÈ›ie ciudată când văzuse maÈ™ina gonind spre el, È™tiind că n avea să se dea la o parte din calea ei. Fusese o experiență stranie, aÈ™a cum rămăsese, holbându se la faruri, orbit de ele, simÈ›indu se într adevăr ca un animal sălbatic încolÈ›it. ÃŽnÈ›elesese cât de mult se schimbase când se oprise să se uite la cadavrul lui Martin Ames. DeÈ™i îl privea pe omul care i furase viaÈ›a, nu simÈ›ise nimic. Nici ură, nici remuÈ™cări. Știa, însă, că, deÈ™i o parte a lui ajunsese animal sălbatic, exista o altă parte care avea să rămână întotdeauna umană. Când ajunsese în oraÈ™ se oprise o vreme, indiferent la frig, uitându se peste aÈ™ezare. Știa că existau lucruri de care avea nevoie, de care nu putea face rost de prin campinguri È™i locuri de tabără, sau de prin gunoaiele găsite la È™aizeci de kilometri depărtare, la periferia unei alte localități. Putea fura acum de oriunde, dar È™tia că n o va face. Silverdale îl făcuse să ajungă cum ajunsese, aÈ™a că Silverdale trebuia să i furnizeze cele trebuincioase traiului. Și numai anumite persoane din Silverdale. ÃŽnÈ›elesese că locuinÈ›a lui Collins e pustie din clipa în care o văzuse. Instinctul îi spusese că se putea strecura liniÈ™tit înăuntru. Chiar È™i după ce câinele se pornise să latre, înainte de a forÈ›a intrarea prin uÈ™a din spate, continuase să nu i fie frică. Instinctul îi spunea că animalul nu i va face nici un rău. Avusese dreptate. După ce uÈ™a cedase sub apăsarea braÈ›elor lui, lătratul câinelui se opri brusc, È™i animalul își plecase capul, apoi venise lipăind până la el, adulmecându l curios, iar în cele din urmă îl linsese pe mână. Mark îi vorbise într o păsărească guturală, singurul limbaj pe care i l mai permiteau maxilarele deformate, apoi întinsese palma să l mângâie. Atingându i blana È™i È™optindu i vorbe blânde, îl făcuse să i aparÈ›ină. Inspectase rapid casa, luând numai lucrurile de care avea mare nevoie — o pereche de indispensabili È™i un tricou flauÈ™at gros din dulapul din dormitor. ÃŽn pivniță găsise un set de ustensile de gătit pentru camping È™i o baionetă de vânătoare. Tocmai vroia să plece când auzi uÈ™a din față. Se urcase în tăcere pe scară È™i închisese uÈ™a către pivniță. IntenÈ›iona să aÈ™tepte până ce se va fi lăsat tăcerea peste casă, apoi să plece neobservat. Câinele, însă, îl trădase. Când recunoscuse vocea omului care coborâse scările câteva minute mai târziu, simÈ›ise un frison de panică, înÈ›eleasă imediat de către câine. ÃŽl lăsase pe acesta să l ucidă pe Collins. L ar fi putut opri, dar n o făcuse. După ce terminase totul, descoperise că i dispăruse orice urmă de ură È™i că se simÈ›ea, cel puÈ›in parÈ›ial, răzbunat. Nu mai avea nici un strop de mânie în el. Cu toate astea, în timp ce se îndrepta spre peÈ™teră alături de câine, È™tia că avea să se mai întoarcă o dată în Silverdale în noaptea asta. Nu foarte curând, însă. Nu până la ora cea mai întunecată a nopÈ›ii, când luna era jos, la orizont, È™i când oamenii din oraÈ™ erau cufundaÈ›i în somnul lor cel mai adânc. * Kelly nu È™i dădu seama ce anume o deÈ™teptase. Dintr o clipă într alta trecuse de la somnul cel mai profund la stare complet trează, în capul oaselor, cu simÈ›urile în alertă. Mark. Era aici, undeva foarte aproape de ea. Se dădu jos din pat, se furișă la fereastră È™i se zgâi în întunericul de afară. Luna stătea să dispară pe după munÈ›i. Curtea casei era scufundată în umbră. DeÈ™i Kelly nu vedea nimic, simÈ›ea că acolo afară era cineva. Fugi de la fereastră, ieÈ™i din cameră È™i se strecură alături, în dormitorul Lindei. Și ea era trează. — E aici, È™opti Kelly. Se îndreptă spre fereastră È™i dădu draperia la o parte. O clipă mai târziu i se alătură È™i Linda, punându È™i din mers un halat pe ea. Priviră amândouă bezna ce înconjura casa. ÃŽn acea clipă păru că o umbră sare gardul — o prezență atât de tăcută, aproape fără formă, încât nici una dintre ele nu putu spune că văzuse ceva cu claritate. Pe neaÈ™teptate, în faÈ›a ferestrei apăru un chip. DeÈ™i era o față urâtă, o mască contorsionată È™i grotescă a unei fiinÈ›e umane, nici una dintre fete nu clipi sau nu se întoarse cu spatele. Căci asta era faÈ›a lui Mark, iar de sub sprâncenele stufoase se uitau ochii lui, cu acea privire blândă pe care i o cunoÈ™teau amândouă. Mâna lui se ridică È™i atinse pervazul ferestrei. Linda pricepu de îndată ce vroia. Trase de zăvor È™i ridică uÈ™or fereastra. O clipă cât o veÈ™nicie nu se întâmplă nimic, apoi, cu degetele lui deformate È™i tremurânde, Mark o atinse pe Linda pe obraz. Cu degetele celeilalte mâini dădu cu delicateÈ›e la o parte o È™uviță de păr de pe fruntea lui Kelly. Se aplecă înainte È™i le îmbrățișă pe amândouă, strângându le la pieptul lui. Scoase un sunet slab, ca un suspin. După asta le dădu drumul, se întoarse È™i dispăru în noapte la fel de tăcut È™i de silenÈ›ios precum venise. Kelly È™i Linda rămaseră o vreme pironite locului fără o vorbă. ÃŽntr un târziu, Linda coborî fereastra È™i o conduse cu blândeÈ›e pe Kelly spre pat. — O să se mai întoarcă? întrebă Kelly în timp ce Linda o învelea. Aceasta îngenunche È™i o sărută pe fata mai mică pe frunte. — BineînÈ›eles, o asigură ea. O să se întoarcă, căci o să ne iubească întotdeauna. Kelly o privi, încruntându se îngrijorată. — Dar noi o să l iubim mereu? Linda nu i răspunse imediat. După câteva clipe încuviință. — De ce nu l am mai iubi? N are importanță cum arată sau ce i s a întâmplat. El continuă să fie Mark È™i pe dinăuntru nu s a schimbat nimic. Pentru prima dată de la ceremonia funebră, în acea noapte amândouă fetele dormiră profund, fără vise. Căci sus în munte, printre crestele ce străjuiau oraÈ™ul, Mark Tanner stătea singur È™i le veghea.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati