agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-23 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di NC I Velceaninov Sosi vara, iar Velceaninov — în ciuda aÈ™teptărilor sale — se văzu reÈ›inut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese zădărnicită È™i sfârÈ™itul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul acesta — o pricină cu moÈ™ia — căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, aproape fără nici un risc, dar dintr o dată totul se schimbă. "AÈ™a i acuma, toate au început să se schimbe în rău!" repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru È™i nu se uita la bani. Dar, nerăbdător È™i plin de neîncredere, se apucă să se ocupe singur de proces. Alcătuia È™i scria jalbe, pe care avocatul le arunca la coÈ™. Alerga pe la autorități, culegea informaÈ›ii, È™i, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele din urmă avocatul începu să i facă reproÈ™uri È™i să l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în viligiatură. Praful, zăpuÈ™eala, nopÈ›ile albe care zdruncină nervii— iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Teatrului BalÈ™oi, într un apartament închiriat de curând, care nu i era pe plac, "nimic nu mi reuÈ™eÈ™te!" spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de mult înclinare pentru starea asta sufletească. Era un om care trăise intens È™i din plin, trecut de mult de prima tinereÈ›e, avea vreo treizeci È™i opt sau treizeci È™i nouă de ani, iar această "bătrâneÈ›e", cum îi spunea el, venise "aproape pe neaÈ™teptate". Singur înÈ›elegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci — ca să zicem aÈ™a — prin calitatea acestora È™i că, chiar dacă începuseră să l lase puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfățiÈ™are arăta È™i acum chipeÈ™. Era înalt È™i bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir alb în cap È™i cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai pentru întâia oară, îți părea stângaci È™i delăsat. Dar, privindu l mai cu luare aminte, distingeai într-însul un domn, perfect stăpân pe sine, È™i care primise cândva cea mai aleasă educaÈ›ie. Gesturile lui Velceaninov erau È™i acum degajate, sigure, chiar graÈ›ioase, cu tot aerul său dobândit de om posac È™i neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speță mondenă, pe care nici el însuÈ™i poate n o bănuia, deÈ™i era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap uneori, aproape cult È™i înzestrat cu netăgăduite calități. FaÈ›a lui albă È™i rumenă se distingea în trecut printr o gingășie feminină care atrăgea atenÈ›ia femeilor. Ba È™i acum câte cineva, privindu l, exclama: "Ce om sănătos, rumen È™i înfloritor la chip!" TotuÈ™i omul acesta "sănătos" fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari È™i albaÈ™tri fuseseră, cu vreo zece ani mai înainte, foarte cuceritori. Erau atât de limpezi, veseli È™i lipsiÈ›i de orice îngrijorare, încât atrăgeau involuntar privirea oricărei persoane care avea de a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, limpezimea È™i bunătatea se stinseseră aproape cu totul în ochii aceÈ™tia, împrejurul cărora începuse să se urzească o reÈ›ea de mici zbârcituri. ÃŽn ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit È™i nu desăvârÈ™it de moral, o viclenie, adesea o ironie È™i încă o nuanță, inexistentă înainte vreme: o umbră de durere È™i de tristeÈ›e vagă, parcă fără obiect, dar foarte adâncă. Această tristeÈ›e se accentua mai ales când rămânea singur. Și, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel È™i distrat până acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz — nimic nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de cunoscuÈ›i, pe care È™i astăzi i ar fi putut păstra, deÈ™i situaÈ›ia lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i a fost determinată, într adevăr, È™i de vanitate. De altfel, neîncrederea È™i vanitatea lui n ar mai fi putut suporta vechile cunoÈ™tinÈ›e. Dar, încet-încet, în singurătatea în care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micÈ™ora, ci, dimpotrivă, degenera într o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse să i sufere uneori datorită unor cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neaÈ™teptate È™i care nici nu putea fi concepute mai demult, niÈ™te cauze "superioare" celor actuale... "dacă există într adevăr, ca să zicem aÈ™a, cauze superioare È™i inferioare..." adăuga el însuÈ™i. Da, ajunsese È™i aici. Se războia cu un fel de cauze superioare, la care pe vremuri nici nu s ar fi gândit. ÃŽn conÈ™tiinÈ›a sa, el numea superioare toate "cauzele" pe care (spre propria i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea lui — lucru care nu se mai întâmplase înainte — da, numai în sinea lui. ÃŽn societate era altceva! Știa prea bine că, dacă împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tainice È™i pioase ale conÈ™tiinÈ›ei sale, ar renega în gura mare aceste "cauze superioare" È™i el însuÈ™i, cel dintâi, le ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. Asta era într adevăr aÈ™a, cu toate că avea într o oarecare măsură, chiar foarte importantă, o independență de cugetare, cucerită în ultima vreme de la "cauzele inferioare" care l stăpâniseră până atunci. Deseori, Velceaninov, sculându se dimineaÈ›a din pat, se ruÈ™ina de gândurile È™i de sentimentele avute în timpul insomniei de peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese extraordinar de bănuitor în toate cele, È™i n lucruri importante, dar È™i n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puÈ›ină încredere într-însul. TotuÈ™i se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. ÃŽn ultima vreme, uneori noaptea, gândurile È™i senzaÈ›iile sale se preschimbau aproape cu totul în comparaÈ›ie cu cele obiÈ™nuite È™i îndeobÈ™te nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi È™i îl făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se destăinui, bineînÈ›eles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că schimbarea gândurilor È™i a senzaÈ›iilor, ba chiar dedublarea lor în nopÈ›ile de insomnie È™i în genere noaptea este un act curent la oamenii "care gândesc È™i simt puternic"; că o seamă de convingeri din întreaga viață se modifică uneori brusc sub influenÈ›a melancolică a nopÈ›ii È™i a insomniei; că dintr o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea merg bineînÈ›eles până la o anumită limită È™i dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic această dedublare, provocându i o suferință, acesta i un simptom indiscutabil că maladia s a declanÈ™at; È™i prin urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se schimbe radical felul de viață, alimentaÈ›ia, sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără îndoială, È™i un purgativ. Velceaninov nici nu l ascultă mai departe. Maladia îi fusese demonstrată cu vârf È™i îndesat. "Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală È™i nimic mai mult!" își zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de acord. ÃŽn curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea începură să se repete dimineaÈ›a, atât numai că îl impresionau È™i mai puternic, făcându l să simtă o răutate sarcastică în locul regretului È™i al înduioșării de odinioară. De fapt, unele întâmplări din viaÈ›a lui trecută, petrecute chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte "aÈ™a din senin È™i Dumnezeu È™tie de ce", È™i într o reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se plângea încă mai de mult că i slăbise memoria: nu È™i mai reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, întâlnindu l. Uita uneori cu desăvârÈ™ire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea parte din viaÈ›a de odinioară È™i ceea ce în decurs de zece cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime îi răsăreau uneori brusc în memorie, È™i încă cu o uimitoare fineÈ›e a impresiilor È™i a detaliilor, încât parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conÈ™tiință fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a È™i le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care È™i a trăit viaÈ›a din plin n are amintiri? La dânsul însă tot ce i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de cineva într o lumină absolut nouă, neaÈ™teptată, cu neputință de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau acum ca niÈ™te adevărate crime? Și doar nu era vorba numai de sentinÈ›ele emise de mintea lui, de altfel nici n avea încredere în mintea i tenebroasă, singuratică È™i bolnavă. Dar reprobările luau uneori formă deblesteme È™i ajungeau la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puÈ›in lăuntrice. ÃŽntr adevăr, dacă i s ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n ar fi crezut pentru nimic în lume. La început nu È™i aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. ÃŽÈ™i reamintea unele insuccese sau înjosiri din viaÈ›a mondenă. ÃŽi revenea, de pildă, în minte faptul cum "îl bârfise un intrigant", făcând să nu mai fie primit într o anumită casă... cum nu de mult fusese de a dreptul ofensat în mod public fără să È™i fi provocat adversarul la duel... cum fusese o dată luat în râs printr o epigramă foarte spirituală într un cerc de femei foarte încântătoare, iar el n avusese prezenÈ›a de spirit să răspundă ceva. ÃŽÈ™i mai aducea aminte de două trei datorii pe care nu le plătise, într adevăr, o nimica toată, totuÈ™i datorii de onoare, față de niÈ™te persoane cu care încetase să se mai vadă È™i pe care începuse să le vorbească de rău. ÃŽl mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute praf È™i pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă aducerile aminte se refereau È™i la unele lucruri "superioare". Astfel Velceaninov își aminti "netam nesam" figura uitată — È™tearsă de mult din memorie — a unui funcÈ›ionar blând È™i bătrânel, caraghios È™i cu puÈ›ină cărunteÈ›e, pe care l jignise odinioară în public dintr o fanfaronadă, numai È™i numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reuÈ™it, care i adusese glorie È™i care a fost apoi repetat din gură în gură — faptă reprobabilă, rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici nu È™i mai aducea aminte de numele bătrânului, deÈ™i împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. ÃŽÈ™i aduse perfect aminte că bătrânelul apăra reputaÈ›ia fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite, despre care circulau în oraÈ™ fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase È™i căutase să răspundă, dar îl podidiseră dintr o dată lacrimile față de toată lumea — ceea ce făcuse chiar oarecare impresie. Până la urmă, societatea îl îmbătase cu È™ampanie pe moÈ™neguÈ› È™i tot societatea se tăvălise de râs. Aducându È™i acum aminte aÈ™a "netam nesam" cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu È™i obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele — È™i anume acoperirea feÈ›ei cu palmele. ÃŽÈ™i mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soÈ›ie a unui institutor È™i cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. Velceaninov plecase curând din târguÈ™orul acela È™i nu mai aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De abia acum începu să È™i închipuie cum va fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu È™tie unde l ar fi dus imaginaÈ›ia, dacă nu i ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă despre o fată dintr o familie de târgoveÈ›i, care nici nu i plăcuse cel puÈ›in È™i cu care, trebuie să mărturisim, nici nu È™tie cum naiba făcuse un copil. ÃŽi părăsise pe amândoi, fără să È™i fi luat măcar rămas bun de la dânÈ™ii, plecând din Petersburg (nici n avusese timp, ce i drept!). Pe urmă el o căută pe fată timp de un an întreg, dar n o mai putu descoperi. Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci È™i zeci. ÃŽncet-încet, începu să sufere È™i propria lui vanitate. Am mai spus că vanitatea lui degenerase într un sentiment cu totul deosebit. ÃŽntr adevăr, aÈ™a era. ÃŽn unele momente (rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu simÈ›ea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe jos pe la autorități, că È›inuta îi era cam neîngrijită. Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuÈ›i l ar fi măsurat pe stradă cu o privire ironică, sau n ar fi avut chef să l recunoască, atunci el ar fi avut, ce i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească într adevăr, È™i nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînÈ›eles, în momentele de iritare È™i uitare de sine. TotuÈ™i vanitatea lui se dezinteresa îndeobÈ™te, treptat treptat, de pricinile de altădată È™i se concentra asupra unei singure chestiuni, veÈ™nic prezentă în mintea lui. "Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate È™i «lacrimi de căință»!" Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanÈ›e oarbe. Știu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoÈ›ită de căinÈ›e înlăcrămate, È™i ca toÈ›i cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aÈ™ fi ispitit de o întâmplare È™i de împrejurări convenabile ca să mi fac cheful pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aÈ™ face o sigur È™i fără ezitare, iar fapta ar fi încă È™i mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să zicem că m ar jigni iarăși acel prinÈ›iÈ™or, fiul unic al unei mame, căruia i am trimis în picior un glonte din pistol acum unsprezece ani, fără îndoială că l aÈ™ provoca numaidecât din nou la duel È™i i aÈ™ hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanÈ›e oarbe, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când eu nu È™tiu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?" DeÈ™i întâmplarea cu nevasta institutorului nu s a repetat, cu toate că eroul n a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul că aceste fapte s ar repeta neapărat dacă s ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe Velceaninov să se piardă cu firea... uneori. Doar nu i obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poÈ›i È™i odihni sau petrece puÈ›in — în pauze... AÈ™a È™i făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, È™ederea lui la Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se găsea în pragul verii. Uneori, pâlpâia în mintea lui hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar È™i procesul, È™i de a pleca aÈ™a dintr o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare — să zicem în Crimeea, de pildă... De obicei, nu trecea mai mult de un ceas È™i Velceaninov își detesta gândul acesta, de care începea să È™i bată joc: "Aceste obsesii nu mă vor părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine È™i dacă sunt un om cât de cât onest — or asta înseamnă că n am nici cum È™i nici de ce să fug de ele". "Ce rost are să fug? urmă Velceaninov să filozofeze cu mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbuÈ™itor! Casa i aÈ™a de murdară. La autoritățile unde îmi pierd vremea între aceÈ™ti oameni foarte ocupaÈ›i — e atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe faÈ›a tuturor oamenilor rămaÈ™i în oraÈ™, care se perindă din zori până n seară, vezi întipărit aÈ™a de naiv È™i de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, laÈ™itatea sufletelor lor mici È™i nimicnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis... Nimeni nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cucoanele noastre în viligiatură, în È›ară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerității È™i simplității. Nu mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc !"... II Domnul cu doliu la pălărie Era în trei iulie. Domnea o zăpuÈ™eală È™i o arÈ™iță insuportabilă. Velceaninov avusese o zi cu o mie de alergături. Toată dimineaÈ›a umblase pe jos È™i cu trăsura, iar seara trebuia neapărat să treacă pe la un domn de care avea absolută nevoie — un om de afaceri, consilier de stat, care locuia într o vilă undeva pe Ceornaia Recika, È™i pe care urma să l surprindă pe neaÈ™teptate acasă. Pe la È™ase, Velceaninov intră într un restaurant dubios, dar franÈ›uzesc, de pe bulevardul Nevski, lângă podul PoliÈ›eiski. Se aÈ™eză în colÈ›ul său obiÈ™nuit la măsuÈ›a lui È™i își ceru prânzul zilnic. Mânca în fiecare zi un prânz de o rublă, pentru vin plătind aparte. Socotea această chivernisire ca o ofrandă adusă în mod înÈ›elept greutăților băneÈ™ti prin care trecea. Mirându se cum se poate consuma o mâncare atât de mizerabilă, Velceaninov devora prânzul până la ultima fărâmitură, totdeauna cu aceeaÈ™i poftă, de parcă n ar fi mâncat de trei zile. "E ceva maladiv cu mine!" mormăia în barbă, când își dădea seama de apetitul său. De data aceasta Velceaninov se aÈ™eză la măsuÈ›a sa în cea mai proastă dispoziÈ›ie sufletească. ÃŽÈ™i aruncă mânios pălăria unde se nimeri, se rezemă cu coatele pe masă È™i căzu pe gânduri. Dacă vecinul de alături, ferească Dumnezeu! nu È™i ar fi căutat de treabă sau dacă chelnerul care l servea nu l ar fi înÈ›eles de la primul cuvânt, Velceaninov ar fi răbufnit ca un elev ofiÈ›er È™i ar fi făcut cine È™tie ce tărăboi, tocmai el care È™tia să fie extrem de politicos È™i la nevoie chiar să privească de sus, imperturbabil, ceea ce se întâmpla în juru i. I se aduse supa. El puse mâna pe lingură, dar numaidecât — înainte de a o fi umplut — o trânti pe masă, gata să sară de pe scaun. Un gând neaÈ™teptat îl fulgeră deodată. ÃŽn clipa aceea — Dumnezeu È™tie datorită cărui proces de cugetare — el înÈ›elese perfect pricina tristeÈ›ii sale — o tristeÈ›e deosebită, aparte, care l chinuia de câteva zile în È™ir în timpul din urmă, legându se de dânsul, tam nesam, È™i nelăsându l în pace, Dumnezeu È™tie de ce. Acum însă pricepu taina, văzând totul ca n palmă. "Pălăria — asta i pricina! bombăni el, ca un inspirat. Numai È™i numai blestemata asta de pălărie rotundă, cu panglică mârÈ™avă de doliu, poartă toată vina!" Căzu pe gânduri È™i, cu cât se cufunda tot mai adânc în ele, cu atât se posomora mai mult È™i cu atât "întreaga întâmplare" i se părea mai ciudată. "Dar... dar, de fapt, e vorba aici într adevăr de o întâmplare? protestă el, fără prea multă încredere în sine. Se petrece oare aici ceva care să semene cu o întâmplare? ÃŽntreaga chestiune consta în următoarele: cu vreo două săptămâni în urmă (de fapt, nu È›inea exact minte data) întâlnise pentru întâia oară pe stradă, undeva, la întretăierea dintre Podiaceskaia È™i MeÈ™ceanskaia, un domn cu doliu la pălărie. Fusese un bărbat ca oricare altul, n avusese nimic deosebit, trecuse repede, dar parcă îl aÈ›intise prea stăruitor pe Velceaninov, atrăgându i atenÈ›ia în mod deosebit. ÃŽl întâlnise pesemne cândva, undeva... "Dar mii de figuri am văzut în viață. iNu i cu putință să le È›in minte pe toate!" După vreo douăzeci de paÈ™i, Velceaninov uită întâlnirea avută, cu toată impresia iniÈ›ială făcută asupra i. Impresia însă, destul de originală, rămase pentru toată ziua, sub forma unei neobiÈ™nuite înverÈ™unări, dar fără obiect. După două săptămâni Velceaninov își aminti limpede toate acestea. ÃŽÈ™i aduse aminte că nu înÈ›elesese de loc cauza acelei iritaÈ›ii È™i că până atunci nu făcuse nici o legătură È™i nici o confruntare între indispoziÈ›ia lui sufletească din seara aceea È™i întâlnirea de dimineață. Dar domnul acela se grăbi să i aducă aminte despre persoana sa È™i a doua zi se încruciÈ™a din nou cu Velceaninov pe bulevardul Nevski, privindu l È›intă în chip straniu. Velceaninov scuipă cu dispreÈ› È™i numaidecât se miră de ceea ce făcuse. Sunt, ce i drept, fizionomii care îți inspiră un dezgust inexplicabil È™i fără sens. "L am mai întâlnit, într adevăr, pe undeva", mormăi, îngândurat, Velceaninov, la jumătate de oră după întâlnire È™i se simÈ›i din nou, toată seara, în cea mai proastă dispoziÈ›ie sufletească. Avusese chiar un vis cât se poate de urât, totuÈ™i nu È™i dădu seama că pricina noii È™i deosebitei ipohondrii nu era alta decât prezenÈ›a domnului îndoliat de dimineață, deÈ™i în aceeaÈ™i seară își aduse deseori aminte de dânsul. Velceaninov se È™i enervă din pricină că "asemenea prostie" îl preocupă într atât È™i ar fi socotit chiar ca o înjosire de a i atribui emoÈ›ia ce l stăpânea, dacă i ar fi trecut prin minte gândul acesta. Se întâlni însă din nou peste două zile cu domnul îndoliat la debarcaderul unui vapor de pe Neva. La această întâlnire, a treia, Velceaninov ar fi putut jura că domnul cu pălăria în doliu se È™i îndreptase spre dânsul, dar că lumea, înghesuindu se, îl îndepărtase. I se păru chiar că necunoscutul "cutezase" a i întinde mâna È™i l strigase pe nume. ÃŽn zarvă nu È™i auzi cu claritate numele, dar... "oare cine i canalia asta È™i de ce nu se apropie de mine, dacă mă cunoaÈ™te într adevăr È™i dacă doreÈ™te atâta să se apropie?" se gândi, posac, urcându se într o trăsură È™i îndreptându se spre mănăstirea Smolnâi. Peste o jumătate de oră, Velceaninov se È™i afla în cabinetul avocatului său cu care discuta aprins în contradictoriu. Dar în timpul serii È™i al nopÈ›ii, o deznădăjduită È™i fantastică tristeÈ›e îl cuprinse din nou. "Oare nu cumva fac un icter?" se întrebă bănuitor, privindu se în oglindă. Aceasta fusese cea de a treia întâlnire. Pe urmă, cinci zile de a rândul, absolut "nimeni" nu i mai ieÈ™i în cale, cât despre "canalie" — nici pomeneală. ÃŽntre timp, din când în când, îi revenea însă în minte domnul cu doliu la pălărie. Velceaninov se surprindea cu mirare, gândind: "Ce mi o fi venit să mi bat capul cu dânsul. Hm! Pesemne are multe treburi la Petersburg. Și oare după cine o fi purtând doliu? M a recunoscut, probabil.... pe când eu habar n am cine i! Nu i prea stă bine doliul... Mi se pare că, dacă l aÈ™ privi mai de aproape mi aÈ™ aduce aminte de dânsul..." Ceva parcă începea să mijească în mintea lui, ca un cuvânt cunoscut, dar uitat deodată È™i pe care te străduieÈ™ti din răsputeri ca să È›i l readuci în amintire; îl È™tii prea bine, îți dai seama că l È™tii; îi È™tii È™i sensul È™i te tot învârteÈ™ti în jurul lui; dar oricât te ai trudi, cuvântul acela nu vrea să È›i revină în memorie, È™i pace! "S a întâmplat parcă... Da, a fost demult... a fost undeva... Aici a fost... exact, aici... dar ducă se dracului ce a fost È™i ce n a fost aici! izbucni deodată Velceaninov... È™i face oare să mă frământ È™i să mă înjosesc pentru canalia asta?" Velceaninov se supără teribil, dar seara, când își aminti din senin că se supărase dimineaÈ›a, È™i încă "teribil", se indispuse, parcă îl prinsese cineva cu ocaua mică. Se tulbură È™i se miră: "Pesemne că există motive ca să mă înveninez aÈ™a... fără nici o noimă... numai la o simplă aducere aminte..." Dar nu È™i sfârÈ™i gândul. A doua zi, Velceaninov se mânie È™i mai cumplit. De data asta însă îi păru că mânia îi era pricinuită de o "obrăznicie fără seamăn", È™i anume: avu loc cea de a patra întâlnire. Domnul cu doliu răsări iarăși ca din pământ. Velceaninov tocmai dăduse pe stradă de consilierul de stat de care avea neapărată nevoie È™i pe care tot căuta să l găsească prin surprindere la vila lui din afara oraÈ™ului. Acest funcÈ›ionar, pe care abia îl cunoÈ™tea È™i care îi era necesar la proces, nu se lăsa prins cu una cu două È™i pesemne se ascundea, făcând tot ce i stătea în putință să nu se întâlnească cu dânsul. Bucuros că, în sfârÈ™it, se ciocni nas în nas cu el, Velceaninov îl însoÈ›i pe stradă, grăbindu se, pândindu i privirile È™i căutând din răsputeri să l antreneze pe acest vulpoi cu părul alb într o discuÈ›ie asupra unei teme anume, în care să l ia gura pe dinainte È™i să scape cuvântul mult aÈ™teptat. Dar vulpoiul cărunt È™tia el ce È™tia, râdea È™i nu spunea nimic. Tocmai în aceste momente de grea cumpănă, Velceaninov îl văzu pe trotuarul din față chiar pe domnul cel cu doliu la pălărie. Stătea acolo È™i i privea È›intă pe amândoi. ÃŽl urmărea cu siguranță È™i parcă surâdea ironic. "Dracu să l ia! izbucni în sine Velceaninov, după ce l conduse pe înaltul demnitar, dând vina nereuÈ™itei sale pe apariÈ›ia inopinată a acestui «neobrăzat» — dracu să l ia! Nu cumva mă È™i spionează. Mă urmăreÈ™te, fără doar È™i poate. L o fi momit careva È™i... È™i... È™i... zău că zâmbea a râde. Pe legea mea, am să l ciomăgesc... Păcat că umblu fără baston ! O să mi cumpăr un baston. Nu ! N am să las asta să treacă aÈ™a, cu una cu două! Cine i? Vreau neapărat să aflu cine i el !" ÃŽn sfârÈ™it, exact după trei zile de la această întâlnire, cea de a patra, îl întâlnim pe Velceaninov în restaurantul său, după cum vi l am descris mai înainte, de data asta tulburat de a binelea È™i întrucâtva chiar descumpănit. ÃŽnsuÈ™i Velceaninov, cu tot orgoliul său, nu putu să nu recunoască realitatea. Se văzu nevoit, în cele din urmă, să priceapă — confruntând toate împrejurările — că numai acest domn îndoliat, "un om de nimic", era pricina ipohondriei sale, a melancoliei ciudate È™i a tuturor emoÈ›iilor care îl chinuiau de două săptămâni. "Să zicem că sunt un ipohondru, se gândi Velceaninov, È™i fac din țânÈ›ar armăsar, totuÈ™i m ar putea, oare, liniÈ™ti faptul că toate acestea nu sunt poate decât rodul imaginaÈ›iei? Căci dacă un È™arlatan ca acesta este în stare să răvășească în halul ăsta pe un om, atunci asta i... asta i..." ÃŽntr adevăr, în întâlnirea din ziua aceea (a cincea), armăsarul se arătă cât un țânÈ›ar: domnul acesta, ca È™i mai înainte, o zbughi pe de lături, dar acuma fără să l mai È›intească cu privirea pe Velceaninov È™i fără să arate ca în celelalte dăți că l ar recunoaÈ™te, ci, dimpotrivă, mergea cu ochii în pământ, dorind pare se din tot sufletul ca să nu fie zărit. Velceaninov se îndreptă brusc spre dânsul È™i urlă din răsputeri: — Hei, domnule ! Cel cu doliu la pălărie ! Te ascunzi acum, hai?! Stai! Cine eÈ™ti? ÃŽntrebarea È™i strigătul lui' n aveau nici un rost. Velceaninov își dădu seama de asta însă abia după ce strigase. La interpelarea acestuia, domnul se întoarse, se opri o clipă în loc, se fâstâci, surâse, vru parcă să rostească ceva, să facă un gest, rămânând un moment în mare nehotărâre, apoi se răsuci scurt pe loc È™i o luă la fugă, sfârâindu i călcâiele. Velceaninov îl urmări, mirat, cu privirea. "Nu cumva, de fapt, eu mă leg de dânsul, își zise Velceaninov, È™i nu el de mine?" După ce È™i luă prânzul, porni grăbit la vila acelui funcÈ›ionar superior. Nu l găsi acasă. I se spuse că boierul "plecase de dimineață È™i nu se va întoarce decât pe la trei patru după miezul nopÈ›ii, fiind dus la o aniversare..." Răspunsul acesta era prea "jignitor". Fierbând de mânie, Velceaninov se hotărî să se ducă È™i el la aniversarea aceea È™i chiar o È™i porni, dar, dându È™i seama că exagerează, plăti birjarul la mijlocul drumului È™i merse pe jos acasă, spre Teatrul BalÈ™oi. SimÈ›i nevoia unei plimbări. Pentru a È™i liniÈ™ti nervii zdruncinaÈ›i, avea nevoie să doarmă bine peste noapte, în ciuda insomniei sale, iar ca să poată adormi, trebuia neapărat să obosească fizic. AÈ™a că ajunse acasă pe la zece È™i jumătate, drumul fiind destul de lung, È™i, într adevăr, sosi frânt de osteneală. Velceaninov își închiriase locuinÈ›a în luna martie. O hulea È™i o ocăra cumplit, justificându se față de sine însuÈ™i cu scuza că de fapt nu i decât "un sălaÈ™ de campanie", căci "se împotmolise" la Petersburg din pricina "acestui proces blestemat". Apartamentul nu era de loc atât de prost È™i de indecent cum îl caracterizase el însuÈ™i. Intrarea prin gang era într adevăr cam întunecoasă È™i "murdară". Dar apartamentul propriu zis de la etaj era alcătuit din două odăi luminoase È™i înalte, separate printr un mic culoar întunecos, dând una la stradă, iar alta spre curte. Alături de odaia cu ferestrele spre curte se afla o cămăruță, prevăzută ca dormitor. Dar Velceaninov aruncase acolo în neorânduială tot felul de hârÈ›oage È™i de cărÈ›i, dormind într una din camerele mari È™i anume în aceea care dădea cu ferestrele la stradă. Patul i se făcea pe un divan. Avea mobilă bună, deÈ™i cam veche. Erau acolo È™i unele obiecte de preÈ› — rămășiÈ›e dintr o fostă bunăstare, bibelouri de porÈ›elan È™i de bronz, covoare de Buhara — mari, autentice. Scăpaseră chiar È™i două tablouri destul de bune. Toate lucrurile însă zăceau într o neorânduială vădită, nepuse la locul lor È™i chiar colbăite, de când fata în casă, Pelagheea, plecase pentru câtva timp la neamurile sale din Novgorod È™i l lăsase singur. Faptul ciudat ca un holtei È™i om de lume, care mai È›inea la titlul de gentleman, să aibă în slujbă o fată nemăritată îl făcea pe Velceaninov aproape să roÈ™ească, deÈ™i era foarte mulÈ›umit de jupâneasă. Pelagheea se tocmise la dânsul încă de astă primăvară, când el își închiriase apartamentul. Servise mai înainte la o familie cunoscută, care plecase în străinătate, È™i puse numaidecât ordine în locuinÈ›a lui. După plecarea Pelagheei, Velceaninov nu se mai hotărî să angajeze o altă servitoare. Iar de luat un valet pentru un termen scurt n avea nici un rost. Afară de asta, lui nici nu i plăceau valeÈ›ii. Rândui ca în fiecare dimineață să i facă curățenie prin camere Mavra, sora portăresei. Când pleca de acasă, Velceaninov îi lăsa cheia de la apartament. Ea nu făcea mai nimic, lua leafa de pomană, ba parcă È™i mai È™terpelea câte ceva. Dar locatarului nu i păsa de nimic. El era mulÈ›umit că rămânea acasă absolut singur. Toate au însă o limită È™i nervii săi, mai cu seamă în momentele de iritare, refuzau să suporte "mizeria" asta È™i, întorcându se acasă, intra îndeobÈ™te cu scârbă în apartamentul său. De data asta Velceaninov se dezbrăcă în mare grabă. Se aruncă în aÈ™ternut È™i, iritat, se hotărî să nu se mai gândească la nimic, ci să adoarmă "numaidecât", cu orice chip. Atunci se petrecuse un lucru straniu: adormi dintr o dată, cum își puse capul pe pernă. Nu i se mai întâmplase aÈ™a ceva de mai bine de o lună. Dormi vreo trei ore în È™ir, având însă un somn zbuciumat cu tot felul de coÈ™maruri, ca un bolnav scuturat de friguri. Se făcea că săvârÈ™ise o crimă, pe care o tăinuise, dar, în cele din urmă, o sumedenie de oameni dădu buzna la dânsul È™i l învinuia. Se îngrămădise o gloată întreagă, È™i oameni năvăleau într una în casă — aÈ™a că nici uÈ™a nu se mai închidea, ci rămânea cu canaturile date în lături. ÃŽn sfârÈ™it, toată luarea aminte i se aÈ›inti asupra unui om ciudat, care pe vremuri ii fusese foarte bine cunoscut È™i apropiat È™i care murise, iar acum, nu È™tiu cum, intrase È™i el în casă. Mai cu seamă îl chinuia pe Velceaninov faptul că el nu È™i dădea seama cine era omul acela, îi uitase numele È™i nu È™i l putea aminti. Știa numai că pe vremuri îl iubise foarte mult. Parcă toată mulÈ›imea adunată în casă aÈ™tepta de la persoana asta un cuvânt decisiv: învinuirea ori apărarea lui Velceaninov. ToÈ›i fierbeau de nerăbdare. Dar necunoscutul È™edea nemiÈ™cat la masă È™i tăcea molcom, cu încăpățânare. Zgomotul nu mai înceta, iritarea tuturor se înteÈ›ea È™i deodată Velceaninov, ca un turbat, îl lovi pe omul acesta fiindcă nu voia să vorbească, simÈ›ind totodată o uÈ™urare stranie. Inima i se opri de groază È™i de amărăciune pentru gestul său, dar tocmai în această stare se ascundea plăcerea. ÃŽnnebunit de furie, Velceaninov îi mai dădu o lovitură È™i încă una, îmbătat de mânie È™i de teama care l scosese din minÈ›i, simÈ›ind în acelaÈ™i timp o satisfacÈ›ie nemărginită. Nu mai È™tia numărul loviturilor, îl bătu mai departe fără răgaz. ÃŽl mâna o poftă de nimicire desăvârÈ™ită. Deodată, iată ce se întâmplă: cu toÈ›ii dădură un strigăt înfiorător È™i, aÈ™teptând parcă, se întoarseră cu faÈ›a spre ușă. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, răsunară trei zbârnâituri stridente ale clopoÈ›elului, aÈ™a de puternice, ca È™i cum cineva ar fi vrut să l smulgă de la ușă. Velceaninov se trezi, se dezmetici pe loc, sări ars din pat È™i se repezi la ieÈ™ire. Era cât se poate de convins că sunetele clopoÈ›elului nu erau un vis È™i că cineva trăsese aievea găietanul clopoÈ›elului. "Ar fi fost cu totul nefiresc ca niÈ™te zăngănituri de clopoÈ›el, atât de reale, perfect auzite, să se fi produs în vis!" ÃŽÈ™i dădu însă cu surprindere seama că È™i sunetele clopoÈ›elului erau vis. Deschise uÈ™a È™i ieÈ™i în antreu. ÃŽÈ™i aruncă ochii È™i pe scară. Nu era nimeni, absolut nimeni, clopoÈ›elul stătea nemiÈ™cat la locul lui. Minunându se, dar È™i bucurându se în acelaÈ™i timp, el se întoarse în odaie. Aprinse o lumânare È™i își aduse aminte că uÈ™a rămăsese numai închisă, nu încuiată cu cârligul È™i cu cheia. Și înainte vreme, când venea acasă, uita adesea să încuie uÈ™a peste noapte, nedând importanță acestui amănunt. Pelagheea îl È™i certase de câteva ori pentru greÈ™eala asta. Se întoarse în antreu ca să încuie uÈ™a, pe care o mai deschise o dată. Se mai uită afară, puse cârligul, dar de lene nu mai încuie uÈ™a cu cheia. Ornicul bătu ceasurile două È™i jumătate: va să zică dormise trei ore. Visul îl tulbură într atât, încât nu i veni să se culce numaidecât, ci hotărî să se plimbe prin odaie vreo jumătate de ceas — "cât fumezi un trabuc". Se îmbrăcă în grabă, se apropie de fereastră, ridică un pic draperia de stofă grea È™i storul alb dindărătul ei. Afară se luminase de ziuă. Albele nopÈ›i de vară de la Petersburg îi zdruncinau totdeauna nervii È™i în vremea din urmă îi sporeau insomnia — aÈ™a că de vreo două săptămâni își pusese într adins aceste draperii groase, care opreau lumina când erau lăsate în jos. Dând voie luminii să năvălească în odaie È™i uitând să stingă lumânarea de pe masă, Velceaninov începu să se plimbe în lung È™i n lat prin cameră, stăpânit de un sentiment apăsător È™i maladiv, care nu l părăsea, îl mai chinuia gândul că fusese în stare să ridice mâna împotriva omului aceluia È™i să l lovească. — Ei bine, omul acesta nici nu există È™i nici n a existat vreodată. Totul n a fost decât un vis. Atunci de ce să mă indispun? Toate îngrijorările sale concentrându se cu înverÈ™unare într un singur punct, Velceaninov ajunse la concluzia că nu mai era sănătos, că devenise "un om bolnav". Nu i venea să recunoască că îmbătrânea sau că i slăbeau puterile. Iar în momentele de rea dispoziÈ›ie se înverÈ™una să exagereze amândouă aceste stări de fapt, dinadins, cu scopul de a se lua în râs. — BătrâneÈ›e! ÃŽmbătrânesc de a binelea, mormăia Velceaninov plimbându se prin odaie. ÃŽmi pierd memoria, am vedenii, visez năzbâtii, parcă aud clopoÈ›ei... Ducă se dracului! Știu din proprie experiență că asemenea vise n aveam decât când eram scuturat de friguri... Sunt convins că È™i "povestea" cu doliul poate nu i altceva decât tot un vis. Hotărât! Aveam dreptate să mi zic ieri: eu m am legat de dânsul, nu el de mine! Am făcut o întreagă "istorie" în jurul lui, pe când de fapt eu însumi m am vârât de frică sub masă. Și în definitiv de ce l fac canalie? Poate i un om foarte cumsecade. N are, ce i drept, o figură plăcută, deÈ™i nu găseÈ™ti nimic urât în ea. Apoi la păr seamănă cu toÈ›i oamenii. Doar privirea îi este nu È™tiu cum... Iar m apucă! ÃŽncep să mă gândesc din nou la dânsul! Ce naiba oi fi având cu privirea lui? Te pomeneÈ™ti că n am să mai pot trăi fără acest... ticălos! Printre alte gânduri care i se îmbulziră în minte, unul îl amărî îndeosebi. ÃŽl fulgeră o bănuială că domnul acesta îndoliat îi fusese pe vremuri prieten intim, iar acuma, reîntâlnindu l, îl priveÈ™te ironic deoarece cunoaÈ™te vreun secret important din trecutul său È™i l găseÈ™te într o situaÈ›ie înjositoare. Velceaninov se apropie de fereastră, vrând s o deschidă ca să respire o undă din aerul proaspăt al nopÈ›ii. Dar se cutremură brusc. I se păru că vede un miracol nemaipomenit. N apucă să deschidă bine fereastra, când se È™i trase grabnic în dreptul peretelui È™i se ascunse. Zări dintr o dată tocmai pe domnul cu doliu la pălărie pe trotuarul pustiu din față, chiar în dreptul locuinÈ›ei sale. Pesemne nu l observase È™i, curios, cerceta parcă întreaga casă, chibzuind ceva. Făcea impresia că născocea anumite planuri, gata gata să ia o hotărâre. Ridică mâna È™i parcă duse un deget la frunte. ÃŽn sfârÈ™it, se decise. ÃŽÈ™i roti privirea de jur împrejur È™i, tiptil, în vârful degetelor, porni să treacă de a curmeziÈ™ul strada. Iată l! Ajunse la portiÈ›a care, vara, rămânea uneori nezăvorâtă până pe la ceasurile trei dimineaÈ›a. "Vine la mine!" îi fulgeră prin minte lui Velceaninov È™i se repezi numaidecât, tot în vârful picioarelor, în antreu È™i se tupilă la ușă, unde rămase nemiÈ™cat, abia atingând cu mâna dreaptă, tremurătoare, cârligul pe care l pusese adineaori. ÃŽÈ™i ciuli atent urechile, căutând să prindă zgomotul paÈ™ilor pe care i aÈ™tepta pe scară. Inima i bătea să i spargă pieptul, nu alta. Se temea că, din, pricina ei nu l va auzi pe străin urcând scara în vârful degetelor. Faptele în sine nu le prindea, dar percepea totul cu un fel de limpezime înzecită, parcă visul de adineaori se împletise cu realitatea. Velceaninov era din fire un om curajos. Uneori, se fălea chiar, făcând paradă cu curajul său în întâmpinarea unei primejdii — chiar dacă nimeni nu l vedea, ci numai pentru a se minuna singur de sine însuÈ™i. Dar de data aceasta lucrurile stăteau cu totul altfel. Ipohondrul È™i plângăreÈ›ul bănuitor din ajun se transformase cu totul, nu mai era acelaÈ™i om. Un râs nervos îi clocotea înfundat în piept. Ghicea orice miÈ™care a străinului de după ușă. "Aha! Iată l că urcă treptele, a ajuns sus, se uită în jurul lui, trage cu urechea în jos pe scară. De abia respiră, se furiÈ™ează... aha! Pune mâna pe clanță, trage, o încearcă! Socotise că nu i închisă uÈ™a la mine. Știa va să zică că uneori uit s o încui. Iarăși trage de clanță. ÃŽÈ™i închipuie că o să sară cârligul? îl doare inima să se despartă aÈ™a. Nu i vine să plece cu buza umflată?" ÃŽntr adevăr, toate trebuiau să se petreacă aÈ™a cum È™i le închipuia el. Cineva stătea, ce i drept, în faÈ›a uÈ™ii È™i încetiÈ™or, fără zgomot, încerca încuietoarea È™i trăgea uÈ™urel de clanță, "având, bineînÈ›eles, scopul său". Dar Velceaninov avea pregătit deznodământul È™i, parcă încântat de clipa hotărâtoare, chibzuia È™i se pregătea să l primească. ÃŽi veni năvalnic pofta de a ridica cârligul, de a trânti uÈ™a în lături È™i de a da ochii cu "sperietoarea". "Care va să zică ce căutaÈ›i aici, stimabile?" AÈ™a se È™i petrecură lucrurile. Socotind clipa potrivită, Velceaninov ridică dintr o dată cârligul, împinse uÈ™a È™i dădu nas în nas de domnul cu doliu la pălărie. III Pavel Pavlovici TrusoÈ›ki Vizitatorul parcă amuÈ›i pe loc. Amândoi stătură în prag față în față È™i, neclintiÈ›i, se priveau È›intă în ochi. AÈ™a trecură câteva clipe. Deodată, Velceaninov își recunoscu oaspetele. ÃŽn acelaÈ™i timp È™i musafirul ghici pesemne că Velceaninov îl recunoscuse de a binelea, asta se oglindi o clipă în privirile sale. ÃŽntr o secundă, figura i se destinse într un dulce surâs. — Am desigur plăcerea să vorbesc cu Alexei Ivanovici? psalmodie străinul cu cea mai duioasă voce, care suna cât se poate de comic în împrejurările acelea. — Dar dumneavoastră nu sunteÈ›i cumva Pavel Pavlovici TrusoÈ›ki? silabisi, în sfârÈ™it, Velceaninov cu o expresie de nedumerire pe față. — Ne am cunoscut acum vreo nouă ani în oraÈ™ul T... È™i, deci îmi permiteÈ›i să vă reamintesc, am fost în relaÈ›ii de bună prietenie. — Da, domnul meu... să zicem... dar acum sunt orele trei dimineaÈ›a, iar dvs. mi aÈ›i încercat uÈ™a de vreo zece minute ca să vedeÈ›i dacă nu i deschisă... — Ora trei! exclamă musafirul, scoțându È™i ceasornicul din buzunar È™i mirându se adânc mâhnit, exact: trei! IertaÈ›i mă, Alexei Ivanovici, ar fi trebuit să mi dau seama de asta înainte de sosire. Sunt foarte încurcat. Voi trece zilele acestea, ca să mă explic, iar acum... — Ba de loc! Dacă i vorba de explicaÈ›ii, mai bine numaidecât! răspunse repede Velceaninov. Poftim, treceÈ›i, vă rog pragul în odaie. Doar aÈ›i avut intenÈ›ia de a mi pătrunde în casă È™i nu v aÈ›i înfiinÈ›at aici numai È™i numai ca să mi încercaÈ›i lacătele... Velceaninov era È™i tulburat, dar totodată parcă È™i puÈ›in cam uluit, nesimÈ›indu se în stare să È™i adune gândurile. Se simÈ›ea chiar ruÈ™inat. Din întreaga fantasmagorie nu mai rămăsese nimic, nici un mister, nici un pericol, ci numai mutra prostească a unui oarecare Pavel Pavlovici. De altfel nici nu i prea venea să creadă că totul era aÈ™a de simplu. Avea o presimÈ›ire nelămurită, care l îngrijora. ÃŽl pofti pe oaspete în fotoliu, iar el se aÈ™eză numaidecât în pat, la un pas de fotoliu, se aplecă cu palmele sprijinite pe genunchi È™i aÈ™teptă cu înfrigurare ca noul venit să înceapă vorba. ÃŽl cerceta insistent cu privirile È™i căuta să È™i l amintească cum era în trecut. Dar ciudat! Acesta tăcea, ca È™i cum n ar fi priceput de loc că era "obligat" să vorbească fără întârziere. Ba dimpotrivă, parcă oaspetele aÈ™tepta ceva de la gazdă, privindu l È›intă. Poate el însuÈ™i se fâstâcise, simÈ›ind de la început o oarecare stinghereală, ca un È™oarece prins în capcană. Dar Velceaninov își ieÈ™i din fire, în cele din urmă. — Dar, în definitiv, ce i cu dumneavoastră? izbucni Velceaninov, după cât mi se pare nu sunteÈ›i nici o fantomă È™i nici un vis. Sau poate doriÈ›i să faceÈ›i aici pe stafia? LămuriÈ›i mă, domnule! Musafirul prinse să se frământe, surâse È™i începu cu un aer sfios: — După câte văd, vă surprinde în primul rând sosirea mea la o oră aÈ™a de târzie È™i în niÈ™te împrejurări, oarecum, atât de aparte... Când mă gândesc la cele petrecute odinioară È™i la modul cum ne am despărÈ›it... Da, sunt lucruri foarte ciudate... Dealtfel, nici n aveam de gând să trec pe la dumneavoastră, dar — fiindcă aÈ™a s a nimerit — totul se datoreÈ™te unei întâmplări... — Cum unei întâmplări? Doar v am văzut pe fereastră, trecând strada în vârful degetelor. — Aha, va să zică m aÈ›i văzut! Atunci zău că È™tiÈ›i mai multe decât mine în istoria asta. Dar văd că vă incomodez... Drept vorbind, iată cum stau lucrurile: am sosit la Petersburg de vreo trei săptămâni într o chestiune personală... ÃŽntr adevăr, eu sunt Pavel Pavlovici TrusoÈ›ki... m aÈ›i recunoscut. Chestiunea mea e simplă: am venit aici ca să fac niscaiva demersuri pentru a fi mutat în altă gubernie, într o nouă slujbă, constituind de fapt o avansare... Dar toate acestea sunt chestii secundare... Lucrul de căpetenie este, dacă vreÈ›i să È™tiÈ›i, că de trei săptămâni bat străzile pe aici È™i am impresia că tărăgănez într adins toată afacerea asta, adică mutarea... drept vorbind, chiar dacă voi izbuti s o duc cu bine la capăt, o să mi se pară totuÈ™i că n am terminat o È™i nu mi va veni să plec din Petersburgul vostru în starea de spirit în care mă găsesc. Umblu fără rost ca È™i cum n aÈ™ avea nici o È›intă, ba parcă m aÈ™ È™i bucura că n o mai am — în starea mea de spirit!... — ÃŽn ce stare de spirit? se încruntă Velceaninov. Oaspetele își ridică ochii spre dânsul, luă în mână pălăria È™i, cu gravitate, îi arătă crepul de doliu. — Iată starea de spirit! Velceaninov se uită cu o privire tulbure când la doliu, când la chipul musafirului. Deodată, i se îmbujorară obrajii È™i el îl întrebă cu o emoÈ›ie profundă: — Nu cumva Natalia Vasilievna? — Chiar ea! Natalia Vasilievna ! ÃŽn martie trecut... Tuberculoză galopantă... numai în vreo două trei luni! Iar eu am rămas singur, după cum mă vedeÈ›i. Rostind aceste vorbe, oaspetele — foarte emoÈ›ionat — își desfăcu larg braÈ›ele È™i, È›inând în mâna stângă pălăria îndoliată, își plecă în pământ capul pleÈ™uv, timp de cel puÈ›in zece secunde. Tabloul È™i gestul acesta parcă l înviorară pe Velceaninov. Un zâmbet ironic È™i chiar cârcotaÈ™ îi apăru pe buze, dar numai o clipă, nu mai mult... Știrea morÈ›ii acestei doamne (pe care Velceaninov o cunoscuse altădată È™i pe care apucase s o uite tot atât de demult) îi provocă o impresie neaÈ™teptat de zguduitoare. — Cum se poate una ca asta?! mormăi el cele dintâi cuvinte ce i veniră pe limbă. Și de ce n aÈ›i trecut de a dreptul pe la mine ca să mă vestiÈ›i? — Vă mulÈ›umesc pentru compătimirea pe care o văd È™i o preÈ›uiesc, deÈ™i... — DeÈ™i? — DeÈ™i au trecut atâția ani de la despărÈ›irea noastră, v aÈ›i purtat față de nenorocirea mea È™i chiar față de mine cu o desăvârÈ™ită compătimire, încât resimt, bineînÈ›eles, o adâncă mulÈ›umire. Asta am vrut să vă destăinuiesc. Și nu că m aÈ™ îndoi de prietenii mei căci aÈ™ putea È™i aici, chiar acum, să găsesc prieteni de ai mei foarte sinceri (să l luăm de pildă numai pe Stepan Mihailovici Bagautov), dar de la cunoÈ™tinÈ›a noastră, chiar prietenie, de care mi aduc aminte cu profundă recunoÈ™tință, au trecut nouă ani, È™i de atunci n aÈ›i mai venit pe la noi È™i scrisori nu ne am mai trimis... Oaspetele își psalmodia vorbirea, ca pe note, privind în pământ toată vremea cât dură explicaÈ›ia, cu toate că vedea destul de bine totul din preajma lui. ÃŽntre timp, gazda își recapătă stăpânirea de sine. Cu o impresie foarte stranie întipărită pe chipul său, È™i care se accentua din ce în ce mai mult, Velceaninov își ciuli urechile, privindu l È›intă pe Pavel Pavlovici. Când acesta se opri, în mintea gazdei năvăliră, halandala, un roi de gânduri neaÈ™teptate. — Oare de ce nu v am recunoscut până acum? izbucni Velceaninov, însufleÈ›indu se, căci ne am mai întâlnit de vreo cinci ori pe stradă? — Da, am băgat de seamă. Mi aÈ›i ieÈ™it în cale de vreo două ori, dacă nu chiar de trei... — Ba dimpotrivă, dumneavoastră mi aÈ›i ieÈ™it în cale, È™i nu eu, dumneavoastră... Velceaninov sări în picioare È™i izbucni într un râs răsunător. Pavel Pavlovici se opri un moment, îl privi cu luare aminte È™i numaidecât își urmă vorba: — Nu m aÈ›i recunoscut, poate fiindcă m aÈ›i putut uita, apoi, între timp, am suferit de vărsat, care mi a lăsat urme pe față. — Vărsat? Da, aÈ›i avut într adevăr vărsat. Ei, È™i cum de v aÈ›i... — Procopsit? Dar ce nu i se poate întâmpla omului? Scapi cât scapi, È™i deodată te pocneÈ™te câte ceva. — Totul mi se pare straÈ™nic de hazliu. Dar, continuaÈ›i, continuaÈ›i, vă rog, scumpe amice! — DeÈ™i v am întâlnit È™i eu... — StaÈ›i! De ce mi-aÈ›i spus adineaori: m am "procopsit". Eu voisem să mă exprim mult mai politicos. Ei, hai, urmaÈ›i, vă rog, urmaÈ›i. Velceaninov se făcea din senin tot mai bucuros È™i mai vesel. Impresia lui zguduitoare de la început se risipi. Se plimba cu paÈ™i repezi prin odaie, înainte È™i înapoi. — DeÈ™i v am întâlnit È™i eu, ba chiar la plecarea mea spre Petersburg am avut de gând să vă caut neapărat, dar, repet, acum mă aflu într o asemenea stare de spirit... Și sunt atât de răvășit mintal, începând din luna martie... — Ah, da! Răvășit din luna martie. Dar ia spuneÈ›i mi: nu mai fumaÈ›i? — ȘtiÈ›i doar că în timpul vieÈ›ii Nataliei Vasilievna... — Ei da, ei da, dar din luna martie? — O È›igăruÈ™e poate c ar merge. — Poftim o È›igară. AprindeÈ›i o È™i urmaÈ›i, căci straÈ™nic mă... Aprinzându È™i o È›igară de foi, Velceaninov se aÈ™eză repede din nou pe marginea patului. Pavel Pavlovici se întrerupse din povestit È™i l întrebă: — Dar dumneavoastră înÈ™ivă nu sunteÈ›i cam nervos? Cum staÈ›i, drept vorbind, cu sănătatea? — Uf, dracu s o ia de sănătate! se îmbufnă Velceaninov. DaÈ›i i drumul mai departe! Din parte i musafirul, dându È™i seama de emoÈ›ia gazdei, era din ce în ce mai mulÈ›umit È™i mai sigur de sine. — Dar ce pot să adaug? zise oaspetele. Mai întâi închipuiÈ›i vă, Alexei Ivanovici, un om mort, însă nu numai aÈ™a, ci mort de a binelea, un om deci care, după o căsnicie de douăzeci de ani, își schimbă dintr o dată viaÈ›a È™i porneÈ™te haihui pe străzi prăfuite fără un È›el acătării, ca n mijlocul unei stepe, aproape nemaiÈ™tiind pe ce lume se află È™i găsind în această uitare de sine chiar un fel de potolire a simÈ›urilor sale. E foarte firesc după toate astea ca atunci când mi se întâmplă să mai întâlnesc uneori un cunoscut sau, poate, un amic adevărat, să l ocolesc dinadins, ca să nu ne întâlnim în asemenea situaÈ›ie, adică într un moment de uitare de sine. Iar alteori, te bate gândul È™i te apucă un dor să vezi pe vreun martor, pe cineva care a participat la împrejurările recente trăite împreună, ce nu se vor mai întoarce pe veci, iar inima începe să È›i zvâcnească cu atâta putere, încât nu numai ziua, ci È™i noaptea, te simÈ›i gata să te arunci în braÈ›ele unui prieten, trezindu l la nevoie chiar la orele patru dimineaÈ›a. Mă înÈ™elasem însă numai în privinÈ›a ceasului, nu È™i în privinÈ›a prieteniei, căci în clipa de față sunt mai mult decât recompensat. Iar în legătură cu ora, din pricina ameÈ›elii, mi se părea, drept vorbind, că nu era decât miezul nopÈ›ii. ÃŽÈ›i sorbi propria tristeÈ›e .È™iiÈ›i pare că te îmbeÈ›i cu ea. De altfel, nu atât tristeÈ›ea, ci tocmai noua stare de lucruri mă deprimă... — Dar ce mod ciudat de exprimare aveÈ›i! observă mohorât Velceaninov, luând iarăși o înfățiÈ™are foarte serioasă. — ÃŽntr adevăr, mă exprim ciudat... — Ia spuneÈ›i mi mai degrabă deschis... nu cumva glumiÈ›i? — Să glumesc? exclamă Pavel Pavlovici, având întipărită pe figură o uimire îndurerată. Tocmai în momentul când vă aduc la cunoÈ™tință că... — Ah, vă rog să nu adăugaÈ›i nici un cuvânt. Velceaninov se sculă È™i începu să se plimbe din nou prin odaie. Trecură aÈ™a vreo cinci minute. Musafirul dădu să se ridice È™i el în picioare, dar Velceaninov răcni la dânsul: — StaÈ›i jos, staÈ›i jos! Acesta se aÈ™eză docil iarăși în fotoliu. — TotuÈ™i, cât de mult v aÈ›i schimbat! adăugă Velceaninov, oprindu se brusc în faÈ›a lui, uluit parcă singur de gândul acesta. StraÈ™nic v aÈ›i schimbat! Extraordinar ! SunteÈ›i cu totul alt om ! — Nici nu i de mirare, doar au trecut nouă ani de atunci. — Nu, nu, nu ! Nu i vorba de vârstă. La înfățiÈ™are nu v aÈ›i schimbat cine È™tie ce. Altfel v aÈ›i schimbat! — Poate tot din pricina celor nouă ani. — Sau datorită lunii martie. — Hi hi, surâse viclean Pavel Pavlovici. AveÈ›i niÈ™te gânduri cam glumeÈ›e... Dar, dacă mi îngăduiÈ›i, în ce constă propriu zis schimbarea mea? — Ce mai treacă meargă! Mai înainte Pavel Pavlovici era o persoană serioasă È™i cumsecade — deÈ™teaptă, pe când acuma i un vaurien! Velceaninov se găsea într o stare de maximă iritare, în care cei mai reÈ›inuÈ›i oameni trântesc vorbele cele mai neaÈ™teptate. — Vaurien! AÈ™a credeÈ›i? Va să zică nu mai sunt "deÈ™tept"? Nu sunt deÈ™tept? chicoti ironic Pavel Pavlovici. — Ce deÈ™tept! Pasămite sunteÈ›i acum un om cu adevărat inteligent. "Oi fi eu impertinent, se gândea Velceaninov, dar canalia asta este È™i mai impertinentă. Și oare ce o fi urmărind?" — Ah, scumpule È™i nepreÈ›uitule Alexei Ivanovici! se neliniÈ™ti brusc oaspetele, foindu se în fotoliu. Ce ne pasă nouă? Doar nu suntem acum în societate, în cercurile înalte ale aristocraÈ›iei. Nu suntem decât doi foÈ™ti amici cât se poate de sinceri È™i de vechi, care ne am întâlnit È™i ne amintim unul altuia cu toată sinceritatea legătura aceea de neuitat în care defuncta era o verigă de preÈ› a prieteniei ce ne lega! Furat parcă de entuziasmul său, musafirul își lăsă capul în piept, cum obiÈ™nuia altădată, dar faÈ›a È™i o acoperi cu pălăria. Velceaninov îl cercetă din ochi cu vădit dezgust È™i neliniÈ™te. "Și dacă nu i decât un măscărici? străfulgera un gând prin mintea lui Velceaninov. Dar nu, imposibil! Parcă nu i nici beat, deÈ™i n ar fi exclus, are faÈ›a roÈ™ie. De altfel, beat ori nu — tot acolo ajungem. Oare de ce s o fi agățând de mine? Ce o fi vrând canalia asta?" — Vă aduceÈ›i aminte, vă mai aduceÈ›i aminte, exclamă Pavel Pavlovici, dându È™i pălăria încet, încet la o parte din dreptul feÈ›ei sale È™i lăsându se tot mai mult È™i mai mult pradă amintirilor... Sper că n aÈ›i uitat excursiile noastre afară din oraÈ™, serile È™i petrecerile cu dansuri È™i cu jocuri nevinovate la excelenÈ›a sa, extrem de primitoare, Semion Semionovici? Dar lecturile noastre serale în trei? Dar împrejurările în care ne am cunoscut, când aÈ›i intrat la mine în dimineaÈ›a aceea pentru informaÈ›ii cu privire la procesul dumneavoastră, aÈ›i început chiar să vociferaÈ›i, cum deodată a ieÈ™it Natalia Vasilievna È™i peste zece minute aÈ›i È™i devenit cel mai sincer prieten al casei noastre pentru un an întreg, întocmai ca în Provinciala, piesa scrisă de domnul Turgheniev... Velceaninov se plimba cu paÈ™i rari, cu privirile în pământ, își urmărea musafirul cu nerăbdare È™i cu dezgust, ascultându l însă cu multă luare aminte. — Nici nu mi a trecut prin minte Provinciala, îl întrerupse gazda, fâstâcindu se puÈ›in, iar dvs. n aÈ›i vorbit niciodată cu o voce aÈ™a de piÈ›igăiată È™i cu expresii atât... de neobiÈ™nuite. De ce? — ÃŽntr adevăr, pe vremuri tăceam mai mult, adică eram mai taciturn, adăugă zorit Pavel Pavlovici. Pe atunci îmi era mult mai drag s o ascult pe răposata. Mai È›ineÈ›i minte cum vorbea, È™i cu cât spirit? Dar despre Provinciala È™i, mai ales cât priveÈ™te pe Stupendiev, aveÈ›i dreptate È™i aici, fiindcă eu, împreună cu nepreÈ›uita mea soÈ›ie răposată, după ce aÈ›i plecat, aducându ne aminte de dumneavoastră, în clipele de liniÈ™te, am asemuit prima noastră întâlnire cu această piesă de teatru... deoarece, într adevăr, lucrurile semănau. Cât despre Stupendiev... — Care Stupendiev, naiba să l ia ! răcni Velceaninov È™i chiar bătu din picior, pierzându È™i cumpătul de a binelea la auzul numelui de Stupendiev din pricina unei amintiri alarmante, care îi trecu prin cap în clipa aceea. — Stupendiev? E un personaj... un personaj de piesă, e numele soÈ›ului din Provinciala, chiÈ›căi Pavel Pavlovici cu cel mai dulce glăscior de pe lume. Dar asta face parte din cu totul alt capitol al amintirilor noastre, cele mai plăcute È™i mai frumoase, de după plecarea dvs. când Stepan Mihailovici Bagautov ne acordă amiciÈ›ia lui, exact ca dvs., dar de data asta pe timp de cinci ani bătuÈ›i... — Bagautov? Anume cine? Care Bagautov? replică Velceaninov pironindu se pe loc înaintea musafirului. — Bagautov, Stepan Mihailovici, care ne a hărăzit prietenia lui tocmai un an după dumneavoastră, la fel ca È™i dumneavoastră. — A, Doamne sfinte, îl cunosc! exclamă Velceaninov, dumirindu se în cele din urmă. Bagautov! El a avut o slujbă acolo la voi. — A avut, a avut! Pe lângă guvernator. Era din Petersburg, un tânăr foarte distins, se trage din cea mai înaltă societate! rosti cu vădită încântare Pavel Pavlovici. — Da, da, da! Unde mi i capul? Atunci È™i el? — Și el, È™i el! îi È›inu isonul Pavel Pavlovici cu acelaÈ™i elan, prinzând din zbor vorba nesocotită scăpată de stăpânul casei, È™i el. Acolo am È™i jucat Provinciala, pe scena teatrului de amatori din casa excelenÈ›ei sale, extrem de primitoare, Semion Semionovici. Stepan Mihailovici juca rolul "contelui", eu eram "soÈ›ul", iar răposata — provinciala". Numai că mie mi s a luat rolul de "soÈ›" la insistenÈ›ele răposatei, aÈ™a că n am mai jucat rolul de "soÈ›", nefiind, chipurile, capabil... — La naiba, ce mai Stupendiev sunteÈ›i È™i dumneavoastră! Dumneavoastră sunteÈ›i doar Pavel Pavlovici TrusoÈ›ki, È™i nu Stupendiev! rosti Velceaninov, cu grosolănie, fără nici un menajament, aproape tremurând de indignare. Numai că... daÈ›i mi voie... Bagautov acesta se află aici la Petersburg. L am văzut personal, chiar în primăvara asta. Nici la dânsul nu vă duceÈ›i? — ÃŽn fiecare zi lăsată de la Dumnezeu trec pe la el. Se împlinesc acum trei săptămâni. Și nu sunt primit. Cică ar fi bolnav È™i nu mă poate primi. ÃŽnchipuiÈ›i vă, am aflat din sursa cea mai sigură că într adevăr e bolnav È™i încă foarte grav. Și ce bun prieten mi a fost, È™ase ani! Ah, Alexei Ivanovici, vă spun È™i vă repet, în starea sufletească în care mă aflu îmi vine câteodată să intru în pământ, zău aÈ™a. Iar alteori aÈ™ îmbrățiÈ™a tocmai pe câte unul dintre aceia care au fost, cum se spune, martori oculari sau participanÈ›i, numai aÈ™a, ca să vărs o lacrimă, fără nici un alt gând, ca să vărs o lacrimă... — Ei, ajunge, destul pentru ziua de azi! Nu i aÈ™a? îl întrerupse scurt Velceaninov. — Destul È™i prea destul! spuse Pavel Pavlovici, ridicându se numaidecât din fotoliu. E ora patru. Și mi pare rău că v am deranjat numai È™i numai din egoism. — ȘtiÈ›i ce? Am să trec eu însumi, neapărat, pe la dumneavoastră È™i atunci sper că... Dar deocamdată spuneÈ›i mi sincer È™i de a dreptul, nu cumva sunteÈ›i beat? — Eu beat? Vai, nicidecum! — Cum? N aÈ›i băut nici înainte de a veni la mine, nici mai devreme? — Alexei Ivanovici, ascultaÈ›i mă pe mine. Sunt sigur că aveÈ›i febră. — Chiar mâine o să trec pe la dumneavoastră, de dimineață, înainte de unu. — De mult îmi dau seama că parcă aÈ›i aiura, adăugă Pavel Pavlovici, întrerupându l È™i stăruind satisfăcut asupra acestui lucru. Mă simt oarecum că, de fapt, din pricina neîndemânării mele... Uite plec, plec chiar acum. Iar dumneavoastră culcaÈ›i vă È™i dormiÈ›i un pic, rogu vă. — Dar de ce nu mi-aÈ›i spus unde locuiÈ›i? strigă în urma lui Velceaninov, aducându È™i aminte în ultimul moment. — Cum? Nu v am spus? La hotelul Pokrovskaia... — La care hotel Pokrovskaia? — La cel de lângă biserica Pokrov, acolo, în stradela aceea, am uitat cum îi zice, È™i nu mi aduc aminte nici de numărul camerei... dar se află chiar alături de biserica Pokrov. — Am să vă găsesc, neapărat! — Poftim, poftim! Vă aÈ™tept cu plăcere... un musafir aÈ™a de scump! Și Pavel Pavlovici dădu să coboare scara. — StaÈ›i! răcni după dânsul Velceaninov. N aveÈ›i cumva de gând să È™tergeÈ›i putina? — Adică, cum vine asta, "să È™terg putina"? rosti TrusoÈ›ki, cu ochii holbaÈ›i È™i, zâmbind, se răsuci spre el pe treapta a treia. ÃŽn loc de răspuns Velceaninov trânti cu zgomot uÈ™a, o încuie cu grijă È™i puse cârligul. Intrând în odaie, scuipă ca È™i cum s ar fi spurcat cu ceva murdar. Rămase nemiÈ™cat în picioare, la mijlocul odăii, cam vreo cinci minute, apoi se aruncă pe pat fără să se mai dezbrace È™i adormi într o clipă. Lumânarea uitată pe masă arse până la capăt. IV SoÈ›ia, bărbatul È™i amantul Velceaninov dormi foarte adânc È™i se trezi exact la orele nouă È™i jumătate. Se ridică într o clipă în capul oaselor, se aÈ™eză pe marginea patului È™i rămase cu gândul stăpânit de moartea "acestei femei". Vestea neaÈ™teptată din ajun despre moartea ei făcu asupră i o impresie zguduitoare, care l tulbură È™i chiar îl umplu de durere. O idee ciudată îi înăbuÈ™i tulburarea È™i suferinÈ›a pentru câtva timp, în prezenÈ›a lui Pavel Pavlovici. Dar după ce se trezi, toate întâmplările petrecute cu nouă ani în urmă i se înfățiÈ™ară dintr o dată cu o limpezime extraordinară. Pe femeia asta, răposata Natalia Vasilievna, soÈ›ia "acestui TrusoÈ›ki", Velceaninov o iubise È™i devenise amantul ei, când fusese reÈ›inut un an încheiat în oraÈ™ul T. pentru un proces al său (tot cu privire la o moÈ™tenire), deÈ™i procesul cu pricina nu cerea neapărat o prezență atât de îndelungată, adevărata cauză fusese legătura cu dânsa. Această legătură È™i acest amor puseseră stăpânire cu atâta putere asupra lui Velceaninov, care căzuse într un fel de robie față de Natalia Vasilievna, încât acesta ar fi fost gata să săvârÈ™ească orice faptă nebunească, lipsită de raÈ›iune, pentru satisfacerea celui mai mic capriciu al femeii iubite. Nici mai înainte, nici pe urmă nu i se mai întâmplase ceva asemănător. La sfârÈ™itul anului, când despărÈ›irea nu mai putea fi amânată, Velceaninov fusese cuprins de o deznădejde atât de mare în preajma zilei fatale, deÈ™i despărÈ›irea urma să fie de scurtă durată, încât făcuse Nataliei Vasilievna propunerea de a o răpi, să fugă de la soÈ›, să lase totul baltă È™i să plece în străinătate cu dânsul pentru totdeauna. Numai zeflemelile È™i perseverenÈ›a fermă a acelei doamne (care la început aprobase întru totul proiectul, pesemne numai din plictiseală sau ca să se distreze) îl putuseră opri, făcându l să plece singur. Ce se întâmplă în urmă? Nu trecură nici două luni de la despărÈ›ire È™i Velceaninov își puse la Petersburg o întrebare care rămase fără răspuns pentru totdeauna, È™i anume: dacă iubise cu adevărat pe acea femeie sau dacă totul nu fusese decât o "nălucire". ÃŽntrebarea asta nu se înfiripase în mintea lui numai din superficialitate sau sub imperiul vreunei alte pasiuni, care s ar fi aprins într-însul. ÃŽn primele două luni de È™edere la Petersburg Velceaninov căzu într un fel de frenezie È™i nici nu dădea câtuÈ™i de puÈ›ină atenÈ›ie altei femei, deÈ™i reintră numaidecât în vechea lui societate È™i văzu vreo sută de femei. De altfel, el își dădea perfect de bine seama că, dacă s ar reîntoarce în oraÈ™ul T., ar cădea iarăși sub farmecul copleÈ™itor al acestei femei, în pofida tuturor întrebărilor pe care È™i le pusese. Chiar È™i peste cinci ani păstra aceeaÈ™i convingere. Dar după aceÈ™ti cinci ani, el recunoÈ™tea lucrul acesta cu indignare, È™i își aducea aminte cu ură de "femeia aceea". Și îi era ruÈ™ine de anul petrecut la T. Ba nici nu putea pricepe cum fusese dominat el, Velceaninov, de o patimă aÈ™a de "stupidă". Amintirile acestei patimi se transformaseră în ochii săi într o pată de ruÈ™ine. RoÈ™ea până la lacrimi È™i suferea chinul remuÈ™cărilor. Iar după alÈ›i câțiva ani, Velceaninov izbuti să se mai liniÈ™tească. Se strădui să uite totul È™i avu succes aproape în întregime. Dar fulgerător, după nouă ani, totul reînvie în chip ciudat în faÈ›a lui, după vestea aflată în ajun despre moartea Nataliei Vasilievna. Acum, È™ezând pe pat cu gândurile răvășite, care i se îngrămădiseră talmeÈ™ balmeÈ™ în cap, Velceaninov își dădea seama cu claritate de un singur lucru: că se simÈ›ea foarte liniÈ™tit în ce priveÈ™te dispariÈ›ia Nataliei Vasilievna, cu toată "impresia zguduitoare" din ajun, pe care o avusese la aflarea È™tirii. "Oare nici n am,s o regret?" se întreba el. Nu mai simÈ›ea, ce i drept, nici un fel de ură împotriva ei È™i acum o putea judeca cu mai multă justeÈ›e È™i obiectivitate. După părerea lui, formată, de altfel, mai demult în răstimpul acestor nouă ani de despărÈ›ire, Natalia Vasilievna făcea parte dintre cele mai obiÈ™nuite doamne din lumea "bună" provincială, È™i "cine È™tie? poate aÈ™a È™i fusese în realitate, iar eu singur o prefăcusem într un vis". Bănuia întotdeauna însă că părerea aceasta putea fi eronată. Bănuiala i se întărea acum, datorită faptelor care o confirmau. Acest Bagautov avusese È™i el o legătură cu dânsa timp de câțiva ani, fiind, după cum se vede de asemenea "subjugat"! Bagautov fusese un tânăr din cea mai aleasă societate a Petersburgului È™i, deoarece era o "secătură" (după spusa lui Velceaninov), el nu È™i putea face carieră decât în capitală. TotuÈ™i Bagautov părăsise Petersburgul, neglijând adică profitul său principal, È™i È™i pierduse cinci ani în oraÈ™ul T. numai È™i numai pentru femeia asta. Pesemnp se întorsese în cele din urmă la Petersburg doar fiindcă fusese aruncat È™i el "ca o cârpă". Rezultă de aici că această femeie avusese ceva extraordinar — darul de a atrage, de a înrobi È™i de a domina. TotuÈ™i ea parcă nici nu posedase mijloacele de a captiva È™i de a stăpâni. "Ca înfățiÈ™are, nici n ai fi putut spune, că ar fi fost frumoasă, ba chiar mai degrabă ai fi zis că i urâtă". Velceaninov o cunoscuse pe vremea când avea douăzeci È™i opt de ani. Figura nu i era nici măcar drăguță, dar se însufleÈ›ea uneori într un chip plăcut. N avea ochi calzi, radiau dimpotrivă o duritate extremă. Era foarte slabă. Nu strălucea prin cultură. Era, indiscutabil, inteligentă, avea o minte pătrunzătoare, dar aproape totdeauna unilaterală. ÃŽÈ™i însuÈ™ise manierele de mondenă provincială având totodată, ce i drept, mult tact. Avea gusturi rafinate, dar mai mult în arta îmbrăcămintei. Autoritară È™i hotărâtă. Nu exista cu dânsa înÈ›elegere pe jumătate: "tot ori nimic". Manifesta, în chestiuni dificile, o fermitate È™i o perseverență uimitoare. Avea darul mărinimiei, însă aproape totdeauna întregit cu o injustiÈ›ie fără margini. Nu se putea discuta cu dânsa, pentru ea doi ori doi nu însemna nimic. Niciodată nu se socotea în nici un lucru nedreaptă sau vinovată. Nenumăratele È™i permanentele sale infidelități față de soÈ› nu i împovărau câtuÈ™i de puÈ›in conÈ™tiinÈ›a, însuÈ™i Velceaninov o compara cu "Maica Domnului din secta hlâștilor", ferm încredinÈ›ată ea însăși c ar fi într adevăr născătoare de Dumnezeu, la fel È™i Natalia Vasilievna avea cea mai adâncă credință în fiecare din faptele sale. Era credincioasă amantului, ce i drept, dar numai atâta timp cât nu se sătura de dânsul. ÃŽi plăcea să È™i chinuie ibovnicul, dar să l È™i răsplătească. Era o femeie pătimașă, crudă È™i senzuală. Ura desfrâul, pe care îl condamna cu o înverÈ™unare fără pereche — ea însăși fiind o desfrânată. Dar nici un fel de dovezi n ar fi putut o convinge de propriul său desfrâu. "Pesemne ea cu bună credință nu È™i dă seama de asta", gândea despre ea, încă pe când se afla în oraÈ™ul T. ÃŽnsuÈ™i Velceaninov care, în treacăt fie zis, participa la acest desfrâu. "Natalia Vasilievna este una dintre acele femei, își zicea el mai departe, care parcă se È™i nasc ca să fie soÈ›ii necredincioase. Asemenea femei nu cad în păcat niciodată înainte de mariaj. Legea firii lor cere ' ca ele să fie neapărat măritate, pentru a È™i îndeplini misiunea. SoÈ›ul li i primul amant, dar numai după nuntă. Nici o altă fată nu se căsătoreÈ™te mai uÈ™or È™i mai reuÈ™it decât ele. Totdeauna soÈ›ul este vinovat pentru luarea primului amant. Apoi ele continuă pe drumul ăsta cu o perfectă bună credință — simÈ›indu se până la sfârÈ™it cu totul îndreptățite È™i, bineînÈ›eles, absolut nevinovate." Velceaninov era ferm convins că există într adevăr un asemenea tip de femei. Dar avea de asemenea convingerea că există È™i un tip de soÈ›, corespunzător acestor femei, unica lor menire fiind deci de a corespunde tipului respectiv de femei. După părerea lui, esenÈ›a unor astfel de bărbaÈ›i consistă în aceea de a fi, cum s ar zice, "eterni soÈ›i" sau, mai exact, de a rămânea în viață numai soÈ›i È™i nimic mai mult. "Asemenea om se naÈ™te È™i se dezvoltă numai pentru a se însura, iar după mariaj, să se transforme neîntârziat într un accesoriu al soÈ›iei sale, chiar È™i în cazul când el ar avea din întâmplare o personalitate indiscutabilă. Semnul distinctiv al unui astfel de soÈ› este podoaba cunoscută. Pentru el e o imposibilitate ca să nu fie încornorat, după cum soarele nu poate să nu lumineze. Dar despre asta habar n are niciodată È™i nici nu poate afla vreodată însăși în virtutea legilor naturii". Velceaninov avea o credință nestrămutată că pe lume există aceste două tipuri È™i că Pavel Pavlovici TrusoÈ›ki din oraÈ™ul T. era reprezentantul perfect al unuia dintre ele. Cât priveÈ™te pe TrusoÈ›ki, cel din ajun, se înÈ›elege de la sine, nu mai era acel Pavel Pavlovici pe care Velceaninov îl cunoscuse în T. ÃŽl găsi grozav de schimbat, dar acesta își dădea seama că oaspetele său nici n ar fi putut rămâne acelaÈ™i, totul intrând în ordinea naturală a lucrurilor. Domnul TrusoÈ›ki ar fi putut fi cel dinainte numai în cazul când soÈ›ia sa ar mai fi fost în viață. Acum însă el nu mai era decât o parte din întreg, rămasă de izbeliÈ™te la voia întâmplării, cu alte cuvinte, ceva surprinzător, aparte... ÃŽn ceea ce l priveÈ™te însă pe Pavel Pavlovici, cel din oraÈ™ul T., iată ce È™i aduse aminte Velceaninov: "Drept vorbind, Pavel Pavlovici nu era în localitatea T. decât un "soÈ›", È™i nimic mai mult. Dacă avea È™i o funcÈ›iune, asta se explica numai prin faptul că slujba intra, cum s ar zice, printre atribuÈ›iunile sale de soÈ›. Luase serviciu pentru soÈ›ie È™i pentru poziÈ›ia ei mondenă în oraÈ™ul T., totuÈ™i era un slujbaÈ™ foarte sârguincios. Avea pe atunci treizeci È™i cinci de ani È™i se bucura de oarecare avere, chiar măricică. La slujbă nu se distingea prin cine È™tie ce aptitudini, dar nici prin incapacitate. ÃŽntreÈ›inea legături cu societatea cea mai înaltă din gubernie È™i trecea drept un om cu dare de mână. ÃŽn localitatea T. Natalia Vasilievna era foarte respectată, ceea ce ea nu prea aprecia, socotind omagiile ca pe deplin cuvenite. Se pricepea să primească în casa ei lumea în condiÈ›ii excelente, iar pe Pavel Pavlovici îl dresase aÈ™a de bine, că se putea descurca cu maniere aristocratice chiar când primeau pe cei mai înalÈ›i demnitari ai guberniei. Poate era È™i deÈ™tept, după părerea lui Velceaninov. Dar, cum Nataliei Vasilievna nu i prea plăcea ca soÈ›ul său să vorbească prea mult, nici nu i se putea descoperi cine È™tie ce deÈ™teptăciune. Poate avea, din naÈ™tere, multe însuÈ™iri bune, ca È™i defecte.. ÃŽnsă calitățile acestea se aflau parcă sub obroc, iar defectele erau înăbuÈ™ite cum mijeau. Velceaninov È›inea, de pildă, minte, că domnul TrusoÈ›ki se lăsa furat uneori de dorinÈ›a de a lua, în derâdere pe aproapele său — ceea ce îi era strict interzis.. ÃŽi plăcea alteori să povestească câte ceva, dar È™i acest lucru se afla sub observaÈ›ie. I se îngăduia să istorisească numai nimicuri, È™i cât mai pe scurt. Avea atracÈ›ie pentru un cerc de amici din afara casei È™i îi plăcea chiar să cinstească câte un pahar de vin cu vreun prieten, ultima înclinare însă îi fusese stârpită chiar de la rădăcină. Dar încă ceva caracteristic? privindu l în societate, nimeni n ar fi putut spune că e un soÈ› sub papuc. Natalia Vasilievna se arăta ca o soÈ›ie absolut ascultătoare È™i poate chiar ea însăși era încredinÈ›ată de acest lucru. Pavel Pavlovici poate o iubea nebuneÈ™te pe Natalia Vasilievna, dar nimeni nu putea observa aÈ™a ceva, fiind chiar imposibil, probabil de asemenea din pricina unei dispoziÈ›ii de acasă a Nataliei Vasilievna. Pe când locuia în oraÈ™ul T., Vel ceaninov își punea uneori întrebarea: oare îl bănuieÈ™te cât de cât TrusoÈ›ki de legătura cu soÈ›ia sa? De câteva ori a întrebat o foarte serios pe Natalia Vasilievna, dar de fiecare dată a primit acelaÈ™i răspuns, rostit cu oarecare necaz, că bărbatul său nu È™tie nimic È™i nu va putea afla vreodată ceva, mai ales că "asta nu i treaba lui!" Și încă o trăsătură de caracter: ea nu È™i bătea joc niciodată de Pavel Pavlovici. Nu l găsea de loc nici caraghios, nici prea urât È™i i ar fi luat cu hotărâre partea dacă cineva ar fi îndrăznit să fie necuviincios față de dânsul. Neavând copii, ea trebui să se consacre în mare parte vieÈ›ii mondene. Dar îi plăcea È™i interiorul său. Plăcerile mondene n o absorbeau niciodată cu totul. Acasă o atrăgeau gospodăria È™i lucrul de mână. ÃŽn ajun, Pavel Pavlovici își amintise lecturile serale din sânul familiei. Lucrurile se petreceau aÈ™a: citea Velceaninov, citea È™i Pavel Pavlovici care — curios! — citea foarte bine cu glas tare. ÃŽntre timp, Natalia Pavlovna proba È™i asculta totdeauna în liniÈ™te. Se citeau îndeobÈ™te romane de Dickens, vreo revistă rusească, iar uneori câte ceva "serios". Natalia Vasilievna preÈ›uia foarte mult cultura lui Velceaninov, dar în tăcere, ca È™i cum aceasta ar fi fost o chestiune închisă È™i lichidată despre care nu mai era nevoie de adăugat nimic. ÃŽn genere, cărÈ›ile È™i È™tiinÈ›a o lăsau indiferentă, socotindu le eventual utile, dar străine de ea. Spre deosebire de ea, Pavel Pavlovici se lăsa uneori înflăcărat. Legătura din oraÈ™ul T. se rupse subit, după ce atinsese pentru Velceaninov cea mai deplină culme, vecină cu nebunia. Fu pur È™i simplu alungat. ÃŽmprejurările despărÈ›irii fuseseră însă atât de bine regizate, încât el plecă fără să bănuiască că eroina îl lepădase "ca pe o cârpă". ÃŽn oraÈ™ul T., cu vreo lună È™i jumătate înainte de plecarea lui Velceaninov, își făcuse apariÈ›ia un ofiÈ›eraÈ™ tinerel de artilerie, abia ieÈ™it din È™coala militară, care se înnădise la familia TrusoÈ›ki. ÃŽn loc de trei, erau acum patru. Natalia Vasilievna îl primea pe june cu bunăvoință, dar se purta cu dânsul ca È™i c un băieÈ›aÈ™. Velceaninov nu căzu la bănuială. Nici nu i ardea de asta, deoarece — tocmai în vremea aceea — i se anunÈ›ase necesitatea despărÈ›irii. Unul din sutele de motive, ticluite de Natalia Vasilievna pentru iminenÈ›a plecării sale cât se poate de grabnic, fusese È™i argumentul că parcă rămăsese gravidă. De aceea era natural ca Velceaninov să dispară neapărat È™i numaidecât, măcar pentru trei sau patru luni, pentru ca după nouă luni soÈ›ului să nu i se poată trezi vreo bănuială, chiar dacă în urmă s ar fi făcut vreo aluzie maliÈ›ioasă pe seama acestui eveniment. Argumentul era tras de păr. După propunerea furtunoasă a lui Velceaninov de a fugi la Paris sau în America, el plecă de unul singur la Petersburg, "fără îndoială, pentru scurt timp", adică nu mai mult de trei luni. Altfel, n ar fi plecat cu nici un chip È™i n ar fi È›inut seamă de nici un fel de motive sau de argumente. Exact peste două luni, Velceaninov primi la Petersburg o scrisoare din partea Nataliei Vasilievna cu rugămintea de a nu se mai întoarce niciodată în oraÈ™ul T., deoarece ea iubea acum pe un altul. ÃŽn privinÈ›a sarcinii, îi aducea la cunoÈ™tință că fusese o greÈ™eală la mijloc. Vestea despre eroarea asta era inutilă, căci totul apăru limpede lui Velceaninov, care își aduse aminte de ofiÈ›eraÈ™. AÈ™a se isprăvi povestea asta pentru totdeauna. Peste câțiva ani, Velceaninov auzi din întâmplare că Bagautov se pripășise prin oraÈ™ul T. unde rămase cinci ani bătuÈ›i. El își tălmăci lunga durată a legăturii cu Bagautov prin faptul că între timp Natalia Vasilievna îmbătrânise desigur mult de tot È™i de aceea se făcuse mai statornică decât odinioară. Velceaninov rămase pe pat cam un ceas. Se dezmetici în cele din urmă, sună pe Mavra ca să i aducă cafeaua, o bău în pripă, se îmbrăcă È™i exact la unsprezece porni spre biserica Pokrov ca să caute hotelul lui TrusoÈ›ki. De fapt acum, ziua, Velceaninov își făcu o imagine diferită despre hotelul Pokrovski. Apoi simÈ›i un pic de ruÈ™ine pentru modul cum se purtase în ajun cu Pavel Pavlovici È™i chestiunea aceasta trebuia rezolvată fără întârziere. Velceaninov își explică fantasmagoria din ajun cu încuiatul uÈ™ii, ca datorită întâmplării È™i înfățișării de om beat a lui Pavel Pavlovici. Poate È™i din alte pricini. ÃŽn realitate, habar n avea de ce se ducea acum ca să refacă niÈ™te relaÈ›ii noi cu fostul soÈ›, când totul se sfârÈ™ise aÈ™a de firesc, ca de la sine. O putere ascunsă îl atrăgea însă într acolo. Era la mijloc o impresie deosebită care crea atracÈ›ia... V Liza Lui Pavel Pavlovici nici nu i trecuse prin cap "să spele putina" È™i Dumnezeu È™tie de ce i pusese Velceaninov în ajun întrebarea asta brutală, parcă într adevăr ar fi avut mintea înceÈ›oÈ™ată. La prima întrebare pusă într o prăvălioară de mărunÈ›iÈ™uri de lângă biserica Pokrov i se arătă hotelul cu acelaÈ™i nume, la doi paÈ™i, într o stradelă. Cineva de la hotel îl lămuri că domnul TrusoÈ›ki se instalase în curte în niÈ™te case, unde se aflau camerele mobilate ale Mariei Sâsoevna. Urcând o îngustă scară de piatră, udă È™i foarte murdară, în corpul de case din curte, care ducea de la parter la etaj, unde se găseau camerele de închiriat, Velceaninov auzi deodată un plâns. Părea un plâns de copil de È™apte opt ani, un plâns trudnic, cu hohote uneori înfundate, È™i o dată cu ele un tropăit de paÈ™i È™i niÈ™te strigăte mânioase, într un falset È™uierător, dar înăbuÈ™it, care izbucneau dintr un gâtlej de bărbat adult. Acest om vârstnic parcă voia să l potolească pe copil È™i nu dorea de loc să se audă plânsul, dar el însuÈ™i făcea mai multă gălăgie decât copilul. Strigătele erau aspre, iar copilul parcă implora îndurare. Pătrunzând într un mic coridor, pe laturile căruia dădeau câte două uÈ™i, Velceaninov întâlni o femeie înaltă È™i foarte grasă, cu părul ciufulit, È™i o întrebă de Pavel Pavlovici. Ea arătă cu degetul spre uÈ™a de după care venea plânsul. Pe faÈ›a grasă È™i stacojie a acestei femei de patruzeci de ani se citea o răbufnire de indignare. — Uite l cum se distrează! rosti ea cu voce groasă, dar scăzută, È™i se îndreptă spre scară. Velceaninov dădu să bată în ușă, dar se răzgândi, o deschise È™i intră. ÃŽn mijlocul unei odăiÈ›e, unde era îngrămădită mobilă simplă de lemn vopsit, stătea în picioare Pavel Pavlovici, numai în pantaloni, fără haină È™i vestă, roÈ™ la față, mânios, care căuta să potolească prin strigăte, gesturi È™i poate chiar prin lovituri (cum i se păru lui Velceaninov) pe o fetiță de vreo opt ani, îmbrăcată sărăcăcios, deÈ™i ca o domniÈ™oară, într o rochiță de lână, scurtă, de culoare neagră. FetiÈ›a părea într o criză de nervi, plângea convulsiv cu sughiÈ›uri È™i È™i întindea mânuÈ›ele spre Pavel Pavlovici, ca È™i cum ar fi vrut să l cuprindă, să l îmbrățiÈ™eze, să l înduplece È™i să caute a l convinge de ceva. ÃŽntr o clipită totul se schimbă fulgerător. Când îl văzu pe musafir intrând în casă, copila scoase un È›ipăt È™i o zbughi într o cămăruță învecinată, iar Pavel Pavlovici, uluit pentru o clipă, zâmbi larg, întocmai ca È™i în ajun, când Velceaninov deschise brusc uÈ™a spre scară. — Alexei Ivanovici! izbucni el în culmea mirării. Pentru nimic în lume nu m aÈ™ fi putut aÈ™tepta. Dar poftim aici, aici! Uite colea pe divan sau dincolo, luaÈ›i loc în fotoliu, iar eu... È™i dădu să È™i pună în grabă surtucul, uitând vesta. — Nu vă deranjaÈ›i. RămâneÈ›i aÈ™a cum sunteÈ›i, spuse Velceaninov, aÈ™ezându se pe un scaun. — Dar nu se poate. DaÈ›i mi voie să mă pun la punct. AÈ™a arăt mai cuviincios. Dar unde v aÈ›i aÈ™ezat? ÃŽn colÈ›? TreceÈ›i dincoace, în fotoliu, la masă... Zău că nu mă aÈ™teptam de loc! È™i se aÈ™eză pe marginea unui scaun de paie, nu alături de musafirul "neaÈ™teptat", ci — rotind scaunul — drept în faÈ›a lui, ca să l vadă mai bine. — Și de ce nu v aÈ›i aÈ™teptat? Doar ieri v am spus c o să vin la dumneavoastră pe vremea asta! — ÃŽmi închipuiam că n o să veniÈ›i. Cum m am trezit, dându mi seama de cele petrecute ieri, am înÈ›eles că n o să vă mai văd, niciodată. ÃŽntre timp, Velceaninov cerceta în juru i cu privirea. ÃŽn odaie era dezordine, patul nestrâns, hainele împrăștiate, pe masă ceÈ™ti nespălate după cafea, fărâmituri de pâine È™i o sticlă de È™ampanie, băută pe jumătate, fără dop È™i cu un pahar alături. Aruncă o privire piezișă în încăperea vecină, dar acolo era liniÈ™te deplină. FetiÈ›a se pitulase È™i tăcea din gură. — Nu cumva beÈ›i acum? arătă Velceaninov spre sticla de È™ampanie. — RămășiÈ›e..., se fâstâci Pavel Pavlovici. — Vai, cât de mult v aÈ›i schimbat! — Obiceiuri urâte, venite subit. După nenorocirea aceea... Nu mint. Nu mă mai pot stăpâni. Nu fiÈ›i neliniÈ™tit, Alexei Ivanovici. Acum nu mai sunt beat, n o să mai îndrug verzi È™i uscate, ca ieri la dumneavoastră. Drept să vă spun, toate s de atunci! De mi ar fi prezis cineva, acum jumătate de an, că am s o iau aÈ™a, razna, dintr o dată, ca acum, să mă fi arătat atunci în oglindă, zău că nu l aÈ™ fi crezut, pe legea mea! — ÃŽnseamnă că aseară aÈ›i fost beat? — Fost! recunoscu cu jumătate de gură Pavel Pavlovici, plecându È™i ruÈ™inat ochii în pământ. Dar staÈ›i să vedeÈ›i. Nu eram chiar beat de tot, ci numai mahmur — după beÈ›ie. Þin să vă lămuresc că după beÈ›ie mă fac rău: nu mai simt decât o urmă de ameÈ›eală, o cruzime însă È™i o nesocotință pun stăpânire pe mine, È™i durerea mea o simt mai tare. Poate de aceea È™i beau. Atunci sunt în stare să fac tot felul de năzbâtii, chiar prosteÈ™ti, È™i s gata să jignesc pe oricine. Pesemne ieri am avut o comportare foarte ciudată față de dumneavoastră. — Cum? Nu vă mai amintiÈ›i? — Cum să nu! Þin minte totul. — VedeÈ›i, Pavel Pavlovici, întocmai aÈ™a m am gândit È™i eu. ÃŽn chipul acesta mi am explicat lucrurile, rosti împăciuitor Velceaninov, iar pe deasupra, eu însumi m am purtat cu dumneavoastră cam nervos, apoi am prea puÈ›ină răbdare, ceea ce recunosc fără înconjur. Alteori, nu mă simt prea bine, È™i vizita dumneavoastră, noaptea... — Da, noaptea, noaptea ! clătină din cap Pavel Pavlovici, parcă s ar fi mirat È™i s ar fi condamnat pe sine însuÈ™i... cum de am făcut aÈ™a ceva? Pentru nimic în lume n aÈ™ fi intrat la dumneavoastră, dacă nu mi aÈ›i fi deschis, aÈ™ fi plecat. Am mai venit o dată, Alexei Ivanovici, acum vreo săptămână, dar nu v am găsit acasă. Pe urmă poate n aÈ™ mai fi încercat niciodată să vă văd. Tot mi a mai rămas un pic de mândrie, Alexei Ivanovici, deÈ™i îmi dau seama... de starea în care mă aflu. Ne am întâlnit È™i pe stradă. ÃŽmi ziceam: dacă cumva n o să mă recunoască, dacă o să mi întoarcă spatele, într adevăr, nouă ani nu s o glumă. De aceea n am îndrăznit să mă apropii de dumneavoastră. Ieri noapte mă întorceam din cartierul Petertmrgskaia storona, È™i uitasem cu totul câte ceasuri erau. Vina o poartă asta (È™i arătă sticla) pe lângă sentimentele mele. Am făcut o prostie, È™i încă una mare de tot. Dacă n aÈ›i fi fost un om de caracter, căci aÈ›i venit la mine chiar după cele întâmplate astă noapte, numai È™i numai în amintirea trecutului, mi aÈ™ fi pierdut orice speranță de a reînnoi legăturile noastre de prietenie. Velceaninov îl asculta cu luare aminte. ÃŽi părea că omul acesta vorbea sincer È™i chiar cu oarecare demnitate. TotuÈ™i nu i venea să i creadă spusele, cum îi trecu pragul. — După cum văd, Pavel Pavlovici, nu sunteÈ›i singur. SpuneÈ›i mi a cui e fetiÈ›a pe care am găsit o adineauri la dumneavoastră? Pavel Pavlovici, uimit, își înălță sprâncenele È™i totodată se uită cu o privire senină È™i binevoitoare la Velceaninov. — A cui să fie? E doar Liza, rosti el, zâmbind cu amabilitate. — Care Liza? mormăi Velceaninov È™i simÈ›i o înfiorare. Impresia se produsese prea brusc. Adineaori, când intrase în casă È™i o găsise pe Liza, fusese, ce i drept, mirat, dar n avusese nici o presimÈ›ire, nu i trecuse prin minte nici un gând deosebit. — Da, Liza noastră, fiica noastră, Liza! surâse Pavel Pavlovici. — Cum fiica? Dar dumneavoastră cu Natalia... cu răposata Natalia Vasilievna aÈ›i avut copii? îl întrebă neîncrezător Velceaninov, cu o voce înăbuÈ™ită parcă de sfială. — Cum de nu? Ah, Doamne, bine ziceÈ›i. De unde aÈ›i fi putut afla? M am zăpăcit! Dumnezeu ne a dăruit o după plecarea dumneavoastră. Pavel Pavlovici se săltă de pe scaun, înfiorat de o tulburare parcă oarecum plăcută. — N am auzit nimic, spuse Velceaninov È™i păli. — ÃŽntr adevăr, de la cine aÈ›i fi putut afla, mai e vorbă? repetă Pavel Pavlovici cu o voce înduioÈ™ată, stinsă. Răposata È™i cu mine pierdusem orice nădejde. Vă aduceÈ›i aminte È™i dumneavoastră. Și deodată, ne a blagoslovit Domnul cu un copil. Eram în al nouălea cer, numai unul Cel de Sus îmi È™tie bucuria. Asta s a întâmplat parcă la un an după plecarea dumneavoastră. Ba nu, nu peste un an, ci cu mult mai devreme. Ia staÈ›i, dacă nu mă înÈ™ală memoria, aÈ›i plecat de la noi în octombrie sau chiar în noiembrie... — Am plecat din oraÈ™ul T. la începutul lui septembrie, în douăsprezece ale lunii, È›in foarte bine minte. — Adevărat? în septembrie? Hm... unde mi e capul? se miră, foarte surprins, Pavel Pavlovici. Atunci, dacă i aÈ™a, daÈ›i mi voie, rogu vă. Dumneavoastră aÈ›i plecat în douăsprezece septembrie, iar Liza s a născut la opt mai. Va să zică: septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie — adică la opt luni È™i ceva. Asta i! Și de aÈ›i fi È™tiut cum răposata... — Dar arătaÈ›i mi fetiÈ›a... chemaÈ›i o aici..., bâigui cu o voce spartă Velceaninov. — Neapărat! începu să se agite Pavel Pavlovici, oprindu se la jumătatea vorbei, ca È™i cum n ar fi avut nici o importanță ceea ce voise să spună. ÃŽndată, v o prezint îndată, È™i TrusoÈ›ki intră în grabă în odăiÈ›a unde se afla Liza. Trecură trei sau poate chiar patru minute. ÃŽn mica încăpere de alături răsunară câteva È™oapte pripite. De abia se auzea vocea Lizei. "FetiÈ›a nu vrea pesemne să vină", se gândi Velceaninov. ÃŽn sfârÈ™it, amândoi se arătară în prag. — Iat o, se sfieÈ™te, spuse Pavel Pavlovici, îi straÈ™nic de ruÈ™inoasă, mândră... leit răposata! Liza se ivi fără lacrimi în ochi, cu privirile lăsate în pământ. O ducea de mână tatu său. Era o fetiță înăltuță, firavă, foarte frumuÈ™ică. ÃŽÈ™i ridică repede ochii săi mari È™i albaÈ™tri spre musafir cu o vădită curiozitate. ÃŽl privi posomorât È™i numaidecât îi lăsă în jos. Avea în privire o gravitate puerilă, cum au copiii rămaÈ™i singuri cu un necunoscut, când se refugiază într un colÈ› È™i de acolo îl supraveghează pe noul venit, nemaivăzut până atunci, privindu l grav È™i cu neîncredere. Dar poate era în ochii ei È™i alt gând, nu de copil, cum i se păru lui Velceaninov. Tatăl o aduse până în dreptul musafirului. — Uite, nenea a cunoscut o pe mămica odinioară. A fost prietenul nostru. Nu fi sălbatică, întinde i mânuÈ›a. FetiÈ›a se înclină uÈ™or È™i îi dădu sfios mâna. — Natalia Vasilievna n a vrut s o înveÈ›e să facă reverenÈ›e, ci — după moda englezească — numai să se încline un pic È™i să întindă musafirului mâna, adăugă TrusoÈ›ki ca o lămurire pentru Velceaninov, pironindu l cu privirea. Velceaninov simÈ›i căutătura iscoditoare a gazdei, dar nu se mai strădui să È™i ascundă tulburarea. Ședea pe scaun fără să facă vreo miÈ™care, È›inând strâns mânuÈ›a Lizei, È™i se uita cu luare aminte la copilă. Dar Liza era foarte preocupată de cu totul altceva È™i, uitându È™i mâna în palma oaspetelui, nu È™i lua ochii de la tatăl său. Ciulea urechea cu teamă la tot ceea ce spunea părintele ei. Velceaninov recunoscu numaidecât aceÈ™ti ochi mari albaÈ™tri, dar rămase mai cu seamă uluit de albeaÈ›a neobiÈ™nuită, uimitoare, a feÈ›ei sale È™i de culoarea părului ei, toate acestea erau deosebit de semnificative pentru el. Ovalul obrazului însă È™i forma buzelor o aminteau mai mult pe Natalia Vasilievna. ÃŽntre timp, Pavel Pavlovici începuse să povestească nu È™tiu ce cu o deosebită înflăcărare, dar Velceaninov nu l auzea. Prinse doar o ultimă frază: — ...aÈ™a că dvs., Alexei Ivanovici, nici nu vă puteÈ›i închipui bucuria noastră la ivirea acestui dar pe care ni l a hărăzit Cel de Sus. Din ziua când s a născut, ea a fost totul pentru mine. Și mă gândeam: dacă din voinÈ›a lui Dumnezeu mi aÈ™ pierde fericirea, mi ar rămâne Liza. Cel puÈ›in de asta eram absolut sigur. — Dar Natalia Vasilievna? îl întrebă Velceaninov. — Natalia Vasilievna? izbucni Pavel Pavlovici, făcând o grimasă. Doar aÈ›i cunoscut o. AÈ›i uitat că nu i cam plăcea să È™i dea gândurile pe față. ÃŽn schimb, cum È™i a luat adio de la fetiță, pe patul de moarte fiind... atunci a ieÈ™it totul la iveală! V am spus adineauri "pe patul de moarte", dar cu o zi înainte de a È™i da sfârÈ™itul ea s a agitat, s a burzuluit — spunând că vor s o prăpădească cu tot felul de leacuri, când de fapt nu are decât niÈ™te friguri obiÈ™nuite. Cât priveÈ™te pe amândoi doctorii noÈ™tri, ei nu se pricep la nimic È™i de îndată ce se va înapoia Koch al nostru (vă mai amintiÈ›i de medicul acela militar, un bătrânel?), acesta în două săptămâni are s o pună pe picioare. Ce mai treacă meargă, cu cinci ore înainte de a muri, È™i a adus aminte că peste trei săptămâni trebuie s o vizităm neapărat la moÈ™ie de ziua ei pe mătușă sa, naÈ™a Lizei. Velceaninov se sculă brusc de pe scaun, È›inând o mereu ' de mânuță pe Liza. I se păru că în privirile aprinse ale fetiÈ›ei, aÈ›intite asupra tatălui său, era ca un fel de dojană. — Oare n o fi bolnavă? îl întrebă cu un ton ciudat Velceaninov, alarmat. — Parcă nu, dar... din pricina împrejurărilor în care ne aflăm aici, rosti Pavel Pavlovici cu o amară îngrijorare, copilul are o fire ciudată, e nervos, după moartea mamei, a suferit de isterie timp de două săptămâni. Chiar adineaori, ce de a plânsete o năpădiră, tocmai când aÈ›i intrat dumneavoastră — m auzi, Liza, m auzi? Și când stai È™i te gândeÈ™ti: pentru ce? Numai È™i numai pentru că plec de acasă È™i o las singură. Cică n o mai iubesc cum am iubit o când trăia mămica ei — iată de ce mă învinovățeÈ™te. Cum de i pot intra în cap asemenea năzbâtii unei copiliÈ›e, care ar trebui să se gândească acum la joacă. De altfel, nici n are cu cine se juca aici. — Cum adică... sunteÈ›i numai voi doi? — Singuri singurei... doar o îngrijitoare ce mai vine de trebăluieÈ™te o dată pe zi. — Iar când plecaÈ›i de acasă, o lăsaÈ›i singură? — Păi cum altfel? De pildă ieri, când am plecat în oraÈ™, am închis o în odăiÈ›a aceea. Din pricina asta au È™i curs azi atâtea lacrimi. JudecaÈ›i È™i dumneavoastră: ce puteam să fac? Alaltăieri, Liza a coborât în curte fără mine, iar un băiat a lovit o cu o piatră în cap. Alteori, o apucă plânsul din senin È™i dă buzna pe la toÈ›i vecinii, întrebându i unde am plecat? Și nu i frumos. E adevărat că nici eu nu s mai breaz. Plec pentru o oră È™i mă întorc a doua zi în zori, cum s a întâmplat ieri. Noroc că gazda a chemat un lăcătuÈ™ ca să spargă broasca È™i i a deschis în lipsa mea. Mai mare ruÈ™inea! Până È™i eu mă socot un căpcăun. Și toate astea pentru că mi e mintea înceÈ›oÈ™ată... — Tăticule! rosti sfios fetiÈ›a, cuprinsă de neliniÈ™te. — Ei poftim! Iar începi? Ce i cu tine? Ce È›i am spus eu adineaori? — N am să mai fac, n am să mai fac, repetă, înfricoÈ™ată, Liza, încrucișându È™i grabnic mâinile în faÈ›a lui. — AÈ™a nu mai merge, să locuiÈ›i mai departe în asemenea condiÈ›ii, izbucni deodată Velceaninov cu glas autoritar. Dumneavoastră, după cum se È™tie, sunteÈ›i doar un om cu dare de mână. Atunci cum de v aÈ›i instalat aici în aripa asta, în condiÈ›iile astea? — ÃŽn aripa asta? ÃŽn cel mult o săptămână poate că suntem plecaÈ›i, apoi È™i aÈ™a am cheltuit destule parale, cu toată darea mea de mână... — Ei, gata, haide, destul! îl întrerupse Velceaninov cu o nerăbdare crescândă, ca È™i cum i ar fi zis: "Mai taci odată din gură, doar È™tiu dinainte tot ce ai să mi spui È™i îndeosebi cu ce intenÈ›ie!" AscultaÈ›i mă, vreau să vă fac o propunere: mi aÈ›i spus adineauri că aveÈ›i de gând să mai rămâneÈ›i aici o săptămână, poate chiar două. Am aici o casă, adică o familie — unde, de douăzeci de ani, mă simt ca la mine acasă. E vorba de familia PogorelÈ›ev. Alexandr Pavlovici PogorelÈ›ev este consilier intim. V ar putea fi de folos chiar dumneavoastră în chestiunea pentru care faceÈ›i demersuri. Familia lui se află acum în viligiatură. Au în afara oraÈ™ului un conac o frumuseÈ›e. Klavdia Petrovna PogorelÈ›eva mi e ca o soră, ca o mamă. Au opt copii. DaÈ›i mi o pe Liza s o duc numaidecât la dânÈ™ii... nu de alta, dar să nu mai pierdem vremea. Vor primi o bucuroÈ™i pentru tot timpul cât veÈ›i sta aici. O vor îngriji ca pe propria lor fiică, ca pe propria fiică. Era teribil de nerăbdător, ceea ce nici nu ascundea. — Asta nu se poate, rosti Pavel Pavlovici, privindu l drept în ochi cu o mimă vicleană, cum i se păru lui Velceaninov. — De ce? De ce nu se poate? — Cum să las copila să plece aÈ™a?... Nu din pricina dumneavoastră, un prieten atât de binevoitor. La altceva mă gândesc. E vorba de o casă străină È™i de o societate înaltă, unde nu È™tiu cum va fi primită copila. — V am spus doar că e ca È™i familia mea, izbucni aproape mânios Velceaninov. Klavdia Petrovna va fi fericită să mi îndeplinească rugămintea È™i va primi o cât se poate de bine... ca pe fiica mea... Ce dracu! Singur vă daÈ›i seama că o È›ineÈ›i una È™i bună, numai aÈ™a, de florile mărului... Ce să mai vorbim! Zise È™i bătu chiar din picior. — Nu de alta, dar mă tem să nu pară ciudat! Oricum, ar trebui să mă duc È™i eu pe acolo, barem o dată, de două ori... Altfel, cum ar veni? De loc fără tată? Apoi... ÃŽntr o casă atât de simandicoasă? — Ba i casa cea mai simplă de pe lume. Nu i de loc "simandicoasă", răcni Velceaninov. Nu v am spus că acolo sînt o mulÈ›ime de copii? FetiÈ›a va reînvia acolo. Va avea de toate... Iar pe dumneavoastră vă pot prezenta chiar mâine acolo, dacă doriÈ›i. De altfel, va trebui să vă duceÈ›i neapărat ca să le mulÈ›umiÈ›i. O vom vizita zilnic, dacă vreÈ›i... — TotuÈ™i, parcă nu i prea... — Vorbe goale! Dumneavoastră singur vă daÈ›i perfect seama. ȘtiÈ›i ce? VeniÈ›i acasă la mine diseară, o să dormiÈ›i acolo È™i dimineaÈ›a, cât mai devreme, vom porni la conac ca să ajungem pe la amiază. — Binefăcătorule! Și încă să dorm la dumneavoastră... primi cu înduioÈ™are Pavel Pavlovici. Mă copleÈ™iÈ›i cu bunătatea... Dar unde se află conacul ista? — La Lesnoi. — Oare cu rochiÈ›a cum are să se descurce? într o familie aÈ™a de distinsă È™i încă la conac. Mă înÈ›elegeÈ›i. Inima de tată nu mă lasă... — Rochia n are nici o importanță. Ea i în doliu. Nici nu poate purta altceva. Rochia e foarte potrivită. Numai rufărie de corp să aibă mai curată È™i o băsmăluță (BăsmăluÈ›a È™i lenjeria care se vedea de sub rochiță erau foarte murdare.) — Imediat să te schimbi, dispuse Pavel Pavlovici. Iar celelalte rufe necesare le vom aduce numaidecât. Le are Maria Sâsoevna la spălat. — Atunci să trimitem după trăsură, îl întrerupse Velceaninov, È™i cât mai repede cu putință. Dar se ivi o piedică: Liza se împotrivi din răsputeri. Tot timpul ea își ciulea cu groază urechile È™i dacă Velceaninov, când căuta să l convingă pe Pavel Pavlovici, ar fi avut vreme s o privească mai cu luare aminte, atunci ar fi putut citi pe faÈ›a ei o desperare fără margini... — Nu merg! rosti ea cu voce scăzută, dar fermă. — O vedeÈ›i, uite, e leit maică sa! — Nu s leit mămica, nu s leit mămica! izbucni Liza, frângându È™i cu deznădejde mânuÈ›ele, ca È™i cum È™i ar fi cerut iertare de la tatăl ei pentru cumplita acuzaÈ›ie de a semăna cu maică sa: tăticule, tăticule, dacă ai să mă părăseÈ™ti... Pe urmă Liza se aruncă spre Velceaninov care se È™i sperie: — Dacă ai să mă iei, atunci... Dar fetiÈ›a nu apucă să sfârÈ™ească vorba. Pavel Pavlovici o prinse de mână, gata s o ia de ciuf È™i cu o furie fățișă o trase în odăiÈ›a de alături. Se auziră de acolo, timp de câteva minute, È™oapte È™i plânsete înăbuÈ™ite. Velceaninov dădu să intre È™i el în cămăruță, dar Pavel Pavlovici îl întâmpină È™i l încunoÈ™tință cu un zâmbet strâmb că fetiÈ›a va sosi numaidecât. Velceaninov se strădui să nu l privească în față È™i se uită în altă parte. ÃŽn sfârÈ™it, se arătă È™i Maria Sâsoevna, aceeaÈ™i femeie pe care la sosire o întâlnise pe coridor È™i începu să aÈ™eze într o mică sacoșă drăguță schimburile Lizei, aduse de dânsa. — Nu cumva, taică, doreÈ™ti să iei fata? se adresă ea lui Velceaninov. Ai familie, nu? Bine faci, taică! Copila îi cuminte. Ai s o izbăveÈ™ti din iadul ăsta. — Cum spui aÈ™a ceva, Maria Sâsoevna?! mormăi Pavel Pavlovici. — Maria Sâsoevna! îl îngână femeia. Știu eu că aÈ™a mă cheamă. Ce vrei să zici că nu i iad la tine? Oare se cade un copilaÈ™ care a început a înÈ›elege să vadă asemenea josnicie? A sosit trăsura, taică, pentru Lesnoi, nu? — Da, da! — Să fie într un ceas bun, cu noroc. Liza ieÈ™i, palidă, cu ochii în pământ È™i își luă săculeÈ›ul. Lui Velceaninov nu i aruncă nici o privire. Se stăpâni È™i nu se grăbi ca adineaori să l îmbrățiÈ™eze pe tatăl său, chiar când își luă rămas bun. Pesemne nici nu voia să se uite la dânsul. Părintele o sărută după cuviință pe căpuÈ™or È™i o mângâie. Buza i subÈ›ire se încruntă, bărbia i se cutremură. TotuÈ™i ea nu È™i ridică ochii spre tatăl său, Pavel Pavlovici păli, îi tremurau mâinile — ceea ce observă Velceaninov, deÈ™i se străduia din răsputeri să nu l privească, dorind un singur lucru: să plece cât mai curând. "De altfel n am nici o vină aici, se gândi el, aÈ™a trebuia să se întâmple." Coborâră cu toÈ›ii în stradă. Abia aici Maria Sâsoevna o sărută pe Liza. Numai după ce se aÈ™ezară în trăsură, Liza înălță ochii spre tatăl său, plesni deodată din palme È™i scoase un strigăt. ÃŽncă o clipă È™i ar fi sărit din trăsură spre dânsul, dar caii o È™i luaseră din loc. VI O nouă fantezie a unui trîndav — Nu cumva ai ameÈ›it? se sperie Velceaninov. Am să poruncesc birjarului să oprească. O să i spun să È›i aducă apă... Liza își ridică privirea spre dânsul, privindu l cu ochii aprinÈ™i È™i dojenitori. — Unde mă duci? întrebă ea sacadat È™i tăios. — ÃŽntr o casă minunată, Liza, la o familie care locuieÈ™te acum într un conac frumos. Acolo sunt mulÈ›i copii, te vor iubi, sunt buni la suflet... Nu fi supărată pe mine, Liza, eu nu È›i vreau decât binele... ÃŽn momentele acestea, ciudat ar mai fi părut Velceaninov vreunui cunoscut dacă l ar fi putut vedea. — Cât eÈ™ti, cât eÈ™ti, cât eÈ™ti... uf, cât eÈ™ti de rău! izbucni Liza, înăbuÈ™indu se de lacrimile care o podidiseră È™i scăpărând din ochiÈ™orii săi minunaÈ›i, dar mânioÈ™i. — Liza, eu... — EÈ™ti rău, rău, rău! bâigui din nou fetiÈ›a, frângându È™i mâinile, Velceaninov se pierdu cu firea. — Liza, draga mea, dacă ai È™ti cât mă mâhneÈ™ti. — E adevărat c o să vină mâine? E adevărat? îl întrebă ea autoritar. — Adevărat, adevărat! Am să l aduc chiar eu. O să l iau È™i o să l aduc. — Are să te păcălească, È™opti Liza, plecând ochii în jos. — Cum? Nu te iubeÈ™te, Liza? — Nu mă iubeÈ™te. — S a purtat rău cu tine? Rău? Liza îl privi sumbru È™i tăcu. ÃŽÈ™i întoarse iarăși faÈ›a, aplecându È™i cu încăpățânare capul. Velceaninov căută să i explice, îi vorbi cu aprindere, cuprins parcă de friguri. Liza îl asculta neîncrezătoare, cu duÈ™mănie, dar îl asculta. AtenÈ›ia ei îl bucura cât se poate de mult. El începu chiar să i spună ce înseamnă un om care bea. ÃŽi mărturisi că o iubeÈ™te È™i că va avea grijă de tatăl său. ÃŽn cele din urmă, Liza își ridică ochii spre el È™i l privi È›intă. ÃŽi istorisi după aceea cum o cunoscuse pe maică sa È™i își dădu seama că o captiva prin aceste povestiri, încetul cu încetul, ea începu să i răspundă la întrebări, dar monosilabic, cu prudență È™i cu încăpățânare. TotuÈ™i la întrebările lui principale, Liza nu i răspunse nici un cuvânt. Tăcea stăruitor când venea vorba despre relaÈ›iile ei anterioare cu tatăl său. Vorbind cu ea, Velceaninov îi luă mânuÈ›a în palmă, ca adineaori acasă, È™i n o mai lăsă, ea nu È™i o retrase. FetiÈ›a însă nu trecea chiar totul sub tăcere. Mai scăpa câte un cuvânt în răspunsuri nedesluÈ™ite. Spunea, de pildă, că pe tata îl iubise mai mult decât pe maică sa, fiindcă înainte vreme È™i el o iubise mai mult, iar mama în trecut o iubise mai puÈ›in. Dar pe patul de moarte, maică sa o sărutase îndelung È™i plânsese, când toată lumea ieÈ™ise din odaie È™i rămăseseră singure numai ele amândouă. Liza adăugă că pe maică sa o iubeÈ™te acum mai mult decât pe oricine de pe lume È™i în fiecare noapte la dânsa se gândeÈ™te mai cu drag decât la oricine. Dar fetiÈ›a avea o fire mândră. Băgând brusc de seamă că o luase gura pe dinainte, se închise din nou în sine È™i tăcu mâlc, privindu l chiar cu oarecare ură pe Velceaninov fiindcă o făcuse să vorbească prea multe. Către sfârÈ™itul drumului, starea isterică îi trecu aproape cu totul, dar rămase foarte îngândurată È™i se uita posomorât în juru i, cu o încăpățânare posacă, dinainte hotărâtă. ÃŽmprejurarea că era dusă într o casă necunoscută, unde nu mai fusese niciodată, parcă n o tulbura cine È™tie cât. Altceva o chinuia — ceea ce remarcă Velceaninov. El ghici că Liza se ruÈ™ina de dânsul. ÃŽi era ruÈ™ine tocmai fiindcă tatăl său o lăsase atât de uÈ™or cu el, ca È™i cum ar fi lepădat o pe mâinile lui. "E bolnavă, își zise, poate grav, a vlăguit o... Uf, ce beÈ›ivan ticălos! înÈ›eleg acuma!" îl zori pe birjar. ÃŽÈ™i punea toată nădejdea în conac, aer, copii, într o viață nouă È™i necunoscută ei, iar pe urmă... Asupra viitorului nu se îndoia câtuÈ™i de puÈ›in. Pentru ziua de mâine avea speranÈ›e limpezi, depline. Un lucru îl È™tia cu siguranță: că niciodată nu simÈ›ise ceea ce încerca acum È™i că acest sentiment îi va rămâne pentru totdeauna. "Iată un scop în viață, iată viaÈ›a însăși!" își zise el cu încântare. Multe gânduri i se învolburau în cap, dar nu se oprea asupra lor È™i ocolea cu încăpățânare amănuntele, fără amănunte totul devenea limpede, totul era indistructibil. Planul său principal se alcătui de la sine: "îl vom putea influenÈ›a cumva, cu forÈ›e unite, pe acest nemernic, care o va lăsa pe Liza în Petersburg la familia PogorelÈ›ev, la început pe timp limitat, fixând chiar un termen oarecare, È™i el va pleca singur, iar Liza are să mi rămână mie. Asta i totul. Ce mi mai trebuie? De altfel, cu siguranță, el însuÈ™i doreÈ™te lucrul acesta. Altfel, de ce ar chinui o?" ÃŽn sfârÈ™it, ajunseră. Conacul familiei PogorelÈ›ev era, într adevăr, un locÈ™or minunat. Mai întâi îi întâmpină o ceată zgomotoasă de copii, care se revărsară în ceardac. Velceaninov nu fusese de mult pe acolo È™i bucuria copiilor n avea margini. Era iubit. Cei mai mari îl întâmpinară chiar înainte de a coborî din trăsură: — Ei, ce s aude cu procesul? Cum vă merge procesul? Cei mai mici repetară întrebarea, hlizindu se în urma celorlalÈ›i fraÈ›i. ToÈ›i îl tachinau aici cu procesul, dar — zărind o pe Liza — se buluciră în jurul ei È™i o cercetară cu o curiozitate copilărească, tăcută È™i încordată. IeÈ™i la intrare Klavdia Petrovna, urmată de soÈ›ul său. Amândoi îl întâmpinară râzând pe Velceaninov, cu întrebarea despre proces. Klavdia Petrovna era o doamnă de vreo treizeci È™i È™apte de ani, dolofană È™i încă frumoasă, brunetă, cu obraji proaspeÈ›i, rumeni... Bărbatul său avea vreo cincizeci È™i cinci de ani — om deÈ™tept È™i abil, dar înainte de toate bun la suflet. Casa lor era cu adevărat un "cuib părintesc" pentru Velceaninov, după însăși expresia lui. Dar aici trebuie să È›inem seama È™i de o altă împrejurare aparte. Klavdia Petrovna, acum vreo douăzeci de ani, fusese cât pe ce să se mărite cu Velceaninov, pe atunci un băieÈ›andru, încă student. Fusese prima lor dragoste, aprinsă, caraghioasă È™i minunată în acelaÈ™i timp. Se sfârÈ™i prin măritiÈ™ul ei cu PogorelÈ›ev. Peste vreo cinci ani, amândoi se reîntâlniră, È™i totul se încheie printr o prietenie limpede, aÈ™ezată... Rămase pentru totdeauna un fel de căldură în relaÈ›iile dintre dânÈ™ii, o lumină neobiÈ™nuită care le însenina. Aici totul era pur È™i ireproÈ™abil în amintirile lui Velceaninov, È™i cu atât mai drag lui, cu cât era, poate, singurul loc în felul acesta. ÃŽn această familie el se înfățiÈ™a simplu, naiv, bun, le dădăcea copiii, nu se fandosea È™i se spovedea în toate cu sufletul deschis, Se juruise adesea în faÈ›a soÈ›ilor PogorelÈ›ev că nu va mai rămâne mult în mijlocul societății È™i se va muta cu totul la dânÈ™ii. Va veni să trăiască alături de ei È™i nu i va părăsi niciodată. ÃŽn sinea lui se gândea cu toată seriozitatea la intenÈ›ia asta. Velceaninov le expuse amănunÈ›it planul privitor la Liza. De altfel, ar fi fost de ajuns numai simpla lui rugăminte fără nici un fel de explicaÈ›ii speciale. Klavdia Petrovna sărută cu efuziune pe sărmana "orfană" È™i făgădui să facă tot ce depinde de dânsa. Copiii o împresurară pe Liza È™i o duseră la joc în livadă. După jumătate de oră, într o convorbire animată, Velceaninov se ridică È™i dădu să plece. Era foarte nerăbdător — ceea ce se observa uÈ™or. Nu mai fusese pe acolo de trei săptămâni È™i acum se retrăgea după jumătate de ceas. ceea ce îi miră pe toÈ›i. Velceaninov izbucni în râs È™i făgădui că va veni a doua zi. Se făcu remarca, deschis, că pare prea tulburat. Atunci el o luă de mână pe Klavdia Petrovna È™i, sub pretextul că uitase a i spune ceva foarte important, o duse în altă odaie. — ÃŽÈ›i mai aduci aminte cele ce È›i am povestit, numai dumitale, fără să le spun nici soÈ›ului, despre anul petrecut de mine în oraÈ™ul T.? — Þin minte chiar prea bine, mi ai vorbit adesea... — Nu È›i am vorbit, ci m am spovedit — numai dumitale... Nu È›i am pomenit însă niciodată de numele acestei femei: e TrusoÈ›kaia, soÈ›ia acestui TrusoÈ›ki. Ea a murit, iar Liza e fiica ei — fiica mea! — EÈ™ti sigur? Nu te înÈ™eli? îl întrebă cu o uÈ™oară emoÈ›ie Klavdia Petrovna. — Absolut sigur, absolut sigur, nu mă înÈ™el de loc! rosti ca într o exaltare Velceaninov. Atunci el îi povesti totul cât putu mai pe scurt, în pripă È™i în culmea emoÈ›iei. Klavdia Petrovna cunoÈ™tea mai dinainte faptele, nu È™tia însă numele doamnei. Velceaninov se îngrozea numai la ideea că cineva dintre cunoscuÈ›ii săi ar fi putut întâlni cândva pe madame TrusoÈ›kaia È™i s ar fi gândit: cum a fost posibil ca el să fi iubit atât de tare această femeie? De aceea nu îndrăznise să spună numele "acestei femei" nici chiar Klavdiei Petrovna, unica lui prietenă adevărată. — Dar tatăl fetiÈ›ei nu È™tie nimic? îl întrebă gazda după ce ascultă toată istoria. — Ba da... È™tie... Lucrul acesta mă È™i torturează că n am descoperit încă totul în ceea ce mă priveÈ™te, urmă cu înflăcărare Velceaninov. El È™tie, È™tie... Am observat asta È™i ieri, È™i azi! Dar trebuie să aflu ce anume È™tie din toate câte au fost. De aceea mă È™i grăbesc. Diseară o să vină la mine. TotuÈ™i nu prea înÈ›eleg de unde ar fi putut afla, adică de unde ar fi putut să È™tie adică totul? Despre Bagautov È™tie È™i prea È™tie totul, fără nici o îndoială. Dar despre mine? CunoÈ™ti doar bine asemenea cazuri, când soÈ›iile își pot încredinÈ›a bărbatul că nu i nimic la mijloc. Dacă s ar coborî din ceruri înseÈ™i îngerii, soÈ›ul nu i ar crede — ci numai pe nevastă ar crede o. Nu da din cap, nu mă condamna, mă condamn eu singur, È™i m am condamnat încă de mult, de mult ! Să vezi ce ni s a întâmplat deunăzi: aflându mă la dânsul, eram atât de sigur că È™tie totul, încât m am trădat eu însumi în faÈ›a lui. N ai să mă crezi: mi e aÈ™a de ruÈ™ine, simt o povară, că aseară l am primit atât de grosolan. (Mai târziu am să È›i povestesc totul în amănunÈ›ime.) Ieri el a venit la mine dintr un impuls duÈ™mănos È™i de nestăpânit, vrând să mi spună că È™i cunoaÈ™te jignirea È™i că l È™tie pe făptaÈ™. Asta i pricina venirii sale prosteÈ™ti la mine în stare de ebrietate. Dar e atât de firesc din parte i! Venise tocmai ca să mă dojenească. Iar eu m am comportat îndeobÈ™te cam cu prea multă înflăcărare ieri la mine, iar adineaori la dânsul acasă! Am procedat prosteÈ™te, fără nici un pic de precauÈ›iune. Singur m am dat de gol. Oare de ce o fi venit tocmai într un moment când eram aÈ™a de surescitat? Să È›i mai spun ceva: È™i pe Liza a chinuit o, a torturat o fetiță numai È™i numai ca să se răzbune, barem pe copil. Da, e îndârjit... oricât de insignifiant ar fi, dar e îndârjit... chiar foarte îndârjit. De fapt, nu i acum decât un măscărici, pe când mai înainte vreme zău că avea, pe cât de posibil, înfățiÈ™area unui om cumsecade. Dar când stai È™i te gândeÈ™ti, îți dai seama că i lucru foarte firesc că a luat calea desfrâului. Aici, prietenă, trebuie să privim creÈ™tineÈ™te împrejurările. Află, buna È™i scumpa mea prietenă, că vreau să mă schimb cu totul față de el. Doresc să l consolez. Asta ar fi chiar o "faptă bună" din partea mea. Pentru că eu totuÈ™i sunt vinovat față de el! Ascultă mă, am să È›i povestesc încă ceva. Pe când mă aflam în oraÈ™ul T., am avut o dată nevoie de patru mii de ruble È™i el mi le a dat pe loc, fără nici un act, cu o sinceră bucurie că mi face un serviciu, iar eu le am luat, le am luat din mâinile lui, am luat de la dânsul bani, mă auzi, am luat ca de la un prieten! — Trebuie să fii însă mai prudent, îl sfătui, neliniÈ™tită, Klavdia Petrovna. Nu vezi în ce hal de exaltare eÈ™ti? Zău că mi e È™i teamă pentru dumneata! BineînÈ›eles, Liza este acuma È™i fiica mea. Dar mai sunt atâtea lucruri nelămurite, È™i încă foarte multe. Mai ales acuma trebuie să fii mai circumspect. E neapărată nevoie să fii mai circumspect, acum când te simÈ›i fericit sau atât de încântat. EÈ™ti un om prea mărinimos când te vezi fericit, adăugă Klavdia Petrovna cu un surâs pe buze. ToÈ›i ieÈ™iră ca să l petreacă pe Velceaninov. Copiii o aduseră pe Liza, cu care se jucaseră în livadă. Parcă o priveau acum cu încă È™i mai multă nedumerire decât adineaori. Liza părea sălbăticită cu totul, când Velceaninov o sărută pe obraz față de toÈ›i, luându È™i rămas bun de la dânsa È™i repetându i cu căldură promisiunea de a veni a doua zi împreună cu tatăl său. Până n ultima clipă fetiÈ›a tăcu, fără să se uite la Velceaninov. Deodată, ea îl apucă brusc de mânecă È™i l trase mai deoparte, aÈ›intindu l cu o privire care parcă l implora. Voia să i spună ceva, Velceaninov o duse numaidecât în altă odaie. — Ce i cu tine, Liza? rosti el cu duioÈ™ie, ca o încurajare. FetiÈ›a își roti încă o dată în juru i privirile sperioase È™i l trase în colÈ›ul cel mai îndepărtat. Ar fi vrut să se ascundă cu totul de ceilalÈ›i. — Spune mi, Liza! Ce s a întâmplat? Copila tăcea, nemiÈ™cată. Nu se hotăra să vorbească. ÃŽl privea drept în față cu ochii săi albaÈ™tri. Toate trăsăturile obrăjorilor săi exprimau o teamă fără margini. — El... o să se spânzure, È™opti ea, ca ntr o aiurare. — Cine are să se spânzure? întrebă, speriat, Velceaninov. — El, el! El a vrut să se spânzure azi noapte cu un È™treang! vorbi în grabă fetiÈ›a, înăbuÈ™indu se. L am văzut chiar eu. El însuÈ™i mi a spus o, mi a spus o! Și mai înainte a vrut. Totdeauna a vrut. L am văzut noaptea... — Peste putință! È™opti nedumerit Velceaninov. Dintr o dată fetiÈ›a se aruncă È™i începu să i sărute mâinile. Plângea în hohote. De abia își trăgea sufletul. ÃŽl ruga È™i l implora. Dar nu pricepea nimic din bolboroselile ei isterice. De atunci îi rămase pentru totdeauna în minte, urmărindu l È™i aievea È™i în vis, această privire chinuită de copil torturat, cuprins de o groază fără margini È™i care cu o ultimă nădejde se uită implorator la dânsul. "Oare într adevăr îl iubeÈ™te? Și încă atât de mult? ÃŽntr adevăr? se gândi cu gelozie È™i cu invidie Velceaninov, întorcându se în oraÈ™, cu o înfrigurată nerăbdare. Adineaori mi a spus doar ea singură că pe maică sa o iubeÈ™te mai mult... poate că nu l iubeÈ™te de loc È™i l urăște!... Și ce înseamnă alarma asta: «Are să se spânzure». Ce tot îndruga ea? NătăfleÈ›ul ăsta să se spânzure? Trebuie să aflu adevărul. Trebuie să l aflu neapărat. Trebuie să rezolv chestiunea cât mai repede — È™i s o rezolv definitiv!" VII SoÈ›ul È™i amantul se sărută Velceaninov era straÈ™nic de zorit ca să "afle adevărul". "Azi dimineață eram uluit. Nu mă simÈ›eam în stare să mă reculeg, — se gândea el, amintindu È™i prima întâlnire cu Liza, acum însă trebuie să aflu neapărat adevărul." Pentru a grăbi lucrurile, era cât pe ce să se ducă cu trăsura de a dreptul la TrusoÈ›ki, dar se răzgândi numaidecât: "Nu, mai bine să vină el singur la mine, iar eu, între timp, să isprăvesc cât mai repede cu treburile mele blestemate!" Se apucă cu înfrigurare de afacerile sale. Dar simÈ›i de data asta că era foarte împrăștiat È™i că astăzi nu se putea ocupa serios de treburi. Pe la orele cinci, când porni să È™i ia masa de prânz, îi veni pentru întâia oară un gând năstruÈ™nic: poate i într adevăr un încurcă lume È™i degeaba se amestecă în toate cele, se agită È™i se vâră la autorități în căutarea avocatului, care a È™i început să l ocolească. Pufni apoi în râs, gândindu se la presupunerea asta. "Să mi fi venit ieri gândul acesta, tare m aÈ™ fi amărât", adăugă el cu voie bună sporită. Cu toată veselia lui, Velceaninov devenea tot mai distrat È™i mai nerăbdător. Căzu în sfârÈ™it pe gânduri. DeÈ™i în mintea lui neliniÈ™tită încolÈ›eau fel de fel de idei, în ansamblu nu se închega nimic ce ar fi putut să l ajute într adevăr în clipa aceea. "Am nevoie de omul acesta! hotărî în cele din urmă Velceaninov. Trebuie să l descifrez, iar după aceea să decid. Pare inevitabil duelul !" ÃŽntorcându se acasă pe la orele È™apte, Velceaninov nu l găsi la dânsul pe Pavel Pavlovici. ÃŽl cuprinse o mare uimire. Apoi se mânie, după aceea se mâhni — pentru ca, la sfârÈ™it, să l apuce chiar frica: "Numai unul Dumnezeu È™tie cum se vor isprăvi toate acestea!" repeta el, ba plimbându se prin cameră, ba întinzându se pe divan cu ochii la ceas. ÃŽn sfârÈ™it, către orele nouă, își făcu apariÈ›ia Pavel Pavlovici. "Dacă omul acesta ar avea de gând să mă prindă în capcană, momentul de față ar fi cel mai favorabil pentru dânsul — atât de risipit mă simt acum", își zise, înviorându se brusc È™i înveselindu se peste măsură. ÃŽntrebându l, dezgheÈ›at È™i într o bună dispoziÈ›ie sufletească, de ce nu venise mai devreme, Pavel Pavlovici își schimonosi figura într un zâmbet, se aÈ™eză în voie, nu ca în ajun, È™i È™i aruncă neglijent pălăria cu doliu pe alt scaun. Velceaninov băgă numaidecât de seamă dezinvoltura lui È™i o reÈ›inu în memorie. Calm, fără cuvinte de prisos, netulburat ca mai deunăzi, el îi povesti, sub forma unui raport, cum o condusese pe Liza, cu câtă căldură fusese primită, ce folositoare pentru dânsa va fi È™ederea acolo È™i, treptat treptat, ca È™i cum ar fi uitat cu totul de Liza, schimbă pe nesimÈ›ite vorba È™i se opri exclusiv la familia PogorelÈ›ev. ÃŽi povesti deci cât de drăguÈ›i sunt oamenii aceÈ™tia, de câtă vreme îi cunoaÈ™te, ce persoană cumsecade È™i chiar influentă este PogorelÈ›ev È™i aÈ™a mai departe. Pavel Pavlovici îl asculta cu gândul aiurea È™i, din când în când, cu un surâs posac, dar È™iret, căta pe sub sprâncene la povestitor. — ÃŽnflăcărat om mai sunteÈ›i, mormăi TrusoÈ›ki, cu un zâmbet răutăcios. — Iar dumneavoastră am impresia că sunteÈ›i în toane proaste, remarcă, nemulÈ›umit, Velceaninov. — Adică de ce n aÈ™ fi la fel cu toată lumea? izbucni Pavel Pavlovici, sărind ars din colÈ›iÈ™orul său, parcă asta È™i aÈ™tepta ca să explodeze. — Cum vi e voia, surâse Velceaninov. Mă gândeam eu, poate vi s a întâmplat ceva... — Chiar aÈ™a. Mi s a È™i întâmplat! exclamă el, fălindu se parcă. — Și cam ce anume? — Hm, Stepan Mihailovici al nostru tot face nazuri... ȘtiÈ›i, Bagautov, prea distinsul domn din Petersburg, tânărul din înalta societate. — Iar nu v a primit, ai? — Ba nu, tocmai că de data asta m a primit... a catadicsit pentru întâia oară È™i i am putut vedea trăsăturile feÈ›ei sale... dar de răposat. — Cu um?! A murit Bagautov? se minună Velceaninov, deÈ™i parcă n avea de ce să fie atât de mirat. — El, în persoană! Amicul meu credincios timp de È™ase ani. A murit încă de ieri de la amiază. Iar eu habar n am avut. Tocmai în clipa aceea poate am È™i trecut pe acolo ca să întreb de sănătatea lui. Mâine vor scoate mortul din casă È™i va avea loc înmormântarea. Zace învelit cu giulgiu într un coÈ™ciug îmbrăcat în catifea neagră împodobită cu fireturi de aur... A murit într un acces de febră. Mi au dat voie — aÈ™a că am putut să i văd trăsăturile feÈ›ei. M am prezentat la intrare ca prietenul său cel mai bun, de aceea mi au È™i permis să pătrund în casă. Poate numai pentru el È™i sosisem în Petersburg. — Dar de ce vă supăraÈ›i pe dânsul, râse Velceaninov, doar n a murit dinadins? — Tocmai fiindcă îmi pare rău. ÃŽmi era un nestemat amic, asta a însemnat el pentru mine, È™i Pavel Pavlovici, pe neaÈ™teptate, făcu deodată cu degetele două coarne deasupra frunÈ›ii sale chele, chicotind prelung, încetiÈ™or... TrusoÈ›ki rămase aÈ™a, cu coarnele pe cap, chicotind vreo jumătate de minut cu privirea drept în ochii lui Velceaninov, încântat parcă la culme ca de cea mai veninoasă neobrăzare. Acesta încremeni: parcă i ar fi răsărit înainte o vedenie. Dar nu rămase încremenit decât o clipită. Un surâs batjocoritor È™i liniÈ™tit, până la neruÈ™inare, îi flutură pe buze. — Oare ce o fi însemnând asta? îl întrebă într o doară, tărăgănind cuvintele. — Asta înseamnă coarne, îi reteză vorba Pavel Pavlovici, luându È™i, în sfârÈ™it, degetele de la frunte. — Adică... coarnele dumneavoastră? — Ale mele proprii, dobândite! rosti Pavel Pavlovici, schimonosindu È™i îngrozitor figura. Amândoi tăcură un răstimp. — TotuÈ™i sunteÈ›i un om curajos! reluă Velceaninov. — De ce? Fiindcă v am arătat coarnele? Dar È™tiÈ›i ceva, Alexei Ivanovici, mai bine m aÈ›i cinsti cu ceva. Că eu v am cinstit un an întreg, zi de zi, în oraÈ™ul T. TrimiteÈ›i după o sticluță de băutură. Mi s a uscat gâtlejul. — Cu plăcere! PuteaÈ›i să mi spuneÈ›i mai demult. Ce aÈ›i dori dumneavoastră? — De ce: dumneavoastră È™i nu: ce am dori noi? căci amândoi vom cinsti. Nu i aÈ™a? îl înfruntă Pavel Pavlovici, privindu l între timp drept în ochi cu o stranie neliniÈ™te. — Șampanie? — Dar ce altceva? Pentru votcă încă n a sosit rândul... Velceaninov se sculă fără grabă, sună pe Mavra È™i dădu porunca. — Să bem pentru fericita È™i vesela noastră revedere, după o despărÈ›ire de nouă ani! chicoti prosteÈ™te, fără rost, Pavel Pavlovici, căci mi-aÈ›i rămas numai dumneavoastră ca unic prieten adevărat. Nu mai există Stepan Mihailovici Bagautov, aidoma ca n poetul acela: Patrocle n viață n a rămas, Ci Thersit cel semeÈ› È™i laÈ™ ... È™i, rostind numele lui Thersit, TrusoÈ›ki se împunse cu degetul în piept. "Mai degrabă ai vorbi pe È™leau, porcule, căci mie nu mi place să baÈ›i È™eaua", își zise în sine Velceaninov, fierbând de mânie È™i abia stăpânindu se să n o dea în vileag. — Mai bine spuneÈ›i mi de a dreptul, începu Velceaninov, pufnind de năduf, dacă îl învinuiÈ›i fățiÈ™ pe Stepan Mihailovici (nu i mai spuse acum, pur È™i simplu, Bagautov) ar trebui să vă bucuraÈ›i că cel ce v a jignit se află în pământ. Atunci de ce vă pare rău? — Cum? Să mă bucur? De ce să mă bucur? — Judec È™i eu aÈ™a, după sentimentele dumneavoastră. — Hi hi! ÃŽn privinÈ›a asta vă înÈ™elaÈ›i asupra sentimentelor mele. Nu È™tiÈ›i cugetarea unui înÈ›elept: "Bine e când È›i i mort duÈ™manul, dar mai bine când îi viu", hi hi... — Ehei, viu l aÈ›i văzut È™i l aÈ›i prea văzut zilnic, timp de vreo cinci ani È™i aÈ›i avut destulă vreme să vă săturaÈ›i contemplându l, remarcă răutăcios È™i agresiv Velceaninov. — Dar parcă atunci È™tiam... parcă È™tiam? se avântă brusc Pavel Pavlovici, sărind de la locuÈ™orul său, oarecum parcă bucuros că, în sfârÈ™it, i se puse o întrebare pe care o aÈ™tepta de un amar de vreme. Drept cine mă socotiÈ›i, Alexei Ivanovici? ÃŽn privirea lui sclipi scurt o expresie cu totul nouă È™i neaÈ™teptată transfigurându i dintr o dată faÈ›a, schimonosită până atunci de un rânjet rău È™i respingător. — Cum? N aÈ›i È™tiut într adevăr nimic? rosti nedumerit Velceaninov, sub impresia unei fulgerătoare uluiri. — Ah, va să zică vă imaginaÈ›i că È™tiusem? Știusem? Vai, ce suflete de eroi! în ochii voÈ™tri omul parcă i un câine È™i îi judecaÈ›i pe toÈ›i după miÈ™elia propriei voastre firi. Asta i! V o spun deschis! È™i lovi furios cu pumnul în masă, dar se sperie pe loc de zgomotul făcut de el însuÈ™i È™i aruncă în juru i priviri înfricoÈ™ate. Velceaninov își recăpătă calmul de dinainte. — AscultaÈ›i mă, Pavel Pavlovici, de fapt mi e totuna... nu i aÈ™a?... dacă aÈ›i È™tiut dinainte ori nu. Dacă n aÈ›i È™tiut, asta vă onorează în orice caz, deÈ™i... de altfel, nu înÈ›eleg de loc de ce m aÈ›i ales tocmai pe mine drept confidentul dumneavoastră? — Dar nu i vorba de dumneavoastră... nu vă supăraÈ›i... nu i vorba de dumneavoastră... mormăi Pavel Pavlovici, coborându È™i privirile în pământ. Tocmai intră Mavra cu È™ampania. — Iat o! exclamă Pavel Pavlovici, bucurându se pesemne de deznodământ. Paharele, maică, adă paharele! Minunat! Nimic nu ne mai trebuie, drăguță! Sticla e destupată? Admirabil, bravo dumitale! Și acuma te poÈ›i retrage! TrusoÈ›ki se învioră È™i se uită iarăși semeÈ› la Velceaninov. — RecunoaÈ™teÈ›i, rogu vă, izbucni el în chicote de râs, că lucrurile acestea vă interesează în cel mai înalt grad È™i nu vă e de loc "totuna", după cum aÈ›i binevoit s o spuneÈ›i adineaori, aÈ™a că aÈ›i rămâne foarte dezamăgit dacă în clipa asta m aÈ™ scula de pe scaun È™i aÈ™ pleca, fără să vă fi explicat totul în amănunt. — Ba, drept vorbind, n aÈ™ fi dezamăgit de loc. "MinÈ›i!" spunea surâsul lui Pavel Pavlovici. — Ei, hai să ne apucăm acum de treabă! zise È™i începu să toarne È™ampanie în pahare. — Să toastăm! glăsui TrusoÈ›ki, ridicând paharul: în sănătatea răposatului întru Domnul, prietenul meu Stepan Mihailovici! È™i îl dădu pe gât. — La un asemenea toast eu n am să beau, spuse Velceaninov, punându È™i paharul pe masă. — De ce? E un mic toast drăguÈ›, nu? — Uite ce. Când aÈ›i intrat aici, eraÈ›i beat? — Băusem puÈ›in. Dar ce i? — Nimic deosebit! Dar eu am avut impresia, È™i ieri, È™i mai ales azi dimineață, că o regretaÈ›i sincer pe Natalia Vasilievna. — Dar cine v a spus că n o regret sincer È™i acum? zise Pavel Pavlovici, sărind de la locul său, ca săltat de un resort. — De altfel, nu despre asta i vorba. Vă rog însă să fiÈ›i de acord că v aÈ›i fi putut înÈ™ela în ceea ce l priveÈ™te pe Stepan Mihailovici, iar acesta e lucrul de căpetenie. Pavel Pavlovici zâmbi È™iret È™i făcu cu ochiul. — Ehei, văd că ardeÈ›i de curiozitate să aflaÈ›i cum m am informat eu în privinÈ›a lui Stepan Mihailovici. Velceaninov se făcu roÈ™u la față: — Vă repet că mi e totuna. "ÃŽmi vine să l dau pe ușă afară, cu È™ampanie cu tot", își zise furios, făcându se stacojiu. — N are importanță, rosti Pavel Pavlovici ca o aprobare È™i își mai turnă un pahar. — Fie! Vă voi istorisi numaidecât cum am descoperit "totul" È™i aÈ™a o să vă satisfac dorinÈ›a arzătoare de a cunoaÈ™te adevărul... căci sunteÈ›i un om înfocat, Alexei Ivanovici, straÈ™nic de înfocat. Hi hi! DaÈ›i mi numai o È›igară, fiindcă — după cum È™tiÈ›i — începând din luna martie... — Poftim! — Și aÈ™a, Alexei Ivanovici, din luna martie m am stricat... È™i iată cum s au petrecut lucrurile. FiÈ›i atent! Ftizia, după cum È™tiÈ›i, scumpe amice (urmă el pe un ton din ce în ce mai familiar) este o boală curioasă. ToÈ›i ofticoÈ™ii își sfârÈ™esc zilele aproape fără să bănuiască că a doua zi vor muri. AÈ™a È™i Natalia Vasilievna, cum vă spun, cu cinci ore înainte de moarte, își făcea planuri cum să plece peste două săptămâni în vizită la o mătușă a ei, care locuia cale de patruzeci de verste. Pe lângă asta, cunoaÈ™teÈ›i desigur obiceiul răspândit, sau mai bine zis năravul multor cucoane, poate È™i bărbaÈ›i, de a păstra toate hârÈ›oagele din corespondenÈ›a amoroasă. Cel mai sigur mijloc ar fi să le pui pe foc, nu i aÈ™a? Dar nu, adresantele păstrează cu grijă orice petec de hârtie în casete sau în truse de voiaj. Scrisorile sunt numerotate — clasate după an, lună, categorie... Le o fi consolidând tristeÈ›ele, pesemne mult de tot... mai È™tii! Se păstrează, fără îndoială, pentru o plăcută aducere aminte. Natalia Vasilievna se pregătea să plece la aniversarea mătuÈ™ii sale chiar cu cinci ore înainte de a înceta din viață... BineînÈ›eles nu se gândea la moarte până n ceasul din urmă, ci îl aÈ™tepta mereu pe doctorul Koch. AÈ™a s a întâmplat că Natalia Vasilievna își dădu sufletul, dar a rămas în biroul ei besacteaua de abanos cu incrustaÈ›ii de sidef È™i de argint. O casetă frumuÈ™ică cu o cheiță minusculă, rămasă din familie (o căpătase de la bunică sa). Și aÈ™a tocmai în besacteaua asta s a È™i descoperit totul, adică tot tot, fără nici o excepÈ›ie, pe zile È™i ani, timp de două decenii. Iar Stepan Mihailovici, care avea vădite înclinaÈ›ii pentru literatură (scrisese chiar o nuvelă de amor È™i o trimisese unei reviste), umpluse caseta cam cu o sută de piese numerotate — ce i drept, în decurs de cinci ani. Unele scrisori erau chiar adnotate de propria mână a Nataliei Vasilievna. Agreabil lucru pentru un soÈ›, nu i aÈ™a? Velceaninov se gândi un moment È™i își aminti că el nu trimisese Nataliei Vasilievna nici o scrisorică, nici un bileÈ›el. Iar din Petersburg, deÈ™i îi expediase două scrisori, ele fuseseră adresate ambilor soÈ›i după o prealabilă înÈ›elegere. Iar la ultima scrisoare, prin care Natalia Vasilievna îl concedia, el nici nu răspunsese. Când își încheie povestirea, Pavel Pavlovici tăcu un minut întreg, surâzând insolent È™i interogativ. — Dar de ce nu mi aÈ›i răspuns la modesta mea întrebare? rosti, în sfârÈ™it, TrusoÈ›ki cu un vădit chin. — La ce întrebare? — Tocmai despre agreabilele simțăminte ale unui soÈ›, care deschide o asemenea casetă. — Asta nu mi È›ine nici de cald, nici de frig! zise sarcastic Velceaninov, gesticulând cu mâna a lehamite, apoi se sculă È™i începu să se plimbe încoace È™i încolo prin odaie. — Mă prind că È™tiu la ce vă gândiÈ›i acuma: "Ce mai porc îmi eÈ™ti, că singur È›i ai arătat coarnele..." Delicat mai sunteÈ›i! — Nu mă gândesc la nimic. Dimpotrivă, văd că sunteÈ›i prea iritat de moartea celui ce v a jignit, iar pe deasupra aÈ›i băut cam multiÈ™or. Nu găsesc aici nimic neobiÈ™nuit. ÃŽnÈ›eleg perfect de ce regretaÈ›i moartea lui Bagautov È™i respect necazul dumneavoastră, dar... — Dar de ce credeÈ›i că doream să trăiască Bagautov? — Asta vă priveÈ™te. — Pun rămășag că v aÈ›i gândit la duel... — Pe dracu! rosti Velceaninov, din ce în ce mai puÈ›in stăpân pe sine. Mă gândeam că un om onorabil... ÃŽn asemenea cazuri... nu se înjoseÈ™te printr o pălăvrăgeală ridicolă, prin schimonoseli prosteÈ™ti, tânguiri caraghioase È™i prin aluzii ticăloase, cu care se dezonorează doar È™i mai mult pe sine însuÈ™i, ci procedează clar, direct, deschis, ca un om onorabil. — Hi hi! Poate că nici nu sunt un om onorabil. — Asta, iarăși vă priveÈ™te... Dar, mă întreb, nu înÈ›eleg, la urma urmei, de ce naiba È›ineaÈ›i ca Bagautov să trăiască.... — Măcar să l fi privit un pic, ca pe un bun prieten. Să fi luat împreună o sticlă de vin È™i s o fi băut împreună. — Nici n ar fi consimÈ›it să bea cu dumneavoastră. — De ce? Noblesse oblige! De altfel, È™i dumneavoastră beÈ›i cu mine. Cu ce era el mai bun decât dumneavoastră? — Eu n am băut cot la cot cu dumneavoastră. — De unde, tam nesam, atâta mândrie? Velceaninov pufni dintr o dată într un râs nervos, iritat: — Ptiu, drace! Dar dumneavoastră sunteÈ›i, de fapt, un "tip feroce". Crezusem că nu sunteÈ›i decât un "etern soÈ›" È™i nimic mai mult. — Cum adică "etern soÈ›"? Ce înseamnă asta? rosti Pavel Pavlovici, ciulindu È™i brusc urechile. — AÈ™a, un tip de soÈ›... n am 'timp să vă explic. Mai bine aÈ›i pleca, e È™i timpul, m aÈ›i plictisit! — Dar "feroce"? Parcă aÈ›i pronunÈ›at vorba asta? — Am spus că sunteÈ›i un "tip feroce", dar numai aÈ™a, în ironie. — Ce înÈ›elegeÈ›i prin asta? Vă rog, Alexei Ivanovici, explicaÈ›i mi pentru numele lui Dumnezeu sau pentru numele lui Hristos! — Ei, de ajuns, destul! își ieÈ™i din nou din sărite Velceaninov È™i răcni la dânsul: E timpul să plecaÈ›i. Hai, luaÈ›i o din loc! — Ba nu i de ajuns de fel! se zborÈ™i È™i Pavel Pavlovici. Chiar dacă dumneavoastră v aÈ›i săturat de mine, È™i încă nu i destul, căci mai întâi trebuie să bem împreună un păhărel È™i să ciocnim. Să bem È™i după aceea pot să plec. Altfel — nu, nu i de ajuns! — ȘtiÈ›i ce, Pavel Pavlovici, sunteÈ›i atât de bun să vă duceÈ›i la dracu ori nu? — Sunt! Pot să mă duc È™i la dracu, dar în prealabil să bem un păhăruÈ›. AÈ›i spus că nu doriÈ›i să beÈ›i în special cu mine... foarte frumos, în schimb eu vreau să beau neapărat un pahar de vin cu dumneavoastră! Pavel Pavlovici nu È™i mai strâmbă figura È™i nici nu mai chicoti. Totul parcă se transformase brusc într-însul, făcându l de nerecunoscut È™i la chip È™i la ton, comparativ cu omul pe care l avusese în faÈ›a sa cu câteva clipe mai înainte, încât Velceaninov rămase înmărmurit. — Hai să bem, Alexei Ivanovici, nu mă refuzaÈ›i! urmă Pavel Pavlovici, apucându l strâns de mână È™i privind straniu în ochii săi. Pesemne nu era vorba numai de băutură. — Fie, dacă doriÈ›i, mormăi Velceaninov, unde i È™ampania? Dar, vedeÈ›i, n a mai rămas decât ceva la fund, ca o drojdie. — Este destul pentru două pahare, curată drojdie, adevărat, dar o s o bem È™i o să ciocnim. FiÈ›i bun È™i luaÈ›i paharul dumneavoastră. Amândoi ciocniră È™i dădură pe gât băutura. — Aha, dacă i aÈ™a... acum... ah! făcu Pavel Pavlovici, își duse o mână la frunte È™i rămase câteva clipe în poziÈ›ia asta. Velceaninov aÈ™tepta, crezând că de data aceasta celălalt va rosti ultimul cuvânt. Dar Pavel Pavlovici nu scoase nici o vorbă, È™i numai îl privea tăcut pe Velceaninov, cu gura crispată într un zâmbet viclean È™i sarcastic. — ÃŽn definitiv, ce vreÈ›i de la mine, beÈ›iv ce sunteÈ›i? Mă prostiÈ›i! răcni furios Velceaninov È™i bătu cu piciorul în pământ. — Nu răcniÈ›i, nu răcniÈ›i, de ce răcniÈ›i? zise repede Pavel Pavlovici, căutând să l potolească pe celălalt cu un gest al mâinii. Nu vă prostesc, nu vă prostesc. Ah! ȘtiÈ›i ce sunteÈ›i... È™tiÈ›i ce sunteÈ›i acum pentru mine? È™i deodată îl apucă de mână È™i i o sărută fără ca Velceaninov să fi avut timp a È™i o retrage. — Iată cine sunteÈ›i acum pentru mine, iar eu pot să mă duc la dracu. — AÈ™teptaÈ›i, staÈ›i puÈ›in! strigă Velceaninov, venindu È™i în fire. Am uitat să vă spun ceva... Pavel Pavlovici se întoarse de la ușă. — VedeÈ›i, turui Velceaninov neobiÈ™nuit de repede, îmbujorându se la față È™i uitându se în altă parte. Mâine ar trebui să vă duceÈ›i neapărat la familia PogorelÈ›ev... să faceÈ›i cunoÈ™tință cu ei È™i să le mulÈ›umiÈ›i — neapărat... — Neapărat, neapărat, cum să nu pricep! arătă Pavel Pavlovici o deplină înÈ›elegere a acestei îndatoriri, dând repede din mână, ca È™i când n ar fi fost nevoie să i se mai amintească. — Afară de asta È™i Liza vă aÈ™teaptă cu multă nerăbdare. I am făgăduit... — Liza, zise Pavel Pavlovici, răsucindu se în loc. Liza? ȘtiÈ›i oare ce a fost pentru mine Liza, ce a fost È™i ce este? Ce a fost È™i ce este? răcni el, într un acces de exaltare. Dar... Hm! Despre asta mai pe urmă... totul mai pe urmă. Dar pentru moment nu i destul că am băut un pahar de vin cu dumneavoastră, mai am nevoie È™i de altă satisfacÈ›ie... TrusoÈ›ki își puse pălăria pe un scaun È™i l privi pe Velceaninov, ca È™i adineaori, cu răsuflarea întretăiată. — SărutaÈ›i mă, Alexei Ivanovici! îi propuse brusc oaspetele. — V aÈ›i îmbătat? izbucni acesta, făcând un pas îndărăt. — Da, sunt beat, totuÈ™i sărutaÈ›i mă, Alexei Ivanovici! Zău sărutaÈ›i mă. Oare eu nu v am sărutat adineaori mâna? Alexei Ivanovici tăcu câteva clipe, parcă l ar fi lovit cineva cu măciuca în cap. Apoi se aplecă scurt spre Pavel Pavlovici care i ajungea abia până la umăr È™i l sărută pe buzele i care duhneau a vin. De altfel, nici nu mai È™tia bine dacă l sărutase ori nu. — Ehei, È™i acum, acum, se dezlănÈ›ui Pavel Pavlovici cu ochii învăpăiaÈ›i, într un acces de beÈ›ie, nu È™tiu ce să spun. Mă gândeam pe atunci: "Nu cumva È™i ăsta? Dacă È™i ăsta, zic, dacă È™i ăsta — atunci în cine pot să am încredere pe lume?" Pavel Pavlovici izbucni deodată în hohote de plâns. — Vă daÈ›i seama oare ce fel de prieten mi aÈ›i rămas? Zicând acestea, TrusoÈ›ki o zbughi pe ușă, È›inându È™i pălăria în mână. Velceaninov rămase iarăși înmărmurit câteva clipe ca È™i după prima vizită a lui Pavel Pavlovici. "Uf, un măscărici beÈ›ivan È™i nimic mai mult!" È™i făcu un gest de lehamite cu mâna. "Hotărât, nimic mai mult", repetă energic când se dezbrăcă È™i se culcă în pat. VIII Boala Lizei A doua zi de dimineață, în aÈ™teptarea lui Pavel Pavlovici, care făgăduise că va veni la timp în vederea plecării la familia PogorelÈ›ev, Velceaninov măsura odaia încoace È™i încolo, își sorbea cafeaua È™i fuma, chinuit de un gând: că semăna cu un om care, trezindu se din somn, își aduce aminte că în ajun primise o palmă... "Hm... ÃŽÈ™i dă el perfect de bine seama despre ce i vorba È™i vrea să se răzbune pe mine, servindu se de Liza!" își zise È™i îl trecu un fior de groază. Chipul drăgălaÈ™ È™i trist al bietei copile îi apăru în faÈ›a ochilor. Inima îi zvâcni mai puternic. Da gândul că chiar astăzi, în curând, peste două ore, o va vedea iarăși pe Liza sa. "Ah, fără nici o îndoială, conchise el cu înflăcărare, de azi înainte asta i toată viaÈ›a mea È™i singurul meu scop. Ce importanță au toate palmele È™i amintirile acestea? Ce È›el am avut până acum în viață? Numai neorânduială È™i tristeÈ›e? Dar acum toate s au schimbat radical. Acuma i cu totul altceva!" Dar, în pofida încântării sale, îl năpădeau gânduri peste gânduri. "Are să se răzbune pe mine prin Liza, asta i limpede ca lumina zilei. Se va răzbuna È™i pe Liza. Printr-însa mă va da gata pentru toate cele. Hm... pentru nimic în lume nu i mai pot îngădui ieÈ™iri ca acelea de aseară, È™i — aducându È™i aminte — se îmbujoră la față. TotuÈ™i, văd că nu mai vine, deÈ™i suntem la amiază!" AÈ™teptă mult, până la douăsprezece È™i jumătate, iar nerăbdarea îi sporea din ce în ce mai mult. Pavel Pavlovici nu mai venea. ÃŽn cele din urmă, gândul care îi încolÈ›ise mai demult în minte, — È™i anume că TrusoÈ›ki într adins nu va veni, numai È™i numai ca să l chinuiască cu extravaganÈ›ele lui, ca cele din ajun, îl scoase cu totul din sărite: "Știe că depinde de dânsul. Ce se va întâmpla cu Liza? Cum m aÈ™ putea înfățiÈ™a acum la Liza fără el?" ÃŽn sfârÈ™it, Velceaninov nu mai putu răbda È™i la ora unu fix porni cu trăsura în goană spre biserica Pokrov. Acolo i se spuse că Pavel Pavlovici nici nu dormise acasă, ci se întorsese pe la orele nouă dimineaÈ›a, stătuse cam vreun sfert de ceas È™i plecase din nou. ÃŽn dreptul uÈ™ii lui Pavel Pavlovici, Velceaninov ascultă relatările servitoarei, pe când învârtea maÈ™inal mânerul uÈ™ii încuiate, trăgându l la dreapta È™i la stânga. Venindu È™i în fire, scuipă necăjit, lăsă în pace clanÈ›a È™i rugă să fie condus la Maria Sâsoevna, care — auzind despre cine era vorba — veni singură cu dragă inimă. Era o persoană bună la inimă, "o femeie cu simțăminte nobile", cum se exprimase Velceaninov istorisind mai târziu Clavdiei Petrovna convorbirea avută cu dânsa. După ce îl întrebă pe scurt cum transportase fetiÈ›a în ajun, Maria Sâsoevna se puse numaidecât pe povestit despre Pavel Pavlovici. După spusele sale, "ea de mult i ar fi făcut vânt, dacă nu era la mijloc copilaÈ™ul. De altfel, fusese mutat din hotel din pricina vieÈ›ii lui dezordonate. Nu i păcat să aduci în casă o femeie de moravuri uÈ™oare, când ai un copilaÈ™ care începe să priceapă! Ba îi È™i strigase fetiÈ›ei: «Asta are să È›i fie mamă, dacă o să vreau!» N ai să mă crezi, dar până È™i femeia aceea l a scuipat între ochi. Iar alteori tatăl se răstea către fetiță: «Tu nu eÈ™ti fiica mea, ci un... bastard!»" — Nu mai spune! rosti, înspăimântat Velceaninov. — Am auzit cu urechile mele. E un beÈ›iv, într adevăr, care nici nu È™i dă seama ce vorbeÈ™te. TotuÈ™i față de un copil nu se fac asemenea lucruri. DeÈ™i i mică de ani, dar începe să i lucreze mintea. FetiÈ›a plânge. Văd că se chinuia rău de tot. Mai deunăzi s a petrecut în curtea noastră o nenorocire. Un comisar cică, spuneau oamenii, a închiriat de cu seară o cameră la hotel, iar spre ziuă s a spânzurat. Se zice că ar fi intrat în banii statului. S a adunat mulÈ›ime de norod. Pavel Pavlovici nu era acasă. Iar pe fetiÈ›a, nesupravegheată de nimeni, am văzut o prin lumea îngrămădită în coridor — holbându È™i ochii, după alÈ›ii, la cel ce se spânzurase. Am adus o cât mai repede în casă. Și ce să vezi? A început să tremure È™i să se zbată în convulsii. Era neagră la față È™i, cum a intrat în odaie, s a È™i prăvălit pe podele. S a zbătut cât s a zbătut. Parcă o apucaseră cârceii. Abia È™i a revenit în simÈ›iri. De atunci Liza boleÈ™te într una. Când veni acasă È™i află despre toate acestea, Pavel Pavlovici începu s o ciupească pe Liza până o învineÈ›i pe tot trupul. El n o bate, ci o ciupeÈ™te. Apoi s a îmbătat È™i a început s o sperie: "Eu, zice, am să mă spânzur, din pricina ta o să mă spânzur — uite, cu găitanul ăsta de la storuri mă spânzur". Și, față de dânsa, făcu un laÈ›. Iar ea, sărăcuÈ›a, își pierdu de tot firea È™i, È›ipând, îl cuprinse pe taică su cu mânuÈ›ele È™i urlă: "N am să mai fac, niciodată n o să mai fac!" Să i plângi de milă, nu alta! DeÈ™i Velceaninov se aÈ™tepta la întâmplări extraordinare, totuÈ™i cele auzite îl uluiră într atâta, încât nici nu i veni să le creadă. Maria Sâsoevna îi mai înÈ™iră È™i alte fapte. Astfel, într un rând, dacă nu s ar fi întâmplat să fie ea de față, Liza s ar fi aruncat pe fereastră. Când plecă de acolo, Velceaninov era năuc, de parcă băuse: "Am să l omor ca pe un câine, o să i dau la cap cu o bâtă!" îi fulgeră în minte. Și gândul acesta îi stărui îndelung în cap. Velceaninov tocmi o trăsură È™i plecă la familia PogorelÈ›ev. ÃŽncă înainte de a ieÈ™i din oraÈ™, echipajul fu nevoit să se oprească la o răspântie, lângă un podeÈ› peste un È™anÈ›, pe care trecea un mare convoi funebru. De o parte È™i de alta a podeÈ›ului se îngrămădiseră câteva trăsuri, aÈ™teptând. Se opreau È™i trecători. Era înmormântarea unui om bogat. Convoiul de cupeuri, care l conduceau pe răposat la lăcaÈ™ul de veci, se întindea pe o lungă distanță, iar în fereastra unui cupeu din alai, străfulgera înaintea lui Velceaninov chipul lui Pavel Pavlovici. Ar fi zis că i se pare, dacă acesta nu È™i ar fi scos capul pe fereastră È™i nu l ar fi salutat, zâmbind. Pesemne era foarte bucuros că l recunoscuse pe Velceaninov, îi făcu chiar semne cu mâna din cupeu. Atunci Velceaninov sări din trăsură È™i alergă până la geamul cupeului lui Pavel Pavlovici, înfruntând îngrămădeala de oameni, pe sergenÈ›ii de stradă È™i împrejurarea că cupeaua se urcase pe podeÈ›. TrusoÈ›ki era singur înăuntru. — Ce i cu dumneavoastră? răcni Velceaninov. De ce n aÈ›i venit la mine? Cum de vă aflaÈ›i aici? — îndeplinesc o datorie creÈ™tinească, dar nu răcniÈ›i aÈ™a, nu răcniÈ›i, aduc ultimele omagii... chicoti Pavel Pavlovici, mijindu È™i vesel ochii, conduc la lăcaÈ™ul de veci rămășiÈ›ele pământeÈ™ti ale adevăratului meu amic, Stepan Mihailovici. — Asta i o nerozie, beÈ›ivan fără minte ce sunteÈ›i! strigă încă È™i mai tare Velceaninov, rămânând o clipă descumpănit. Coborâți pe loc È™i haideÈ›i cu mine, numaidecât! — Imposibil... datoria înainte de toate... — Am să vă scot cu forÈ›a de acolo! urlă Velceaninov. — Iar eu o să È›ip, o să È›ip! chicoti tot atât de vesel Pavel Pavlovici, de parcă s ar fi jucat cineva cu dânsul, È™i se refugie în fundul cupeului. — Păzea, păzea că te calcă! strigă un sergent de stradă. ÃŽntr adevăr, coborând de pe pod, un cupeu străin răsări în faÈ›a convoiului mortuar È™i produse vâlvă. Velceaninov se văzu nevoit să sară în lături. MulÈ›imea È™i alte trăsuri îl împinseră mai departe. Velceaninov scuipă cu dezgust È™i se strecură spre echipajul său. "Totuna i, nici nu se cade să l iau cu mine în halul ăsta !" se gândi el neliniÈ™tit, în deplină confuzie. Când Velceaninov relată Klavdiei Petrovna povestirile Mariei Sâsoevna È™i strania ântâlnire de la înmormântare, aceasta căzu pe gânduri È™i i spuse: — Mi e teamă pentru dumneata. Trebuie să întrerupi cu dânsul orice relaÈ›ii. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! — Puah! E un măscărici, beÈ›ivan, È™i nimic mai mult! exclamă furios Velceaninov, să mi fie frică de dânsul? Și cum aÈ™ putea întrerupe relaÈ›iile cu dânsul când la mijloc e Liza? GândeÈ™te te la dânsa! Liza se îmbolnăvise. De cu seară o scuturau frigurile È™i din oraÈ™ era aÈ™teptat un doctor vestit după care se trimisese încă în zori de zi. Această veste îl zdruncină complet pe Velceaninov. Klavdia Petrovna îl duse la bolnavă. — Ieri am observat o cu multă luare aminte, remarcă ea, oprindu se la uÈ™a odăii unde se afla Liza. E o fetiță mândră È™i tristă. Se ruÈ™inează că i găzduită de noi È™i că tatăl său a părăsit o aÈ™a. Asta i toată boala ei. — Cum a părăsit o? De ce îți închipui că a părăsit o? — E destul că i a dat drumul să vină aici într o casă cu totul necunoscută È™i cu un om aproape tot atât de necunoscut, sau aproape... — Dar eu singur am luat o, È™i am luat o cu de a sila, aÈ™a că nu găsesc... — O, Doamne sfinte, aÈ™a vede lucrurile Liza, care i un copil. După părerea mea, tatăl ei n are să vină niciodată. Văzându l singur pe Velceaninov, Liza nu se miră de loc. Surâse doar trist È™i È™i întoarse la perete căpÈ™orul care i ardea de fierbinÈ›eală. Nu răspunse nimic la consolările timide È™i la promisiunile călduroase ale lui Velceaninov de a l aduce a doua zi, neapărat, pe tatăl său. IeÈ™ind din odaia ei, el izbucni deodată în plâns. Doctorul sosi abia către seară. După ce examină pe bolnavă, el îi sperie de la primul cuvânt pe cei de față, reproșându le de ce nu l chemaseră mai înainte. Când i se spuse că fetiÈ›a se îmbolnăvise abia în ajun, nici nu i veni să creadă. "Totul depinde de modul cum va petrece ea noaptea asta, încheie el în cele din urmă È™i, dând dispoziÈ›iile necesare, plecă cu făgăduiala că a doua zi va veni cât se poate mai devreme. Velceaninov vru să rămână neapărat peste noapte acolo, dar Klavdia Petrovna îl convinse "să mai încerce o dată a l aduce aici pe monstrul acela". — ÃŽncă o dată? repetă, turbat de mânie, Velceaninov. Da, de data asta am să l leg fedeleÈ™ È™i am să l aduc pe sus. Gândul de a l lega È™i de a l aduce în braÈ›e pe Pavel Pavlovici puse o absolută stăpânire asupra i. — Absolut de loc nu mă simt vinovat față de dânsul, se adresă la plecare Velceaninov Klavdiei Petrovna. Reneg toate vorbele mele josnice È™i plângăreÈ›e, debitate de mine ieri, adăugă el cuprins de furie. Liza È™edea culcată cu ochii închiÈ™i, pesemne dormea. Se simÈ›ea parcă mai bine. Când Velceaninov se aplecă grijuliu asupra căpÈ™orului său ca să i sărute măcar un colÈ›iÈ™or de rochiță, luându È™i rămas bun, Liza își deschise dintr o dată ochii, ca È™i când l ar fi pândit, È™i È™opti: "Ia mă de aici!" Era o rugăminte blândă È™i tristă, fără nici o umbră din surescitarea din ajun. Vibra în tonul său o resemnare că rugămintea ei nu se va îndeplini niciodată. Deznădăjduit la culme, Velceaninov dădu s o asigure că nu era cu putință a o duce în altă parte. Ea închise ochii în tăcere È™i nu mai scoase nici o vorbă, parcă nici nu l ar fi auzit, nici nu l ar fi văzut. După ce ajunse în oraÈ™, Velceaninov porunci birjarului să l ducă de a dreptul spre biserica Pokrov. Se făcuse ora zece. Pavel Pavlovici nu era însă acasă. Velceaninov îl aÈ™teptă o bună jumătate de ceas, plimbându se încoace È™i încolo pe coridor într o nerăbdare maladivă. Maria Sâsoevna îl încredință în cele din urmă că Pavel Pavlovici n are să se întoarcă acasă decât abia în zori de ziuă. "Atunci È™i eu am să vin dis de dimineață", hotărî Velceaninov È™i, în culmea indignării, se îndreptă spre casă. Dar mare i fu uimirea când, înainte de a fi intrat în casă, auzi de la Mavra că oaspetele său din ajun îl aÈ™tepta încă de la orele zece. — Și ceai a binevoit să bea la noi, È™i după vin m a trimis, È™i o bumaÈ™că albastră de cinci ruble mi a dat. IX Vedenia Pavel Pavlovici se instalase foarte confortabil. Ședea pe acelaÈ™i scaun ca în ajun, fuma È›igară după È›igară È™i tocmai își turnase al patrulea pahar, È™i ultimul, din sticla de vin. Ceainicul È™i ceaÈ™ca de ceai, pe jumătate goală, se aflau alături pe masă. FaÈ›a i stacojie strălucea de bună dispoziÈ›ie. ÃŽÈ™i scoase È™i haina, ca vara, rămânând numai în vestă. — IertaÈ›i mă, scumpe amice! izbucni TrusoÈ›ki, zărindu l pe Velceaninov, È™i se săltă pe scaun ca să se îmbrace. Mi am scos haina, ca să mă mai răcoresc puÈ›in... Gazda se apropie amenințător de dânsul. — ÃŽncă nu sunteÈ›i beat de tot? Se mai poate vorbi cu dumneavoastră? Pavel Pavlovici se zăpăci un moment: — Nu, nu chiar de tot... Mi am făcut datoria față de răposat. Sunt numai puÈ›in afumat... — Dar sunteÈ›i în stare să mă înÈ›elegeÈ›i? — De aceea m am È™i înfățiÈ™at, ca să vă înÈ›eleg. — Atunci am să încep prin a vă spune de a dreptul că sunteÈ›i un ticălos! izbucni Velceaninov, cu glasul sugrumat de furie. — Dacă cu asta începeÈ›i, oare cu ce o să sfârÈ™iÈ›i? dădu să protesteze Pavel Pavlovici, foarte speriat , dar Velceaninov continuă să l apostrofeze fără a l asculta. — Fiica dumneavoastră e bolnavă, îi pe moarte. AÈ›i părăsit o ori nu? — Moare, într adevăr? — E bolnavă, foarte bolnavă, grav bolnavă ! — Nu cumva i vorba numai de micile sale accese? — Nu mai îndrugaÈ›i nerozii. E bolnavă rău de tot. Ar fi trebuit cel puÈ›in să vă fi dus pe acolo... — Să mulÈ›umesc gazdelor, să le mulÈ›umesc pentru ospitalitate. Am priceput, Alexei Ivanovici, dragă, bunul meu amic, bâigui el, prinzându i mâna între palmele sale, cu o înduioÈ™are de beÈ›iv, cu lacrimi în ochi, ca È™i cum ar fi implorat iertare... Alexei Ivanovici, nu strigaÈ›i, nu strigaÈ›i aÈ™a... De aÈ™ muri, de aÈ™ cădea beat în Neva, ce importanță ar fi avut în situaÈ›ia de astăzi? Iar cât priveÈ™te pe domnul PogorelÈ›ev, avem tot timpul să ne ducem la dânsul. Velceaninov se reculese, stăpânindu se cu greu. — SunteÈ›i beat, nu È™tiÈ›i ce vorbiÈ›i! îi tăie aspru vorba Velceaninov. Sunt gata să am o explicaÈ›ie cu dumneavoastră... chiar sunt bucuros, È™i cât mai degrabă... De aceea am È™i venit. Dar mai întâi de toate voi lua măsuri. Azi va trebui să dormiÈ›i la mine. Mâine dimineață vă iau È™i mergem acolo. N o să scăpaÈ›i din gheara mea! urlă el din nou. Am să vă leg cobză È™i o să vă duc pe sus. Vă convine divanul ăsta? È™i Velceaninov, înăbuÈ™indu se de furie, îi arătă divanul lat È™i moale din faÈ›a patului de lângă celălalt perete, pe care dormea el însuÈ™i. — Mă rog, oriunde... — Nu oriunde, ci aici, pe divanul ăsta! iată cearÈ™af, plapumă, pernă (Velceaninov scoase toate dintr un dulap È™i în pripă le aruncă lui Pavel Pavlovici, care își întinse smerit mâinile după ele). Să vă faceÈ›i patul îndată! AÈ™ ter ne È›i l numaidecât! Cu braÈ›ele încărcate de lucruri, Pavel Pavlovici rămase nehotărât în mijlocul odăii, cu un zâmbet prelung pe faÈ›a i de om beat. Dar la a doua izbucnire a lui Velceaninov, care tuna È™i fulgera, Pavel Pavlovici se puse în grabă pe treabă. Dădu la o parte masa È™i, răsuflând din greu, desfăcu È™i întinse cearÈ™aful, cu ajutorul lui Velceaninov, încântat de docilitatea È™i de zăpăceala oaspetelui său. — TerminaÈ›i tot vinul din pahar È™i culcaÈ›i vă, ordonă din nou Velceaninov, își dădu seama că trebuia să ordone: dumneavoastră aÈ›i trimis după vin? — Eu, da... ÃŽmi închipuiam, Alexei Ivanovici, că n o să mă lăsaÈ›i să trimit după vin. — Bine că v aÈ›i închipuit. Dar trebuie să mai aflaÈ›i încă ceva. Vă anunÈ› o dată pentru totdeauna că am hotărât să nu vă mai suport schimonosirile È™i nici sărutările beÈ›ivăneÈ™ti de ieri. Asta n o să vă mai îngădui. — ÃŽnÈ›eleg È™i eu, Alexei Ivanovici, că aÈ™a ceva nu i cu putință decât o singură dată, zâmbi Pavel Pavlovici, mulÈ›umit de sine însuÈ™i. Auzind răspunsul acesta, Velceaninov, care măsura odaia cu paÈ™i nervoÈ™i, se opri brusc cu un aer aproape grav în faÈ›a lui TrusoÈ›ki. — Pavel Pavlovici, vorbiÈ›i deschis, fără ocoliÈ™uri. SânteÈ›i un om inteligent, recunosc din nou, dar vă asigur că aÈ›i apucat pe o cale greÈ™ită. VorbiÈ›i fățiÈ™, purtaÈ›i vă pe față È™i, pe cuvântul meu de onoare, vă voi răspunde la tot ce doriÈ›i. Pavel Pavlovici zâmbi iarăși cu un surâs prelung, destul ca să l scoată din sărite pe Velceaninov, care izbucni: — StaÈ›i! Nu vă prefaceÈ›i, vă citesc până n fundul sufletului. Sunt gata, repet, pe cuvântul meu de onoare, să vă răspund la toate È™i veÈ›i căpăta orice satisfacÈ›ie posibilă, sau chiar imposibilă. Ah, cât aÈ™ dori să mă înÈ›elegeÈ›i... — Dacă sunteÈ›i aÈ™a de bun, rosti Pavel Pavlovici, apropiindu se de el cu un aer circumspect, straÈ™nic m ar interesa să È™tiu ce aÈ›i înÈ›eles ieri prin expresia de tip feroce. Velceaninov scuipă cu dezgust È™i măsură mai departe camera cu un pas È™i mai grăbit. — Nu, Alexei Ivanovici, nu vă arătaÈ›i astfel scârba. M aÈ›i făcut foarte curios È™i de aceea am È™i venit aici pentru verificare... IertaÈ›i mă, vă rog, că nu mă pot exprima destul de limpede. Am citit eu însumi într o revistă la rubrica de critică despre tipul "feroce" È™i despre cel "paÈ™nic". Azi dimineață mi am adus aminte... fiindcă îl uitasem... dar, drept vorbind, nici mai înainte nu i prea prinsesem bine înÈ›elesul. Iată, de pildă, în ce aÈ™ vrea să fiu lămurit: Stepan Mihailovici Bagautov, răposatul, a fost un tip "feroce" sau "paÈ™nic"? Cum să l clasific? Velceaninov tăcea mereu, pășind măsurat prin odaie. Se opri dintr o dată È™i rosti mânios: — AparÈ›ine tipului "feroce" omul care mai curând l ar fi otrăvit pe Bagautov, când ar fi băut amândoi È™ampanie în numele fericitei revederi, cum aÈ›i băut dumneavoastră de pildă, aseară, împreună cu mine, dar nu l ar fi condus la cimitir, cum aÈ›i făcut o singur deunăzi, dracu È™tie din ce motive ascunse, tainice, dezgustătoare —dedându vă la niÈ™te abjecte scălămbăieli care vă dezonorează în primul rând pe dumneavoastră înÈ™ivă! — Chiar aÈ™a, nu s ar fi dus, încuviință Pavel Pavlovici, totuÈ™i prea mă forfecaÈ›i... — Nu face parte din categoria tipului "feroce", perora înainte Velceaninov, fără să audă nimic în înflăcărarea lui, omul acela care își născoceÈ™te fel de fel de închipuiri năstruÈ™nice, întocmind bilanÈ›uri de dreptate È™i de justiÈ›ie, învățându È™i ofensa pe de rost ca o lecÈ›ie, văicărindu se, maimuțărindu se, fandosindu se, agățându se de gâtul oamenilor — È™i când colo îl vezi că pentru aÈ™a ceva își iroseÈ™te tot timpul. Dar ia spuneÈ›i mi! E adevărat că aÈ›i vrut să vă spânzuraÈ›i? E adevărat? — La beÈ›ie poate să mă fi aiurit, dar nu mai È›in minte. Nouă, oamenilor de oarecare condiÈ›ie, Alexei Ivanovici, nu ne prea È™ade bine să turnăm otravă în pahar. Apoi, pe lângă faptul că sunt un slujbaÈ™ bine văzut, ba chiar cu ceva stare, poate mi ar trece prin gând să mă È™i însor a doua oară. — Mai cu seamă că ai putea nimeri la ocnă. — BineînÈ›eles, există È™i riscul acesta, deÈ™i în ziua de azi, pe la judecăți, se dau destule circumstanÈ›e atenuante. ÃŽmi vine să vă povestesc o istorioară tare hazlie, pe care mi am amintit o deunăzi în cupeu la înmormântare È™i pe care aÈ™ vrea să v o împărtășesc. AÈ›i pomenit adineauri de "cei ce se atârnă de gâtul oamenilor". Poate vă mai aduceÈ›i aminte de unul Semion Petrovici LivÈ›ov, care ne a vizitat de câteva ori, pe când vă aflaÈ›i la noi în oraÈ™ul T. Fratele său mezin, socotit È™i el ca un tânăr din Petersburg, avea o slujbă pe lângă guvernatorul din oraÈ™ul V. È™i se distingea, de asemenea, prin fel de fel de calități. Se certă într un rând cu colonelul Golubenko într o societate, față de mai multe doamne, printre care se găsea È™i aleasa inimii sale. Se socoti jignit, dar își înghiÈ›i obida, ascunzându È™i o. ÃŽntre timp, Golubenko îi cuceri iubita È™i o ceru în căsătorie. Dar ce să vezi? LivÈ›ov acesta se împrieteni la cataramă cu Golubenko, uitând trecutul, È™i se oferi chiar să i fie cavaler de Onoare la nuntă, È›inându i pirostriile. ÃŽntorcându se de la cununie, LivÈ›ov — îmbrăcat în frac È™i cu părul frizat — se apropie de mire ca să l felicite È™i să l sărute, față de întreaga societate nobilă, în frunte cu guvernatorul È™i, aÈ™a cum era, îi vârî în pântece un pumnal lui Golubenko care se prăbuÈ™i la pământ. ÃŽnchipuiÈ›i vă, propriul său cavaler de onoare... ce ruÈ™ine! Dar asta nu i totul! Cum îl străpunse cu pumnalul pe mire, LivÈ›ov se repezi în dreapta È™i n stânga, exclamând: "Vai, ce am făcut! Vai, ce am făcut!" Lacrimile îi curgeau È™iroaie. Tremura tot. Se atârna de gâtul oamenilor, chiar de al doamnelor: "Vai, ce am făcut! Vai, ce am făcut!" Hi hi hi! Ne a făcut să leÈ™inăm de râs! Păcat numai de Golubenko, care, de fapt, se făcu bine, în cele din urmă... — Nu văd cu ce rost mi aÈ›i povestit toate acestea, se încruntă cu asprime Velceaninov. — Totu i că a fost în stare să lovească cu pumnalul, chicoti Pavel Pavlovici. Și, după cum se vede, omul acesta nu era un tip, ci un mucos, care de frică a uitat până È™i buna cuviință, atârnându se de gâtul cucoanelor față de guvernator. Dar îl înjunghiase, își atinsese È›inta... Numai pentru asta am vrut să vă povestesc istorioara. — DuceÈ›i vă la dracu! răcni, exasperat, Velceaninov, ca È™i cum s ar fi frânt ceva într-însul. LuaÈ›i vă tălpășiÈ›a cu toate ascunziÈ™urile voastre mârÈ™ave, nemernicule, È›ineÈ›i cu tot dinadinsul să mă speriaÈ›i, chinuitor de copii, lepădătură, ticălosule, ticălosule, ticălosule! zbieră el ca scos din minÈ›i, înăbuÈ™indu se la fiecare cuvânt. Pavel Pavlovici se cutremură È™i chiar mahmureala îi trecu puÈ›in. Buzele îi tremurau. — Adică, Alexei Ivanovici, pe mine mă numiÈ›i ticălos — dumneavoastră, pe mine? Velceaninov își recăpătă numaidecât stăpânirea de sine. — Sunt gata să mi cer scuze, răspunse gazda după o scurtă tăcere, cuprins de gânduri sumbre, dar numai în cazul când dumneavoastră înÈ™ivă aÈ›i fi de acord să procedaÈ›i de acum înainte fără ocoliÈ™uri. — ÃŽn locul domniei voastre, Alexei Ivanovici, eu mi aÈ™ fi cerut scuze fără nici o condiÈ›ie. — Fie È™i aÈ™a, zise Velceaninov, după ce tăcu din nou un timp. ÃŽmi cer scuze. Trebuie însă să încuviinÈ›aÈ›i singur, Pavel Pavlovici, că după cele petrecute nu mă mai simt vinovat cu nimic față de domnia voastră, cât priveÈ™te întreaga chestiune, nu numai cazul de acum. — Dar ce chestiuni pot să aibă loc între noi? zâmbi È™iret Pavel Pavlovici È™i își lăsă ochii în pământ. — Dacă i aÈ™a, cu atât mai bine, cu atât mai bine! IsprăviÈ›i vă de băut vinul È™i culcaÈ›i vă, căci eu oricum tot n o să vă dau drumul... — Mda... vinul ăsta... rosti cu sfială Pavel Pavlovici, totuÈ™i se apropie de masă È™i sorbi ultimul pahar, turnat mai demult. Pesemne băuse din belÈ™ug mai înainte, aÈ™a că mâna i tremura È™i udă cu o parte din vin duÈ™umeaua, cămaÈ™a È™i vesta... Bău totuÈ™i paharul până n fund, fiindu i parcă peste putință să l lase plin, apoi aÈ™eză paharul cu respect pe masă, se îndreptă supus spre pat să se dezbrace. — N ar fi oare mai bine să nu înnoptez la dumneavoastră? spuse deodată Pavel Pavlovici, rămânând în mână cu o gheată pe care tocmai È™i o scosese din picior. — Nu. N ar fi de loc mai bine! răspunse mânios Velceaninov, pășind neobosit prin odaie fără să se uite la dânsul. Pavel Pavlovici își scoase hainele È™i se puse în pat. După un sfert de ceas se culcă È™i Velceaninov, care stinse lumânarea Nu putea adormi pradă neliniÈ™tii. Un element nou, care parcă încurca È™i mai mult lucrurile, răsări, din senin de undeva, tulburându l, fără să È™i dea seama de ce se simÈ›ii ruÈ™inat de această neliniÈ™te. Când era cât pe ce să aÈ›ipească, un foÈ™net îl trezi de a binelea. ÃŽÈ™i aruncă îndată privirea la patul lui Pavel Pavlovici. ÃŽn odaie era întuneric beznă. Draperiile fuseseră trase de tot. I se păru că TrusoÈ›ki nu stătea culcat, ci se sculase È™i È™edea în capul oaselor pe marginea patului. — Ce i cu dumneavoastră? exclamă Velceaninov. — Văd o umbră, rosti în È™oaptă Pavel Pavlovici, după o scurtă aÈ™teptare. — Ce anume? Ce fel de umbră? — Acolo, în odaia de alături, am văzut parcă prin ușă o umbră. — Umbra cui? întrebă Velceaninov după o scurtă tăcere. — A Nataliei Vasilievna. Velceaninov puse picioarele pe covor È™i se uită el însuÈ™i prin antreu în camera vecină, care stătea tot timpul cu uÈ™a deschisă. Acolo nu erau draperii la ferestre, ci numai storuri, de aceea se vedea o zare de lumină. — ÃŽn odaia cealaltă nu i nimic, sunteÈ›i beat, culcaÈ›i vă! zise Velceaninov È™i se înveli cu plapuma. Pavel Pavlovici nu mai rosti nici un cuvânt È™i se culcă È™i el. — Dar mai înainte n aÈ›i văzut niciodată umbra ei? îl întrebă dintr o dată Velceaninov după vreo zece minute. — O singură dată parcă am mai văzut o, rosti abia auzit Pavel Pavlovici, tărăgănând răspunsul. Apoi se aÈ™ternu iarăși între dânÈ™ii tăcerea. Velceaninov nu È™i ar fi putut da seama cu siguranță dacă aÈ›ipise ori nu. Dar nu trecu un ceas È™i gazda tresări în aÈ™ternut, îl trezi ca un foÈ™net. Nu È™tia ce era, i se părea însă că ceva alb stătea în beznă, la doi paÈ™i de dânsul, în mijlocul odăii. Se sculă în capul oaselor È™i privi lung cam un minut. — Dumneavoastră sunteÈ›i, Pavel Pavlovici? rosti Velceaninov cu o voce stinsă, care răsună brusc în liniÈ™tea nopÈ›ii, părându i se stranie chiar lui însuÈ™i. Nu căpătă nici un răspuns, dar nu era nici o îndoială că cineva stătea în picioare în faÈ›a sa. — Dumneavoastră sunteÈ›i... Pavel Pavlovici? repetă el mai tare È™i chiar cu un glas atât de puternic, încât dacă TrusoÈ›ki ar fi dormit liniÈ™tit în pat, s ar fi deÈ™teptat pe loc È™i i ar fi răspuns. Nici un cuvânt însă. ÃŽn schimb, silueta albă, abia desluÈ™ită, se miÈ™că, apropiindu se de dânsul. Apoi se petrecu ceva straniu: într o clipită parcă se frânse ceva într-însul ca È™i deunăzi, È™i răcni din răsputeri, cu o voce aspră, sugrumată, sufocându se aproape la fiecare cuvânt: — Dacă dumneavoastră, un măscărici beÈ›ivan, vă trece prin cap că m aÈ›i putea speria, o să mă întorc cu faÈ›a la perete, îmi voi trage plapuma peste cap È™i n o să mă mai întorc toată noaptea ca să È›i dovedesc că nu dau două parale pe tine... chiar dacă i sta aÈ™a, până n zori... măscărici ce eÈ™ti... mi i È™i scârbă de tine! Zicând acestea, Velceaninov scuipă mânios spre locul unde se afla presupusul Pavel Pavlovici, se răsuci scurt în pat cu faÈ›a la perete, se acoperi cu plapuma, cum spusese, È™i rămase nemiÈ™cat ca un mort. Se aÈ™ternu o tăcere mormântală. Era greu de spus dacă umbra se apropia de dânsul sau încremenise pe loc, iai inima îi bătea tare, tare de tot. Trecură cel puÈ›in cinci minute È™i deodată, la vreo doi paÈ™i de dânsul, se auzi vocea slabă, tânguitoare, a lui Pavel Pavlovici. — Eu sunt, Alexei Ivanovici, m am sculat să caut... (È™i numi un obiect casnic din cele mai utile) nu l am găsit pe aproape... È™i am vrut să l caut uÈ™urel pe lângă patul dumneavoastră. — Dar de ce aÈ›i tăcut... când am strigat adineauri? îl întrebă Velcea-ninov cu un glas frânt, după vreo jumătate de minut. — M am speriat. RăcniÈ›i aÈ™a de tare... De aceea m am È™i speriat. — E acolo în colÈ›, la stânga, spre ușă, într un dulăpior... aprindeÈ›i lumânarea... — Găsesc È™i fără lumânare... rosti, smerit, Pavel Pavlovici, îndreptându se spre ungher... scuzaÈ›i, Alexei Ivanovici, că v am deranjat... eram ca beat. Velceaninov nu i răspunse. Stătea întors cu faÈ›a la perete È™i rămase aÈ™a toată noaptea, fără să se miÈ™te. Voia oare să È™i È›ină astfel cuvântul È™i să È™i arate în modul acesta dispreÈ›ul? Nu È™tia nici el singur ce se întâmplase cu dânsul. Tulburarea lui nervoasă se prefăcu în cele din urmă într un adevărat delir, È™i el mult timp nu mai putu adormi. DeÈ™teptându se a doua zi către orele zece, Velceaninov sări ars È™i se trezi pe marginea patului, ca aruncat de un arc. Dar Pavel Pavlovici nu se mai afla în odaie. Rămăsese numai patul său gol, desfăcut. TrusoÈ›ki o È™tersese în zori de ziuă. — Știam că aÈ™a are să se întâmple! exclamă Velceaninov, plesnindu se cu palma peste frunte. X La cimitir Temerile doctorului se adeveriră. Lizei i se făcu dintr o dată mai rău, cum nu È™i închipuise în ajun nici Velceaninov, nici Klavdia Petrovna. DimineaÈ›a, Velceaninov o mai găsi pe bolnavă conÈ™tientă, toropită însă de o mare febră. Ulterior, el încredinÈ›a pe toÈ›i că fetiÈ›a îi zâmbise, ba chiar îi întinsese mânuÈ›a fierbinte. Dacă acesta era adevărul sau numai rodul unei involuntare închipuiri, ca o consolare — nu se mai putea verifica. ÃŽn faptul nopÈ›ii, bolnava își pierdu cunoÈ™tinÈ›a È™i în starea asta rămase până la sfârÈ™it. A zecea zi de la sosire, Liza muri. ÃŽn vremea asta, Velceaninov trecu prin mari chinuri. Familia PogorelÈ›ev era îngrijorată chiar de starea sănătății sale. ÃŽn timpul acesta dureros, el petrecu la vilă cele mai multe zile. Când boala Lizei se apropie de deznodământ, Velceaninov stătea singur ceasuri întregi în câte un ungher, parcă fără să se gândească la nimic. Klavdia Petrovna venea uneori la dânsul ca să l distreze, dar el îi răspundea monosilabic, făcând sforțări să stea de vorbă cu ea. Klavdia Petrovna nu se aÈ™teptase că "toate acestea îl vor impresiona atât de puternic". Mai degrabă Velceaninov se lua cu copiii, care îl făceau chiar să râdă, câteodată. TotuÈ™i se scula de pe scaun aproape din ceas în ceas È™i se ducea în vârful degetelor să vadă ce face bolnava. Uneori, i se părea că fetiÈ›a îl recunoaÈ™te. Nu mai avea nici o speranță în privinÈ›a însănătoÈ™irii ei, ca È™i toÈ›i ceilalÈ›i, dar nu se depărta de odaia, unde trăgea să moară Liza, stând de obicei în camera de alături. ÃŽn vremea asta totuÈ™i, Velceaninov, de vreo două ori, desfășură o activitate extraordinară. Pleca bezmetic la Petersburg după doctori, aducea pe medicii cei mai vestiÈ›i È™i făcea consulturi. Al doilea È™i cel din urmă consult avu loc în ajunul morÈ›ii copilului. Cu vreo trei zile mai înainte, Klavdia Petrovna vorbi stăruitor cu Velceaninov, că trebuie neapărat să dea de urma domnului TrusoÈ›ki: "fără dânsul, într un caz de nenorocire, nici nu vom putea înmormânta pe Liza". Velceaninov mormăi că îi va scrie. Iar PogorelÈ›ev anunÈ›a că l va descoperi cu ajutorul poliÈ›iei. ÃŽn sfârÈ™it, Velceaninov scrise un bileÈ›el de două rânduri È™i l duse la hotel. Ca de obicei, Pavel Pavlovici nu era acasă. Atunci el înmână, scrisoarea Mariei Sâsoevna, ca să i o transmită. ÃŽn cele din urmă, Liza muri într o minunată seară de vară, o dată cu apusul soarelui. De abia atunci se dezmetici Velceaninov. Pe când fetiÈ›a răposată era gătită È™i îmbrăcată într o albă rochiță de sărbătoare a uneia dintre fiicele Klavdei Petrovna, fiind aÈ™ezată în salon pe o masă cu flori între mânuÈ›e, Velceaninov se apropie de Klavdia Petrovna È™i îi declară cu ochi scăpărători că l va aduce, mort copt, pe "ucigaÈ™". Fără a i asculta sfatul de a zăbovi până a doua zi, Velceaninov plecă numaidecât la oraÈ™. Știa unde să l dibuiască pe Pavel Pavlovici. Doar nu numai după doctori se mai dusese el la Petersburg. Uneori, în timpul acela, avea impresia că, aducând la Liza pe tatăl ei, aceasta — numai la auzul glasului său — È™i ar fi venit în fire. Atunci, ca un desperat, pornea să l caute. Pavel Pavlovici își păstrase domiciliul de la hotel, dar acolo degeaba întrebă de dânsul. — Câte trei zile în È™ir nu numai nu doarme, dar nici nu dă pe acasă, îl informase Maria Sâsoevna, apoi vine aici uneori ca din întâmplare, mort beat, nu stă nici un ceas pe ceasornic È™i iar o ia din loc. ÃŽÈ™i face de cap. Un chelner de la hotelul Pokrovskaia spuse printre altele lui Velceaninov că Pavel Pavlovici frecventa de mai demult niÈ™te femei de moravuri uÈ™oare de pe bulevardul Voznesenski. Velceaninov le descoperi cu uÈ™urință. După ce le cinsti din belÈ™ug, ele își aduseră numaidecât aminte de clientul lor, recunoscându l îndeosebi după pălăria cu doliu, dar îl È™i făcură de două parale, fiindcă nu mai venea pe la dânsele. Una dintre profesioniste, numită Katia, se prinse "să l găsească neapărat pe Pavel Pavlovici, deoarece acesta se È›ine acum lipcă de MaÈ™ka Prostakova È™i are punga doldora de parale. Cât priveÈ™te pe MaÈ™ka, asta i o ticăloasă... a zăcut prin spitale... numai dacă ar vrea să deschidă gura, È™i MaÈ™ka ar înfunda Siberia... un singur cuvinÈ›el ar fi de ajuns." Dar Katia nu l descoperi atunci, în schimb făgădui ritos că l va găsi altă dată. De data asta Velceaninov își puse toată nădejdea tocmai în concursul ei. El reveni a doua zi pe la orele zece. Căpătă fără întârziere învoire pentru Katia de la stabilimentul respectiv, plătind suma cuvenită pentru absenÈ›a ei, È™i amândoi plecară pe urmele lui Pavel Pavlovici. De fapt, nu È™tia nici el însuÈ™i ce va face cu TrusoÈ›ki. ÃŽl va ucide pentru isprăvile sale, sau numai îl căuta pentru a i vesti moartea fiicei lui È™i a i cere concursul necesar la înmormântare? Primele demersuri nu dădură nici un rezultat. Aflară numai că MaÈ™ka Prostakova se bătuse cu Pavel Pavlovici cu trei zile în urmă È™i că un slujbaÈ™ oarecare, cu un scaun, "spărsese capul lui Pavel Pavlovici". ÃŽntr un cuvânt, nu l putură găsi multă vreme. Dar în cele din urmă, tocmai pe la orele două de noapte, Velceaninov — ieÈ™ind dintr o casă rău famată, după indicaÈ›ia informatorilor, se întâlni pe neaÈ™teptate, nas în nas, cu Pavel Pavlovici. Două femei îl aduceau pe TrusoÈ›ki beat mort spre casa aceea, una îl susÈ›inea de braÈ›, iar din spate un pretendent zdravăn, de statură înaltă, zbiera cât îl È›inea gura, amenințându l pe Pavel Pavlovici cu tot felul de grozăvii. Urla printre altele că acesta "l a exploatat È™i i a otrăvit viaÈ›a". Era vorba pesemne de niÈ™te bani. Femeile se arătau foarte grăbite È™i speriate. Zărindu l pe Velceaninov, Pavel Pavlovici se aruncă spre dânsul cu mâinile întinse, È›ipând de parcă l ar fi înjunghiat cineva: — Ajutor, frățioare ! Văzând silueta atletică a lui Velceaninov, pretendentul È™terse numaidecât putina. Pavel Pavlovici îi arătă, triumfător, pumnul È™i scoase un strigăt de izbândă. Atunci Velceaninov îl prinse furios de umeri È™i se apucă să l scuture atât de puternic cu amândouă mâinile, încât lui Pavel Pavlovici începură să i clănțănească dinÈ›ii. TrusoÈ›ki încetă ca prin farmec de a răcni È™i, cu o privire îndobitocită de beÈ›ivan, cată spre justiÈ›iarul său. NeÈ™tiind pesemne ce să mai facă cu dânsul, Velceaninov îi încovoie puternic spinarea È™i îl aÈ™eză alături pe o bornă de la marginea trotuarului. — A murit Liza! îi spuse. Fără să È™i ia ochii de la dânsul, Pavel Pavlovici È™edea pe bornă, susÈ›inut de către una dintre femei. Pricepu, în sfârÈ™it, È™i faÈ›a i se scofâlci brusc. — A murit... È™opti el cu o È™oaptă stranie. Velceaninov nu È™i putu da seama, dacă TrusoÈ›ki zâmbise, beat fiind, cu surâsul său prelung È™i infect, sau numai i se schimonosise figura. Dar, după o clipă, Pavel Pavlovici își ridică cu o vădită sforÈ›are dreapta tremurândă ca să facă semnul crucii, dar nu izbuti, mâna în tremur îi căzu la loc. El mai zăbovi puÈ›in, apoi se sculă greoi de pe bornă, prinse braÈ›ul femeii care l însoÈ›ea È™i, sprijinit de dânsa, porni mai departe în drumul lui, căzut parcă în nesimÈ›ire, ca È™i cum Velceaninov nici nu ar fi fost de față. Dar acesta îl înÈ™făcă iarăși de umăr. — Nu mă înÈ›elegi, monstrule, că fără tine Liza nu poate fi înmormântată? răcni Velceaninov, înăbuÈ™indu se. Pavel Pavlovici își întoarse capul. — ÃŽl mai È›ii minte... pe sublocotenentul acela... de artilerie? bolborosi el, cu limba încleiată. — Ce e e? răcni Velceaninov, cutremurându se. — El e tatăl ei! Caută l pe dânsul, pentru înmormântare... — MinÈ›i! urlă Velceaninov, ca scos din fire. Numai din răutate o spui... Știam eu că tocmai asta mi o coci! IeÈ™it din minÈ›i, Velceaninov își ridică înspăimântătorul său pumn asupra lui Pavel Pavlovici. ÃŽncă o clipă... È™i l ar fi ucis, poate, cu o singură lovitură în cap. Femeile È›ipară ascuÈ›it È™i săriră în lături. TrusoÈ›ki însă nici nu clipi din ochi. O furie sălbatică îl desfigura. — Știi tu cum se cheamă la noi... curat pe ruseÈ™te?... rosti răspicat Pavel Pavlovici (ca È™i cum i s ar fi risipit cu totul mahmureala) o înjurătură, care nu poate fi reprodusă în scris. Acolo să te È™i cari, fără zăbavă. Apoi TrusoÈ›ki se smulse cu putere din mâinile lui Velceaninov, se împiedică È™i cât pe ce era să cadă. Femeile îl prinseră È™i de data asta È™i o luară la fugă împreună cu dânsul, È›ivlindu se È™i aproape târându l după ele. Velceaninov nu l mai urmări. A doua zi, la ora unu în jurul prânzului, apăru la vila PogorelÈ›ivilor un funcÈ›ionar foarte prezentabil, între două vârste, îmbrăcat în uniformă È™i înmână cu deferență Klavdiei Petrovna un plic adresat pe numele ei, din partea lui Pavel Pavlovici TrusoÈ›ki. Plicul conÈ›inea o scrisoare, trei sute de ruble È™i hârtiile necesare pentru înmormântarea fetiÈ›ei. Scrisoarea era scurtă, extrem de respectuoasă È™i plină de cuviință, îi mulÈ›umea profund domniei sale Klavdia Petrovna pentru comportarea ei, izvorâtă din atâta bunătate față de o orfană — faptă pentru care numai unul Dumnezeu ar putea o răsplăti. Amintea destul de vag că din pricina unei grave maladii nu va putea lua parte în persoană la înmormântarea preaiubitei È™i nefericitei fiice. ÃŽÈ™i punea însă toate speranÈ›ele în bunătatea îngerească a domniei sale. Cele trei sute de ruble erau destinate — după lămuririle suplimentare din misivă — pentru înmormântare È™i îndeobÈ™te pentru cheltuielile pricinuite de boala copilei. Iar dacă va rămâne ceva din suma aceasta, ruga respectuos să se folosească pentru a se pomeni veÈ™nic sufletul răposatei Liza. FuncÈ›ionarul, aducător al scrisorii, nu putu adăuga nimic altceva. Din unele vorbe ale sale rezulta că el primise a aduce personal domniei sale scrisoarea numai la stăruitoarea rugăminte a lui Pavel Pavlovici. PogorelÈ›ev se simÈ›i chiar jignit de expresia privitoare la "cheltuielile pricinuite de boala copilei" È™i hotărî să oprească numai cincizeci de ruble pentru înmormântare, deoarece nu putea fi împiedicat un tată de a È™i îngropa copila, iar restul de două sute cincizeci să fie înapoiat fără întârziere domnului TrusoÈ›ki. Klavdia Petrovna însă decise în cele din urmă să nu i mai trimită înapoi două sute cincizeci de ruble, ci o chitanță de la biserica cimitirului despre primirea acestor bani pentru veÈ™nica pomenire a sufletului răposatei copile Elisaveta. ChitanÈ›a urma să fie înmânată neîntârziat lui Pavel Pavlovici de Velceaninov, care i o È™i trimise prin poÈ™tă la hotel. După înmormântare, Velceaninov nu se mai arătă la conac. Două săptămâni încheiate, umblă singur haihui prin oraÈ™, fără nici un È›el, pe gânduri, dând peste oameni. Alte dăți zăcea însă acasă zile întregi, întins pe divan, uitând de îndeletnicirile cele mai obiÈ™nuite. Familia PogorelÈ›ev trimise de mai multe ori după dânsul, poftindu l la conac. El făgăduia, dar numaidecât dădea uitării promisiunile. ÃŽntr un rând, însăși Klavdia Petrovna se duse la oraÈ™, dar nu l găsi acasă. AcelaÈ™i lucru se petrecu de câteva ori È™i cu avocatul, care avea să i facă comunicări. ÃŽn sfârÈ™it, procesul, condus cu multă abilitate, se încheie. Se prezentă un aranjament lesnicios. Partea adversă căzu de acord pentru o înÈ›elegere. Rămânea numai ca Velceaninov să renunÈ›e la o parte neînsemnată din proprietate. Era nevoie doar de consimțământul acestuia. Găsindu l în cele din urmă acasă, avocatul se arătă surprins de indiferenÈ›a È™i moliciunea cu care îl ascultase acest client, atât de cârciogar È™i agitat odinioară. Sosiră, în sfârÈ™it, zilele cele mai dogoritoare ale lui iulie, dar Velceaninov nici nu lua seama la vreme. Durerea sa îi măcina sufletul È™i evolua asemenea unui abces copt, lămurindu i se clipă cu clipă È™i concretizându se sub forma unui gând chinuitor. SuferinÈ›a lui cea mai mare era prilejuită de faptul că Liza nu apucase să cunoască cine e dânsul, murind fără să fi aflat cu câtă duioÈ™ie fusese iubită de el. Unicul È›el al întregii sale vieÈ›i, care licărise înainte i într o bucurie atât de încântătoare, se stinsese brusc în bezna veÈ™nică. Acest scop s ar fi întruchipat aievea în împrejurarea — cum se gândea el în orice moment — ca Liza să simtă zi cu zi, ceas cu ceas, neîntrerupt de a lungul vieÈ›ii sale, iubirea lui fără de margini. "Oamenii n au È™i nici nu pot avea un scop mai înalt, își spunea uneori Velceaninov, căzut într o lugubră exaltare. Chiar dacă există È™i alte È›eluri, nici unul nu poate fi mai sfânt decât acesta". "Prin iubirea față de Liza, se gândea el alteori, mi aÈ™ fi purificat È™i mi aÈ™ fi răscumpărat toată viaÈ›a mea trecută, îmbibată de duhoare È™i trăită fără de nici un folos. AÈ™ fi gonit pe omul trândav, vicios È™i sfârÈ™it din mine, făurind pentru viață o ființă pură, minunată... Pentru fiinÈ›a aceasta mi s ar fi iertat totul. Chiar eu singur mi aÈ™ fi iertat toate păcatele." Aceste gânduri conÈ™tiente îi răsăreau în minte, însoÈ›ite totdeauna de viziunea limpede, apropiată, emoÈ›ionantă a copilei defuncte. Reânvia în sufletul lui figura sa palidă È™i își reamintea orice expresie de pe faÈ›a ei. O revedea în sicriu printre flori. O revedea È™i fără cunoÈ™tință, în delirul febrei, cu ochii ficÈ™i, larg deschiÈ™i... ÃŽÈ™i aduse aminte că, pe când zăcea întinsă pe masă, el zărise din întâmplare un degeÈ›el al copilei, înnegrit din cine È™tie ce motiv în timpul bolii. Această imagine îl impresionase atât de adânc în clipele acelea, încât i se făcuse milă de bietul degeÈ›el. Până atunci el "fusese parcă lipsit de orice simÈ›ire", dar după aceea îi zvâcni în cap, pentru întâia oară, gândul de a l găsi neîntârziat pe Pavel Pavlovici È™i de a l ucide pe loc. Oare nu cumva tocmai mândria călcată în picioare a fetiÈ›ei omorâse această inimioară de copil, în cele trei luni de chinuri suferite din partea părintelui, care fulgerător își preschimbase iubirea în ură, o jignise adânc cu acea vorbă ruÈ™inoasă, își bătuse joc de spaimele ei È™i, în cele din urmă, o lepădase la niÈ™te oameni străini? Velceaninov își vântura mereu în minte aceste lucruri, dându le tot alte È™i alte sensuri. "Oare vă puteÈ›i închipui ce înseamnă Liza pentru mine?" își aminti el dintr o dată exclamaÈ›ia lui TrusoÈ›ki când era beat — È™i era încredinÈ›at că aceste cuvinte nu camuflau o farsă, ci exprimau purul adevăr — ascundeau o iubire autentică. "Cum putuse fi însă atât de crud monstrul acesta cu un copil pe care îl iubise odinioară aÈ™a de mult? E posibil aÈ™a ceva?" De fiecare dată Velceaninov ocolea această întrebare, ba chiar parcă o gonea. ÃŽntrebarea ascundea ceva îngrozitor, intolerabil È™i insolubil... ÃŽntr o zi, Velceaninov, fără să È™i dea seama, se trezi purtat de paÈ™ii săi în cimitirul unde fusese înmormântată Liza È™i i găsi micuÈ›ul mormânt. Nu mai trecuse pe acolo de la înmormântare. I se păruse ceva prea chinuitor. De aceea nici nu îndrăznise să se ducă la È›intirim. Dar — lucru ciudat — Cum se lipi cu pieptul de mormânt È™i l sărută simÈ›i în suflet ca o uÈ™urare. Era o seară senină. Soarele scăpăta la asfinÈ›it. De jur împrejur, pe lângă morminte, creÈ™tea o iarbă verde, mustoasă. Pe aproape, în măceÈ™i, zumzăia o albină. Florile È™i coroanele, puse pe micuÈ›ul mormânt al Lizei de către Klavdia Petrovna È™i de copiii săi, zăceau cu jumătate din petale risipite în țărână. După atâta vreme o oarecare speranță parcă îi împrospăta inima. "Mi e sufletul aÈ™a de uÈ™or!" se gândi Velceaninov, impresionat de liniÈ™tea cimitirului, privind cerul limpede È™i calm. Un val de credință curată È™i senină în ceva necunoscut i se revărsă în suflet. "Liza mi a trimis pacea asta, ea vorbeÈ™te acuma cu mine", își zise el. Se întunecase de a binelea, când Velceaninov se hotărî să se întoarcă acasă. ÃŽn drumul său, nu departe de poarta È›intirimului, se afla un fel de birt sau o cârciumă, într o căsuță scundă din bârne de lemn. Prin ferestrele deschise se zăreau oameni È™ezând la mese. Deodată, i se păru că unul dintre clienÈ›i, aÈ™ezat chiar lângă fereastră, era însuÈ™i Pavel Pavlovici care îl văzu È™i l cerceta curios de la fereastră. Velceaninov trecu mai departe, dar în curând auzi paÈ™i în urma lui. Pavel Pavlovici, în carne È™i oase, alerga după dânsul. Pesemne expresia de pace, întipărită pe figura lui Velceaninov, îl atrăsese È™i l îmbărbătase, când îl privise de la fereastră. Ajungând în dreptul lui, TrusoÈ›ki zâmbi cu timiditate — dar nu cu surâsul de beÈ›ivan de odinioară. De altfel, el nu era beat de loc. — Ziua bună! rosti el. — Ziua bună! îi răspunse Velceaninov. XI Pavel Pavlovici se însoară Dându i "ziuă bună", Velceaninov rămase surprins de sentimentele sale. I se păru ciudat să se întâlnească cu omul acesta fără să simtă vreun pic de răutate È™i să încerce față de dânsul un simțământ cu totul nou, ca un îndemn pentru o altă atitudine. — Ce seară plăcută, rosti Pavel Pavlovici, privindu l drept în ochi. — ÃŽncă n aÈ›i plecat? murmură Velceaninov, nu atât cu ton interogativ, cât ca constatarea unei realități, È™i își urmă mai departe drumul. — Am mai zăbovit puÈ›in. Am căpătat, în sfârÈ™it, postul urmărit, care are chiar caracterul unei avansări. Poimâine plec cu siguranță. — AÈ›i obÈ›inut un post? îl întrebă direct interlocutorul. — Și de ce nu? răspunse cu un rictus Pavel Pavlovici. — Am spus È™i eu aÈ™a, într o doară..., se eschivă Velceaninov È™i, posomorându se, se uită chiorâș la Pavel Pavlovici. Spre surprinderea lui, îmbrăcămintea, pălăria cu panglică de doliu È™i întreaga înfățiÈ™are a domnului TrusoÈ›ki erau incomparabil mai decente decât acum două săptămâni. "Dar oare ce căuta în cârciuma aceea?" se gândi Velceaninov. — Mai vreau să vă împărtășesc, Alexei Ivanovici, È™i o altă mare bucurie a mea, reluă vorba Pavel Pavlovici. — Ce bucurie? — Mă însor. — Cum? — După tristeÈ›e — bucurie... Asta i viaÈ›a! Dar aÈ™ fi È›inut, Alexei Ivanovici... Mă tem însă... că vă grăbiÈ›i... aÈ™a se pare, cel puÈ›in... — Da, da... sunt grăbit... È™i nici nu mă simt tocmai bine... Deodată, îl cuprinse o puternică dorință de a se debarasa de dânsul. PredispoziÈ›ia pentru oarecare simpatie i se risipi într o clipită. — ÃŽntr adevăr, aÈ™ fi dorit... Pavel Pavlovici nu È™i isprăvi vorba despre ceea ce ar fi dorit... Velceaninov tăcea. — ÃŽn cazul acesta s o lăsăm pentru altă dată, când vom avea norocul să ne întâlnim din nou... — Da, da, altă dată, mormăi grăbit Velceaninov, fără să se uite la dânsul È™i fără să se oprească. Tăcură un răstimp. Pavel Pavlovici îl întovărăși mai departe. — Atunci la revedere! zise, în sfârÈ™it, Velceaninov. — La revedere, sper... Velceaninov se întoarse acasă cu nervii iarăși zdruncinaÈ›i, întâlnirea cu "omul acesta" îl scotea din sărite. ÃŽl copleÈ™ea. Ducându se la culcare, se întrebă din nou: "Oare ce o fi căutat în preajma cimitirului?" A doua zi dimineaÈ›a, Velceaninov se hotărî, în sfârÈ™it, să facă o vizită familiei PogorelÈ›ev. Se decise fără prea multă tragere de inimă. Orice manifestare de simpatie pentru dânsul era o povară, chiar cea venită de la familia PogorelÈ›ev. Dar aceÈ™tia erau atât de îngrijoraÈ›i de starea lui, încât trebuia neapărat să se ducă la dânÈ™ii. Deodată, i se năzări că se va simÈ›i foarte încurcat, revăzându i. "Să mă duc ori să nu mă duc?" se gândea, căutând să È™i isprăvească cât mai repede prânziÈ™orul, când — spre marea lui surprindere — își făcu apariÈ›ia Pavel Pavlovici. Cu toată întâlnirea din ajun, Velceaninov nu È™i ar fi putut închipui că omul acesta va mai trece vreodată pe la dânsul, de aceea rămase aÈ™a de nedumerit, că — privindu l — nici nu È™tia cum să înceapă vorba. Dar Pavel Pavlovici se descurcă cu multă îndemânare. ÃŽl salută È™i se aÈ™eză pe acelaÈ™i scaun, pe care È™ezuse la ultima vizită, acum trei săptămâni. Amintirea acestei vizite răsări limpede în mintea lui Velceaninov, care își privi oaspetele cu neliniÈ™te È™i cu dezgust. — Vă surprinde vizita mea? începu Pavel Pavlovici, ghicind privirea gazdei. ÃŽndeobÈ™te, Pavel Pavlovici părea mult mai dezgheÈ›at decât în ajun, dar È™i mai intimidat. Portul său era cât se poate de curios. Domnul TrusoÈ›ki avea o îmbrăcăminte nu numai decentă, ci chiar elegantă: o haină uÈ™oară de vară, pantaloni de culoare deschisă, înguÈ™ti È™i o vestă tot de culoare deschisă. MănuÈ™ile, monoclul cu rama de aur apărut tam nesam È™i cămaÈ™a — toate n aveau nici un cusur. Persoana sa mirosea chiar a parfum. Acest personaj avea în întregime ceva ridicul È™i, în acelaÈ™i timp, bizar È™i respingător. — BineînÈ›eles, Alexei Ivanovici, urmă TrusoÈ›ki, maimuțărindu se, prezenÈ›a mea vă surprinde, îmi dau seama. Dar între oameni cred că persistă totdeauna... n am dreptate?... ceva superior tuturor eventualităților È™i neplăcerilor ce pot surveni... nu i aÈ™a? — ȘtiÈ›i ce, Pavel Pavlovici? SpuneÈ›i mi cât mai repede È™i fără ocoluri tot ce doriÈ›i, rosti Velceaninov, încruntându È™i sprâncenele. — ÃŽn două vorbe È™i un cuvânt, își dădu drumul Pavel Pavlovici: mă însor È™i plec chiar acum la logodnică, care locuieÈ™te la vilă, afară din oraÈ™. AÈ™ vrea să mi faceÈ›i marea onoare de a mi permite să vă prezint acestei familii. De aceea am venit aici pentru a vă ruga, a vă implora — È™i TrusoÈ›ki își înclină cu smerenie capul — ca să binevoiÈ›i a mă însoÈ›i... — Unde să vă însoÈ›esc? zise Velceaninov, holbându È™i ochii. — La dânÈ™ii, adică la vila lor. ScuzaÈ›i mă, vorbesc halandala, stângaci, ca ntr o aiureală de febră... tare mă tem să nu mă refuzaÈ›i, rosti el, aruncând asupra lui Velceaninov o privire rugătoare. — VreÈ›i să vă însoÈ›esc imediat la logodnica dumneavoastră? rosti ca buimac gazda, neputând da crezare nici urechilor, nici ochilor săi. — Da, adeveri foarte timid Pavel Pavlovici. Vă rog, Alexei Ivanovici, nu vă supăraÈ›i. Nu trebuie să mi luaÈ›i demersul ca un act de îndrăzneală, ci numai ca o rugăminte, È™i încă foarte umilă. Speram că poate n o să mă refuzaÈ›i. — ÃŽn primul rând, asta i cu neputință, răspunse, fierbând, Velceaninov. — E o dorință a mea arzătoare, È™i nimic mai mult, urmă să l implore TrusoÈ›ki. Ba n am să vă ascund încă un motiv: mai există aici o pricină, pe care aÈ™ fi vrut să v o dezvălui după aceea. Iar acuma vă rog extrem de mult... È™i el se ridică de pe scaun cu profund respect. — ÃŽn orice caz, nu i posibil... trebuie să conveniÈ›i È™i dumneavoastră. Velceaninov se sculă È™i el în picioare. — Ba i foarte posibil, Alexei Ivanovici. Mi am propus să vă prezint ca un amic al meu. De altfel, sunteÈ›i cunoscut acolo. E vorba de vila consilierului de stat Zahlebinin. — Cum? exclamă Velceaninov. Era consilierul pe care îl căutase mereu, neputându l descoperi acum o lună — deoarece acÈ›iona, după cât se pare, în folosul părÈ›ii adverse din procesul său. — Ei da, ei da! surâse Pavel Pavlovici, ca È™i cum via surprindere a lui Velceaninov i ar fi dat curaj. E acelaÈ™i cu care mergeaÈ›i pe stradă... nu vă mai aduceÈ›i aminte? StăteaÈ›i de vorbă, iar eu mă aflam pe trotuarul celălalt È™i vă priveam. AÈ™teptam atunci să mă apropii de el după dumneavoastră. Acum vreo douăzeci de ani am fost chiar colegi de slujbă. Când ne am întâlnit pe stradă È™i am vrut, după dumneavoastră, să stau de vorbă cu dânsul, pe atunci nici nu mi trecea prin cap chestia mariajului. Gândul acesta mi a venit fulgerător în cap, de vreo săptămână. — Bine bine, dar mi se pare că asta i o familie foarte onorabilă. Nu i aÈ™a? se miră cu naivitate Velceaninov. — Desigur, È™i ce i cu asta? zise Pavel Pavlovici, făcând o schimă de nemulÈ›umire. — Nu i nimic. Dar nu i vorba de asta... E o simplă remarcă, după vizita mea. — O, familia aceasta prea bine își aduce aminte de dumneavoastră, când aÈ›i fost pe la ea, îi tăie, bucuros, vorba Pavel Pavlovici. Numai că n aÈ›i putut vedea atunci pe toÈ›i membrii familiei. Părintele vă È›ine minte È™i vă stimează foarte mult. I am vorbit de dumneavoastră în termenii cei mai elogioÈ™i. — Dar cum se face că, fiind văduv numai de trei luni... — A! Cununia nu va avea loc imediat, ci numai după nouă sau zece luni, când se va împlini anul de doliu. N aveÈ›i nici o grijă. Totul va merge ca pe apă. De altfel, Fedosei Petrovici mă È™tie încă din copilărie, a cunoscut pe răposata nevastă mea, e informat ce trai am dus È™i ce carieră am. ÃŽn sfârÈ™it, posed È™i ceva stare, iar acum capăt o slujbă cu o avansare în grad. Totul merge ca pe roate... — Va să zică i vorba de fiica lui... — Am să vă povestesc toate de a fir a păr, rosti Pavel Pavlovici, strângându È™i umerii, cuprins de plăcere. PermiteÈ›i mi, vă rog, să aprind o È›igară. De altfel, chiar astăzi veÈ›i putea vedea singur toate cele. Se È™tie că aici, la Petersburg, demnitari ca Fedosei Petrovici sunt uneori foarte apreciaÈ›i în funcÈ›ia lor dacă È™tiu să se impună. Ei bine, în afară de leafă È™i de accesorii — tot felul de suplimente, gratificaÈ›ii, indemnizaÈ›ii de locuință È™i de întreÈ›inere, ca È™i ajutoare speciale — el nu are nimic care să poată constitui un capital. Trăiesc foarte larg, dar nu pot pune nimic deoparte, având o familie aÈ™a de numeroasă. GândiÈ›i vă numai: opt fete È™i un fiu minor. Dacă ar muri capul familiei, nu ar lăsa decât o pensie foarte modestă. Și opt fete! Vă daÈ›i seama ce înseamnă asta? Socotind numai câte o pereche de pantofi pentru fiecare — È™i cât face! Cinci din cele opt fete sunt bune de măritat. Cea mai mare are douăzeci È™i patru de ani (o fată fermecătoare, veÈ›i vedea o), a È™asea e numai de cincisprezece ani, urmează încă la liceu. Pentru cele cinci fete trebuie de găsit miri, È™i cât mai curând. Tatăl e nevoit să le scoată în lume — vă daÈ›i seama câte parale costă! Și deodată apar eu ca pretendent, cunoscut ca om cu o bună stare materială... Asta i! Pavel Pavlovici dădea aceste amănunte în culmea încântării. — AÈ›i peÈ›it o pe cea mai mare? — Nu... nu pe cea mai mare, am cerut mâna celei de a È™asea, care învață încă la liceu. — Cum? exclamă Velceaninov cu un surâs involuntar. Dar mi aÈ›i spus adineaori că n are decât cincisprezece ani! — Acum are cincisprezece ani. Peste nouă luni va avea È™aisprezece ani, È™aisprezece ani È™i trei luni — aÈ™a că... TotuÈ™i, cum n ar fi acum convenabil, fata nu È™tie nimic... lucrurile s au pus la cale cu părinÈ›ii... CredeÈ›i mă, totul e în perfectă regulă. — Va să zică încă nu i nimic hotărât? — Ba totu i hotărât! E în perfectă regulă. — Dar fata nu È™tie? — Doar de formă... numai de ochii lumii, nu se vorbeÈ™te nimic în faÈ›a ei... dar cum să nu È™tie? È™i Pavel Pavlovici își strânse, încântat, pleoapele... Alexei Ivanovici, îmi faceÈ›i favoarea asta? încheie cu multă smerenie musafirul. — Și adică ce rost ar avea ca să mă duc eu acolo? Pe lângă asta, adăugă el, pripit, cum n am de gând să merg pentru nimic în lume, de prisos îmi daÈ›i fel de fel de motive. — Alexei Ivanovici... — Nu cumva vă închipuiÈ›i c o să mă aÈ™ez lângă dumneavoastră în caleaÈ™că ca să ne prezentăm acolo? FiÈ›i serios! Un sentiment de antipatie È™i de dezgust îl cuprinse iarăși pe Velceaninov după cele câteva clipe cât îl amuzase pălăvrăgeala lui Pavel Pavlovici despre logodnă. ÃŽncă un moment È™i l ar fi dat pe ușă afară. Se îmbufnase È™i împotriva lui însuÈ™i. — Ba aÈ™ezaÈ›i vă, Alexei Ivanovici, aÈ™ezaÈ›i vă lângă mine È™i n o să vă căiÈ›i! îl imploră Pavel Pavlovici cu o voce plângătoare. Nu, nu, adăugă el, răspunzând unui gest hotărât al lui Velceaninov, nu, Alexei Ivanovici, nu mă refuzaÈ›i categoric. Văd că m aÈ›i înÈ›eles greÈ™it. ÃŽmi dau seama prea bine că noi nu putem fi prieteni. Doar nu sunt aÈ™a de prost ca să nu înÈ›eleg atâta lucru. Serviciul pe care vi l cer acum nu vă obligă cu nimic pentru viitor. De altfel, poimâine plec de aici cu totul È™i pentru totdeauna. E ca È™i cum nu s ar fi întâmplat nimic. Ziua de azi rămâne ca un fapt izolat, fără nici o consecință. Am venit la dumneavoastră, bazându mă pe nobleÈ›ea distinselor sentimente din inima dumneavoastră, răscolite — poate — în ultima vreme... Mă exprim limpede sau încă nu? EmoÈ›ia lui Pavel Pavlovici ajunse la culme. Velceaninov îl privea într un chip ciudat. — Mă rugaÈ›i să vă fac nu È™tiu ce serviciu, rosti pe gânduri Velceaninov, dar insistaÈ›i prea mult. Asta mi pare suspect. AÈ™ vrea să mi vorbiÈ›i mai lămurit. — Tot serviciul cerut este de a mă întovărăși. Pe urmă, la reîntoarcere, vă voi destăinui totul ca la spovedanie. De ce n aveÈ›i încredere în mine? Dar Velceaninov refuza mai departe cu È™i mai multă încăpățânare, întrucât îi încolÈ›ea în minte un gând răutăcios, ostil... Gândul acesta sumbru îi dăduse târcoale mai demult, încă de la început, când Pavel Pavlovici îi pomenise de logodnică. O simplă curiozitate sau o pornire nedesluÈ™ită încă îl îndemna să primească. Și cu cât simÈ›ea mai intens imboldul acesta, cu atâta se opunea mai tare. Ședea rezemat în cot È™i medita. Pavel Pavlovici se gudura pe lângă dânsul, căutând să l înduplece. — Bine, merg! acceptă brusc Velceaninov, tulburat È™i cu îngrijorare, ridicându se de pe scaun. Pavel Pavlovici era în al nouălea cer de bucurie. — Atunci repede, Alexei Ivanovici, îmbrăcaÈ›i vă, È™i TrusoÈ›ki, de bucurie, începu să se învârtă ca un titirez în jurul lui Velceaninov. Vă rog să vă schimbaÈ›i costumul, să vă îmbrăcaÈ›i cât mai elegant, cum È™tiÈ›i dumneavoastră. "Oare de ce È›ine atât la asta? Ciudat om!" își zise gazda. — Pe lângă asta, Alexei Ivanovici, ar trebui să mi mai faceÈ›i un serviciu. Dacă aÈ›i apu'cat să acceptaÈ›i invitaÈ›ia, vă rog să mi daÈ›i È™i un sfat. — Despre ce e vorba? — Despre o chestiune serioasă: ce fac cu doliul? Ce i mai convenabil: să l scot ori să l păstrez? — Cum vreÈ›i. — Ba nu, dumneavoastră trebuie să decideÈ›i. Ce aÈ›i face în locul meu? Eu cred că, păstrându l, aÈ™ da dovadă de constanță în afecÈ›iunile mele È™i aÈ™ apărea într o lumină favorabilă. — BineînÈ›eles, scoateÈ›i l! — De ce bineînÈ›eles? È™i Pavel Pavlovici căzu pe gânduri. Nu, parcă tot ar fi mai bine să l păstrez... — N aveÈ›i decât. "Va să zică n are încredere în mine, las' că i bine!" își zise Velceaninov. IeÈ™iră amândoi. Pavel Pavlovici arunca priviri pline de mulÈ›umire spre Velceaninov, astfel dichisit. Pe chipul lui se putea parcă citi multă consideraÈ›ie È™i importanță. Velceaninov se minuna È™i de TrusoÈ›ki, dar încă È™i mai mult de sine însuÈ™i. La poartă îi aÈ™tepta o caleaÈ™că elegantă. — Va să zică aÈ›i angajat mai dinainte È™i caleaÈ™ca. EraÈ›i deci încredinÈ›at că voi merge. — CaleaÈ™ca o tocmisem pentru mine. Dar eram aproape sigur că veÈ›i fi de acord să mă însoÈ›iÈ›i, răspunse Pavel Pavlovici, cu o înfățiÈ™are de fericire deplină. — Ehei, Pavel Pavlovici, râse nervos Velceaninov, după ce amândoi luară loc în caleaÈ™că È™i porniră, nu cumva sunteÈ›i prea sigur de mine? — Atunci, Alexei Ivanovici, nu tocmai dumneavoastră aÈ›i avea dreptul să trageÈ›i concluzia că sunt un nerod? răspunse grav È™i răspicat Pavel Pavlovici. "Dar Liza!" își zise Velceaninov È™i numaidecât își schimbă gândul, ca È™i cum s ar fi temut să nu săvârÈ™ească un sacrilegiu. I se păru dintr o dată că chiar el însuÈ™i era atât de meschin È™i de mizerabil! I se păru că gândul care l a tentat era atât de meschin È™i atât de josnic, încât îi veni o dorință violentă de a lăsa totul baltă, de a sări din caleaÈ™că È™i a scăpa de Pavel Pavlovici chiar prin forță. Dar acesta începu iarăși să vorbească È™i tentaÈ›ia îl învinse din nou pe Velceaninov. — Alexei Ivanovici, vă pricepeÈ›i la bijuterii? — La ce fel de bijuterii? — La briliante. — Mă pricep. — AÈ™ vrea să duc acolo un mic cadou. SfătuiÈ›i mă: e bine ori nu? — După mine, n ar trebui. — Eu însă aÈ™ dori grozav, se frământă Pavel Pavlovici, numai nu prea È™tiu ce ar fi bine de cumpărat? O garnitură întreagă, adică broșă, cercei È™i brățară, ori numai un singur obiect. — Cât vreÈ›i să daÈ›i? — Să zicem vreo patru cinci sute de ruble. — Drace! — E prea mult? Ce ziceÈ›i? tresări Pavel Pavlovici. — CumpăraÈ›i o singură brățară de o sută de ruble. Pavlovici era nemulÈ›umit. Dorea din tot sufletul să plătească cât mai mult È™i să cumpere "întreaga" garnitură. De aceea È™i stăruia. Amândoi intrară într un magazin. Târgul se isprăvi prin cumpărarea unei singure brățări — È™i nu cea dorită de Pavel Pavlovici, ci cealaltă aleasă de Velceaninov. TrusoÈ›ki È›inuse să le cumpere pe amândouă. Când negustorul, care ceruse la început o sută È™aptezeci È™i cinci de ruble pe brățară, lăsă din preÈ› douăzeci È™i cinci de ruble — logodnicul simÈ›i o nemulÈ›umire. Ar fi plătit cu dragă inimă È™i două sute, dacă i s ar fi cerut atâta — aÈ™a de mult ar fi dorit să plătească cât mai scump. — Nu i nimic că fac cadouri de pe acum, rosti el încântat, când porniră amândoi mai departe. Nu i vorba acolo de o societate înaltă, ci de niÈ™te oameni foarte simpli. Copiilor nevinovaÈ›i le plac micile daruri, adăugă TrusoÈ›ki cu un surâs poznaÈ™ È™i vesel. Adineauri, Alexei Ivanovici, mi s a părut că aÈ›i rămas surprins când v am spus că fata are cincisprezece ani. Dar tocmai asta nu mi iese din cap. Parcă o văd pe fetiță cum merge la È™coală cu geanta subsuoară, plină de caiete È™i de peniÈ›e, hi hi! Tocmai gentuÈ›a asta m a robit. Să vă fac o mărturisire, Alexei Ivanovici, pe mine nevinovăția mă atrage îndeosebi. Asta valorează în ochii mei mai mult decât frumuseÈ›ea. ChicoteÈ™te cu vreo prietenă într un ungher È™i râde cu hohote, Doamne-Doamne! Și când stai È™i te gândeÈ™ti: de ce? Vezi că tot hazul îi stârnit de pisicuÈ›a care a sărit de pe scrin pe pătuÈ›, făcându se ghem... Nu simÈ›i aici mireasmă de măr dat în pârg? Dar ce spuneÈ›i, să mi scot doliul ori nu? — Cum vreÈ›i. — ÃŽl scot! Pavel Pavlovici își luă pălăria din cap, smulse panglica de doliu È™i o aruncă în stradă. Velceaninov zări în ochii săi strălucind o rază de speranță în momentul când TrusoÈ›ki își puse iarăși pălăria pe capu i pleÈ™uv. "Dar oare ce i sincer în atitudinea lui? se gândi, indispus, Velceaninov. Ce rost are de fapt insistenÈ›a pusă de dânsul ca să l însoÈ›esc? Are într adevăr încredere, după spusele lui, în generozitatea sentimentelor mele? (Această presupunere era pentru el aproape o ofensă.) ÃŽn definitiv, oare i un farsor, un imbecil sau un «etern soț»? în orice caz, e ceva intolerabil!" XII La familia Zahlebinin Familia Zahlebinin era într adevăr "foarte onorabilă" după părerea exprimată deunăzi de Velceaninov. Zahlebinin era un funcÈ›ionar superior — om cu vază. Și povestirile lui Pavel Pavlovici despre veniturile lor corespundeau realității: oamenii parcă o duc bine, dar dacă ar muri capul familiei, nimic n ar rămâne pe urma lui. Bătrânul Zahlebinin îl primi extrem de cordial pe Velceaninov È™i din vechiul "adversar" se preschimbă numaidecât în prieten. — Felicitările mele pentru soluÈ›ionarea favorabilă a procesului, rosti cu un aer amabil È™i plin de prestanță gazda, întâmpinându l. Eu în permanență am fost pentru împăciuire. Iar Piotr Karlovici (avocatul lui Velceaninov) este un om foarte preÈ›ios în privinÈ›a asta. AÈ™a, veÈ›i căpăta vreo È™aizeci de mii de ruble fără tevatură, fără amânări, fără sâcâieli... Altfel, daravera ar fi putut tărăgăni vreo trei ani... Velceaninov fu prezentat de îndată È™i doamnei Zahlebinina, o persoană în vârstă, planturoasă, cu faÈ›a vulgară È™i obosită. Apoi se iviră fetele, rând pe rând, sau perechi perechi. Era o întreagă trupă. Velceaninov numără vreo zece douăsprezece, apoi se lăsă păgubaÈ™. Unele intrau, altele ieÈ™eau. Dar printre dânsele se aflau È™i vecine — prietene din vilele de alături. Vila familiei Zahlebinin era o construcÈ›ie mare din bârne de lemn, durată într un stil necunoscut, bizar, cu tot felul de acareturi ridicate la diferite epoci, în mijlocul unei livezi mari. Dar È™i alte trei patru vile din preajmă aveau ieÈ™irea în această livadă, care devenise astfel comună — ceea ce contribuise desigur la apropierea fetelor cu megieÈ™ele lor. De la primele cuvinte, Velceaninov își dădu seama că era aÈ™teptat È™i că sosirea lui, în calitate de prieten al lui Pavel Pavlovici, care dorea să fie prezentat, fusese anunÈ›ată dinainte aproape solemn. Expert în acest domeniu, el desluÈ™i numaidecât în toate acestea o intenÈ›ie particulară. Primirea excesiv de cordială a părinÈ›ilor, un anumit aer al fetelor È™i îndeosebi îmbrăcămintea lor (deÈ™i, de altfel, era zi de sărbătoare) îi treziră o bănuială că Pavel Pavlovici îi întinsese o cursă. Cine È™tie? Făcuse, în privinÈ›a lui, niÈ™te insinuări, care puteau avea aerul unor adevărate avansuri, anunțându l ca un om diin "înalta societate", un cavaler tomnatic, cu avere, plictisit de celibat, care pesemne i hotărât să pună capăt situaÈ›iei sale È™i să se aÈ™eze la casa lui, "cu atât mai mult cu cât primise de curând o moÈ™tenire". Parcă era avută în vedere în privinÈ›a asta însăși domniÈ™oara Zahlebinina, Katerina Fedoseevna, cea mai vârstnică, o persoană de douăzeci È™i patru de ani, pe care Pavel Pavlovici o descrisese ca pe o ființă minunată. Ea se distingea în mod deosebit printre surorile sale prin toaleta i îngrijită È™i prin originala coafură a părului său bogat. Surorile È™i celelalte fete păreau ferm convinse că Velceaninov venise "pentru Katia" È™i că sosise la "vedere". Privirile È™i chiar unele cuvinte, strecurate pe furiÈ™ în cursul zilei, îl convinseră că bănuiala lui era întemeiată. Katerina Fedoseevna era o fată înaltă, blondă, plină, cu o fațăextrem de drăgălașă, cu o fire potolită, È™ovăielnică, chiar somnolentă... "Mă mir că asemenea persoană a rămas până acum nemăritată, se gândea fără voie Velceaninov, privind o cu plăcere. Chiar dacă n are zestre È™i o să se lăbărÈ›eze în curând — dar până una alta se vor găsi destui amatori pentru dânsa"... Toate surorile celelalte erau destul de drăgălaÈ™e, iar printre vecine Velceaninov remarcă câteva figuri agreabile, sau chiar frumoase. Totul ÃŽncepu să l distreze. De altfel, chiar È™i venise cu anumite gânduri. Nadejda Fedoseevna, a È™asea fiică, liceana, presupusa logodnică a lui Pavel Pavlovici, se lăsă aÈ™teptată. Velceaninov era nerăbdător s o vadă — ceea ce îl surprinse È™i l făcu să râdă de el însuÈ™i. ÃŽn sfârÈ™it, ea se arătă, È™i apariÈ›ia ei făcu impresie. O însoÈ›ea o prietenă vioaie È™i ageră, Maria NikitiÈ™na, o brunetă de vreo douăzeci È™i trei de ani, zeflemistă È™i sprintenă la minte, guvernanta unor copii mici într o familie vecină, cunoscută. După cum s a observat îndată, Pavel Pavlovici se temea foarte mult de ea. Era socotită ca făcând parte din familia Zahlebinin, iar fetele o preÈ›uiau în cel mai înalt grad. Pesemne acum Nadia avea cea mai mare nevoie de dânsa. De la prima vedere, Velceaninov își dădu seama că toate fetele din familie, ca È™i prietenele lor, erau împotriva lui Pavel Pavlovici, iar când sosi È™i Nadia, înÈ›elese că nici aceasta nu l putea suferi. Pricepu totodată că Pavel Pavlovici habar n avea de situaÈ›ie sau nu voia să aibă habar. Nadia, netăgăduit, era mai frumoasă decât toate surorile sale — o brunetă mărunÈ›ică, cu înfățiÈ™are de sălbăticiune È™i cu îndrăzneală de nihilistă... o hoÈ›oaică de drăcuÈ™or, cu ochi focoÈ™i, cu un surâs fermecător, deÈ™i uneori cam maliÈ›ios, cu buze È™i dinÈ›iÈ™ori admirabili, zveltă, trasă prin inel. I se citeau pe față gândurile care începeau să i se zămislească în minte — într o expresie hotărâtă, mândră È™i copilărească în acelaÈ™i timp. Fiecare pas, fiecare cuvânt îi trădau pe cei cincisprezece ani ai săi. Mai târziu se află că Pavel Pavlovici într adevăr o văzuse pe Nadia pentru întâia oară cu o geantă de muÈ™ama în mână, pe care acuma, bineînÈ›eles, n o mai purta cu dânsa. ÃŽnmânarea brățării dăruite n avu de loc succes È™i produse chiar o impresie dezagreabilă. Cum o văzu pe logodnică intrând, TrusoÈ›ki se È™i apropie de Nadia, cu un zâmbet care trăda încântarea de sine. Făcu darul sub pretextul "plăcerii simÈ›ite rândul trecut cu prilejul frumoasei romanÈ›e cântate de Nadejda Fedoseevna la pian". Se încurcă, nu È™i încheie peroraÈ›ia, rămase pierdut locului, întinzând È™i vârând în mâna Nadejdei Fedoseevna cutiuÈ›a cu brățara, de care ea nu voia să se atingă, ci — roÈ™ind de ruÈ™ine È™i de mânie — își duse repede mâinile la spate. Fata se întoarse semeÈ› spre maică sa, rămase nedumerită, È™i îi spuse cu voce tare: — Nu vreau s o iau, maman! — Ia o È™i mulÈ›umeÈ™te i, rosti tatăl cu o severitate calmă, nemulÈ›umit È™i el, de fapt. Zău nu era nevoie, nu era nevoie! mormăi el dojenitor către Pavel Pavlovici. Neavând ce face, Nadia luă cutiuÈ›a È™i, pogorându È™i ochiÈ™orii în pământ, făcu o reverență ca fetiÈ›ele, adică își frânse scurt genunchii È™i numaidecât îi dezdoi violent, ca zvârlită de un resort în sus. O soră se apropie să vadă cadoul. Nadia îi întinse cutiuÈ›a, fără să i deschidă capacul, arătând prin asta că nici n avea de gând să se uite înăuntru. Brățara, scoasă din cutie, trecu din mână în mână pe la toÈ›i, care o priviră în tăcere, unii chiar cu un gând ironic. Mama numai bolborosi câteva cuvinte cum că brățara e frumoasă. Lui Pavel Pavlovici îi venea să intre în pământ de ruÈ™ine. Velceaninov scoase societatea din încurcătură, începând să vorbească însufleÈ›it, cu voce tare, agățându se de primul gând care i fulgeră în minte, È™i nu trecură nici cinci minute, că Velceaninov atrase atenÈ›ia tuturor celor din salon. Stăpânea la perfecÈ›ie arta de a purta o conversaÈ›ie într o societate mondenă, adică arta de a apărea absolut sincer È™i de a arăta, în acelaÈ™i timp, că i socoate pe ascultători la fel de sinceri. Când era necesar el se putea preface cu o excepÈ›ională naturaleÈ›e drept omul cel mai vesel È™i mai fericit de pe lume. Știa de asemenea să strecoare cu multă abilitate un cuvânt de spirit, o aluzie hazlie, un calambur, ca din întâmplare, fără nici o intenÈ›ie... când de fapt vorba de duh, calamburul, ba chiar conversaÈ›ia în întregime fuseseră uneori pregătite cu mult înainte, învățate pe de rost È™i folosite în nenumărate ocazii. Dar de data asta se manifesta nu numai arta lui, se asociase la ea È™i însuÈ™i temperamentul său. Era în vervă. Parcă l atrăgea ceva. Avea o deplină È™i victorioasă certitudine că peste câteva minute toÈ›i ochii aceÈ™tia vor fi îndreptaÈ›i spre el. ToÈ›i oamenii aceÈ™tia îl vor asculta numai pe dânsul, vor vorbi numai cu el, vor râde numai de glumele sale. ÃŽntr adevăr izbucniră în curând râsete. Treptat intrară în vorbă È™i alÈ›ii. Velceaninov stăpânea la perfecÈ›ie È™tiinÈ›a de a antrena societatea în discuÈ›ii. Trei È™i patru glasuri răsunau uneori în acelaÈ™i timp. Figura plictisită È™i ostenită a doamnei Zahlebinina aproape se lumină de bucurie. AcelaÈ™i lucru se petrecu È™i cu Katerina Fedoseevna care asculta, privind ca fermecată. Nadia îl fulgeră cu privirea pe sub sprâncene. Se vedea cât de colo că era pornită împotrivă i. ÃŽmprejurarea aceasta îl întărâtă È™i mai mult pe Velceaninov. "Răutăcioasa" Maria NikitiÈ™na izbuti să strecoare o observaÈ›ie destul de usturătoare pe seama lui. Născoci că Pavel Pavlovici l ar fi prezentat aici în ajun ca pe un prieten din copilărie, adăugând la vârsta lui prin aluzii directe nici mai mult, nici mai puÈ›in decât È™apte ani, bătuÈ›i pe muchie. Dar Velceaninov îi plăcu chiar È™i răutăcioasei Maria NikitiÈ™na. Atunci Pavel Pavlovici se îngrijoră de a binelea. CunoÈ™tea desigur calitățile amicului său È™i la început chiar se bucurase de izbânda lui, chiar chicoti el însuÈ™i È™i intră în vorbă cu dânsul. Dar căzu încet, încet pe gânduri, cine È™tie din ce pricină, È™i până n cele din urmă chiar se posomorî — ceea ce se citea limpede pe figura lui alarmată. — Ei bine, văd că sunteÈ›i un musafir de care gazda n are nevoie să se ocupe pentru a l distra, conchise, înveselit, bătrânul Zahlebinin, ridicându se de pe scaun ca să se urce în biroul său de la etaj, unde se pregătise să rezolve câteva hârtii, deÈ™i era zi de sărbătoare. Și închipuiÈ›i vă, vă socoteam cel mai mohorât ipohondru din tot tineretul. VedeÈ›i ce greÈ™eală făceam? ÃŽn salon se afla un pian. Velceaninov întrebă cine e muzical È™i se adresă de a dreptul Nadiei. — Mi se pare că dumneavoastră È™tiÈ›i să cântaÈ›i? — Cine v a spus? îl întrebă scurt Nadia. — Mai deunăzi v a divulgat Pavel Pavlovici. — Nu i adevărat! Nu cânt decât în glumă. De altfel nici n am voce. — Nici eu n am voce, totuÈ™i cânt. — Nu vreÈ›i să ne cântaÈ›i ceva? Atunci È™i eu o să vă cânt, zise Nadia, rotindu È™i ochiÈ™orii. Dar nu acum, ci după prânz. Nu pot să sufăr muzica, adăugă ea, mi e lehamite de pian. La noi toÈ›i cântă din gură sau la pian, de dimineață până seara, mai ales Katia. Velceaninov se agăță pe loc de remarca asta È™i află că numai Katerina Fedoseevna se ocupa temeinic de pian. De aceea o rugă numaidecât să le cânte ceva. Tuturor le plăcu invitaÈ›ia făcută Katiei, iar maman se îmbujoră chiar la față în culmea plăcerii. Katerina Fedoseevna se sculă, zâmbind, se apropie de pian È™i dintr o dată, pe negândite, roÈ™i până n vârful urechilor. ÃŽi veni să intre în pământ de ruÈ™ine, gândindu se că cogeamite fată, oare împlinise douăzeci È™i patru de ani... È™i încă atât de planturoasă, totuÈ™i se îmbujorează ca o copilă: iată ce se citea limpede întipărit pe faÈ›a ei, când se aÈ™eză să cânte. Execută o bucată de Haydn È™i o cântă cu precizie, deÈ™i fără expresivitate, fiind emoÈ›ionată. După ce isprăvi, Velceaninov lăudă excesiv, dar nu pe interpretă, ci pe Haydn È™i îndeosebi acea mică partitură cântată. Iar Katerinei Fedoseevna îi făcură atâta plăcere laudele adresate lui Haydn, nu interpretei, care le ascultă cu o infinită recunoÈ™tință È™i fericire, încât Velceaninov o privi involuntar cu È™i mai multă duioÈ™ie È™i luare aminte: "Ehei, dar eÈ™ti tare de treabă!" se aprinse parcă gândul acesta în privirile lui, pe care toÈ›i le pricepură È™i mai ales Katerina Fedoseevna. — AveÈ›i o livadă minunată! se adresă dintr o dată tuturora Velceaninov, uitându se la uÈ™ile cu geamuri ale terasei. ȘtiÈ›i ceva? Să mergem în livadă! — Haidem, haidem ! răsunară È›ipete vesele, ca È™i cum Velceaninov ar fi ghicit cea mai mare dorință a tuturora. ÃŽn livadă, cu toÈ›ii, petrecură până la prânz. Doamna Zahlebinina, care de mult nu dorea altceva decât să tragă un pui de somn, de asemenea se arătă bucuroasă să iasă cu toată lumea la plimbare, dar rămase, prevăzătoare, într un fotoliu de pe terasă ca să se odihnească un pic È™i adormi pe loc. Raporturile dintre Velceaninov È™i fete ajunseră din ce în ce mai familiare È™i mai amicale. Din vilele învecinate se apropiară de grup încă doi trei tineri: un student, altul abia licean. Fiecare se avântă către fata lui, pentru care È™i venise de fapt. Al treilea tânăr era un băiat foarte sumbru È™i ciufulit, în vârstă de vreo douăzeci de ani, cu ochelari albaÈ™tri cât roata carului, care — încruntat È™i cu grabă — începu să vorbească cu Maria NikitiÈ™na È™i cu Nadia. ÃŽl măsură aspru pe Velceaninov È™i se purtă cu dânsul ca È™i cum ar fi fost de datoria lui să l privească cu un dispreÈ› suveran. Câteva fete propuseră să treacă, cât mai repede, la jocuri. La întrebarea lui Velceaninov despre ce distracÈ›ii era vorba, i se răspunse că È™tiau fel de fel de jocuri, iar seara obiÈ™nuiau să joace "de a proverbele". ToÈ›i se aÈ™ază în casă, iar cineva iese în curte. Cei rămaÈ™i aleg o zicală, de pildă: "Cine se scoală de dimineață departe ajunge". Când este chemat cel de afară, fiecare dintre asistenÈ›i — rând pe rând — trebuie să se pregătească È™i să i spună câte o frază, în care să se găsească unul dintre cuvintele zicalei. Iar ghicitorul trebuie să descopere proverbul întreg. — Trebuie să fie foarte amuzant! făcu Velceaninov. — Ba i cât se poate de plictisitor, răspunseră în cor două trei voci. — Ne mai jucăm È™i "de a teatrul", rosti deodată Nadia, adresându se lui Velceaninov. VedeÈ›i copacul acela gros cu bănci de jur împrejur. Acolo, după trunchiul lui, să zicem că s culisele, iar în ele se adăpostesc actorii, de pildă: regele, regina, prinÈ›esa, primul amorez — după cum vrea fiecare. Pe urmă iese câte unul la iveală fără nici o ordine È™i spune tot ce l taie capul... ei... uneori iese ceva distractiv. — Da, trebuie să fie drăguÈ›! adăugă Velceaninov. — Ba de loc! îți vine să mori de plictiseală, urmă Nadia. De fiecare dată începutul mai are haz, dar sfârÈ™itul e fără nici o noimă fiindcă nimeni nu se pricepe să încheie. Poate numai datorită dumneavoastră să iasă de aici ceva mai amuzant. Crezusem că sunteÈ›i prietenul lui Pavel Pavlovici. Când colo, văd că TrusoÈ›ki doar s a lăudat. Sunt foarte bucuroasă că aÈ›i venit... pentru o "anumită" împrejurare, rosti ea privindu l foarte serios È™i insistent, apoi se îndreptă spre Maria NikitiÈ™na. — De a proverbele ne vom juca deseară, îi È™opti confidenÈ›ial lui Velceaninov o prietenă de a fetelor, aproape neobservată până atunci de dânsul È™i cu care nu schimbase nici un cuvânt. Deseară cu toÈ›ii au să facă haz pe seama lui Pavel Pavlovici. Nici dumneavoastră n o să vă daÈ›i în lături. — Ah, ce bine aÈ›i făcut că aÈ›i venit! Altfel, la noi e îndeobÈ™te mare plictiseală, i se adresă prietenos o altă prietenă, pe care n o băgase chiar de loc în seamă până atunci — o roÈ™covană pistruiată cu o mutriÈ™oară straÈ™nic de hazlie, îmbujorată de arÈ™iță È™i de alergătură, È™i care răsări Dumnezeu È™tie de unde... NeliniÈ™tea lui Pavel Pavlovici sporea din ce în ce mai mult. Până la urmă, Velceaninov izbuti să se împrietenească pe deplin cu Nadia în livadă. Nu se mai uita la dânsul pe sub sprâncene ca adineaori È™i pesemne părăsise gândul de a l diseca mai în amănunÈ›ime, ci râdea cu hohote, se zbenguia È™i de vreo două ori îl apucă chiar de mână. Era nespus de fericită, iar pe Pavel Pavlovici nici nu l băga în seamă, parcă nici n ar fi existat. Velceaninov se convinse că se alcătuise o adevărată conspiraÈ›ie împotriva lui Pavel Pavlovici. Nadia, în mijlocul unei mulÈ›imi de fete, îl trăgea pe Velceaninov într o parte, iar alte prietene în ceată îl momeau pe Pavel Pavlovici, sub felurite pretexte, în cu totul altă direcÈ›ie. Dar acesta se smulgea numaidecât din gloata lor, alerga drept la Velceaninov È™i la Nadia, È™i își vâra brusc capul pleÈ™uv între dânÈ™ii, ciulindu È™i neliniÈ™tit urechea ca să prindă orice vorbă. La urmă nici nu se mai sinchisea. Naivitatea gesturilor È™i a miÈ™cărilor sale era surprinzătoare. Velceaninov nu putu să n o remarce în chip deosebit pe Katerina Fedoseevna, care se lămurise că Velceaninov nu venise pentru dânsa, ci se interesa vădit de Nadia. Dar figura ei rămânea tot atât de calmă È™i de blândă ca È™i mai înainte. Părea fericită că făcea parte din aceeaÈ™i societate, putând asculta spusele noului musafir, dar ea, sărăcuÈ›a, nu era în stare să întreÈ›ină cu abilitate o conversaÈ›ie. — Dar ce surioară admirabilă e Katerina Fedoseevna, spuse deodată Velceaninov Nadiei, la ureche. — Ah, Katia! Nu i pe lume un suflet mai bun decât al ei. E îngerul nostru protector. Sunt îndrăgostită de dânsa! exclamă ea cu încântare. Sosi È™i vremea prânzului la orele cinci È™i se văzu cât de colo că nu era vorba de o masă obiÈ™nuită, ci de una pregătită dinadins pentru musafir. Pe masă își făcură apariÈ›ia câteva feluri destul de complicate pe lângă cele obiÈ™nuite. Iar unul din ele era atât de ciudat, încât nimeni nu È™tia cum se numeÈ™te. Afară de vinurile curente de masă se ivi, de bună seamă tot în vederea oaspetelui, o sticlă de Tokay. La desert se servi, sub un pretext oarecare, È™ampanie. După ce bău un pahar mai mult, bătrânul Zahlebinin căpătă cea mai bună dispoziÈ›ie È™i izbucnea în râs la toate glumele lui Velceaninov. La sfârÈ™it, Pavel Pavlovici nu se mai putu stăpâni. Vru È™i el să producă efect È™i făcu un calambur. Izbucni o explozie de râs în capul mesei unde se afla TrusoÈ›ki, aÈ™ezat lângă doamna Zahlebinina. — Papa! Papa! Pavel Pavlovici a făcut un calambur, exclamară într un glas două fete mijlocii din familia Zahlebinin. — Aha, va să zică face È™i el jocuri de cuvinte. SpuneÈ›i mi È™i mie ce calambur a făcut? răspunse cu o voce gravă bătrânul, zâmbind îngăduitor, în aÈ™teptarea calamburului. Cu greu înÈ›elese gazda în ce consta jocul de cuvinte. — A! da, psalmodie, nedumerit, bătrânul. Hm! ÃŽn sfârÈ™it, altă dată are să spună ceva mai reuÈ™it, È™i gazda râse, înveselindu se. — Pavel Pavlovici, nu i cu putință să izbuteÈ™ti în toate, îl zădări în gura mare Maria NikitiÈ™na. Dar vai! Doamne! S a înecat cu un os! exclamă ea È™i sări de pe scaun. Se produse învălmășeală. Dar Maria NikitiÈ™na asta È™i urmărea. Pavel Pavlovici se înecase numai cu vin, repezindu se să bea ca să È™i ascundă jena. Dar Maria NikitiÈ™na îi asigura pe toÈ›i, jurându se că era "un os de peÈ™te, că văzuse cu ochii săi, È™i că din asta se moare". — Să i dăm un pumn la ceafă! strigă cineva. — Are dreptate! adeveri cu glas tare Zahlebinin, iar amatoare se È™i înfățiÈ™ară: Maria NikitiÈ™na, prietena cea roÈ™covană (poftită È™i ea la masă) È™i, în sfârÈ™it, însăși stăpâna casei — care se înspăimântă la culme — cu toÈ›ii voiau să l lovească în ceafă pe Pavel Pavlovici. TrusoÈ›ki sări de la masă È™i, smucindu se din încleÈ™tarea tuturor, câtva timp se văzu nevoit să le explice îndelung că totul fusese numai o înecare cu vin È™i că tusea îi va trece neîntârziat — până ce lumea își dădu seama că la mijloc nu fuseseră decât ghiduÈ™iile Mariei NikitiÈ™na. — Dar zurbagie mai eÈ™ti! vru să se adreseze sever doamna Zahlebinina către Maria NikitiÈ™na, dar nu se putu stăpâni È™i pufni într un râs nebun, cum rar i se întâmpla, ceea ce mări hazul tuturor. După prânz, cu toÈ›ii ieÈ™iră la cafea pe terasă. — Și de ce zile minunate avem parte! lăudă bătrânul natura cu efuziune, privind cu plăcere livada, numai că n ar strica un pic de ploaie. Ei, mă retrag acuma ca să mă las puÈ›in la odihnă, iar voi distraÈ›i vă. Distrează te È™i tu, îi spuse lui Pavel Pavlovici, bătându l uÈ™urel cu palma pe umăr, pe când se retrăgea. După ce coborâră cu toÈ›ii în livadă, Pavel Pavlovici se repezi după Velceaninov È™i l apucă de mână. — Numai o clipă, vă rog, îi spuse încet, fierbând. Amândoi o luară pe o cărăruie laterală, mai retrasă. — Nu, să avem iertare... nu, nu... aici nu vă mai las, îi È™opti el, înecându se de furie È™i apucându l de mânecă pe Velceaninov. — Cum? Ce anume? îl întrebă Velceaninov, holbând ochii. Pavel Pavlovici, însă, îl privi 'È›intă în tăcere, molfăind în gol din buze, cu un surâs mânzesc. — ÃŽncotro aÈ›i luat o? Unde sâmteÈ›i? Totu i gata pentru joc! se auziră vocile fetelor, chemându i stăruitor. Velceaninov ridică din umeri È™i se îndreptă spre societatea tinerilor. Pavel Pavlovici se luă în fugă după dânsul. — Mă prind că v a cerut o batistă, spuse lui Velceaninov Maria NikitiÈ™na. Data trecută de asemenea È™i o uitase acasă. — VeÈ™nic È™i o uită, adăugă una din fetele mijlocii ale gazdei. — Iar È™i a uitat batista! Pavel Pavlovici È™i a uitat batista. Maman, Pavel Pavlovici are iarăși guturai! răsunară mai multe glasuri. — Și de ce nu-mi cere singur? Vai ce om timid sunteÈ›i, Pavel Pavlovici! îngână tărăgănat doamna Zahlebinina. Cu guturaiul nu i de glumit. Vă trimit numaidecât o batistă. Și oare de ce capătă veÈ™nic guturai? adăugă stăpâna, retrăgându se, bucuroasă de prilejul de a se întoarce în casă. — Am două batiste în buzunar È™i nu s de loc gutunărit! strigă în urma i TrusoÈ›ki. Dar gazda pesemne nu l auzi È™i peste puÈ›in timp, pe când Pavel Pavlovici se È›inea grăbit după ceilalÈ›i, cât mai aproape de Nadia È™i de Velceaninov, o jupâneasă îl ajunse cu sufletul la gură È™i i aduse o batistă. — Hai să jucăm, să jucăm de a zicalele! se auziră È›ipete din toate părÈ›ile, parcă Dumnezeu È™tie ce s ar fi aÈ™teptat tineretul de la proverbe. Aleseră un loc È™i se aÈ™ezară pe bănci. ÃŽi căzu Mariei NikitiÈ™na rândul la ghicit. I se ceru să se îndepărteze cât mai mult È™i să nu tragă cu urechea. ÃŽn lipsa ei se împărÈ›iră cuvintele. Maria NikitiÈ™na se întoarse È™i ghici într o clipită. După Maria NikitiÈ™na urmă tânărul ciufulit, cu ochelari albaÈ™tri. Față de dânsul se luară încă È™i mai multe măsuri de pază: fu îndatorat să stea lângă chioÈ™c, cu faÈ›a întoarsă spre gard. Tânărul cu înfățiÈ™area sumbră își îndeplini îndatoririle cu dispreÈ›, simÈ›indu se parcă înjosit. Când fu strigat, jucătorul veni la adunare, dar nu izbuti să ghicească nimic, deÈ™i trecu de câte două ori pe la fiecare partener, ascultându l. Gândi mult È™i se posomorî, dar nu ieÈ™i nimic din cugetarea lui. Cu toÈ›ii râseră de dânsul. — Ce zicală stupidă! mormăi, plin de indignare, tânărul È™i, jignit, se retrase la locul său. — Vai ce plictiseală! se auziră mai multe voci. Veni È™i rândul lui Velceaninov. I se porunci să se ascundă È™i mai departe decât ceilalÈ›i. Nici el nu ghici zicala. — StraÈ™nică plictiseală! răsunară È™i mai multe glasuri. — Acuma mă duc eu, zise Nadia. — Nu, nu, acuma i rândul lui Pavel Pavlovici. Să meargă Pavel Pavlovici! È›ipară cu toÈ›ii în cor, înviorându se cât de cât. Pe TrusoÈ›ki îl conduseră până la gard, într un colÈ›. ÃŽl aÈ™ezară acolo cu faÈ›a întoarsă. Puseră pe roÈ™covană să l păzească, nu cumva să se uite înapoi. Pavel Pavlovici își mai veni în fire È™i se înveseli chiar, căutând să È™i îndeplinească cu sfinÈ›enie îndatorirea. Stătu ca un buÈ™tean cu ochii la gard, fără să îndrăznească a È™i întoarce capul. RoÈ™covana îl păzea de la vreo douăzeci de paÈ™i mai în spate, după chioÈ™c, cât mai aproape de ceilalÈ›i, făcându È™i cu emoÈ›ie semne din ochi către fetele celelalte. ToÈ›i, cu oarecare neliniÈ™te, parcă se aÈ™teptau la ceva. Pregăteau ceva. Deodată, roÈ™covana făcu de după chioÈ™c niÈ™te semne cu mâinile. ÃŽntr o clipă, toÈ›i săriră în picioare È™i o luară la fugă. — FugiÈ›i, fugiÈ›i È™i dumneavoastră ! îi È™optiră lui Velceaninov vreo zece glasuri, alarmate din pricină că el rămăsese pe loc. — Ce înseamnă asta? Ce s a întâmplat? întrebă Velceaninov, luând o la fugă după ceilalÈ›i. — Mai încet, nu strigaÈ›i! LăsaÈ›i l să se holbeze la gard, iar noi s o luăm la sănătoasa. Uite È™i Nastia a fugit. ÃŽntr adevăr, roÈ™covana alerga de rupea pământul, parcă cine È™tie ce s ar fi întâmplat, È™i făcea semne cu mâinile. ÃŽn sfârÈ™it, ajunseră cu toÈ›i dincolo de eleÈ™teu, pe partea cealaltă a livezii. Sosind pe urmele lor, Velceaninov văzu cât de violent se certa Katerina Fedoseevna cu celelalte fete, mai ales cu Nadia È™i cu Maria NikitiÈ™na. — Katia, dragă, nu te supăra! o sărută Nadia. — Bine bine, n am să spun mamei nimic, dar eu nu mai rămân aici, fiindcă nu i frumos ceea ce faceÈ›i. Ce trebuie să gândească bietul om acolo, în faÈ›a gardului! Katia plecă de milă. CeilalÈ›i rămaseră pe loc, neînduplecaÈ›i È™i neîndurători. Fetele insistară stăruitor pe lângă Velceaninov să se prefacă, când îi va ajunge Pavel Pavlovici, ca È™i când nu s ar fi petrecut nimic. — Iar acuma haideÈ›i să ne jucăm de a prinselea! strigă, încântată, roÈ™covana. Pavel Pavlovici ajunse la grupul de tineri peste vreun sfert de ceas. Zece minute stătuse pesemne lângă gard. Jocul de a prinselea se încinsese de a binelea È™i avea succes. ToÈ›i È›ipau foarte veseli... Pierzându se cu firea de furie, TrusoÈ›ki sări de a dreptul la Velceaninov È™i l apucă iarăși de mânecă. — Pentru câteva clipite, rogu vă! — O, Doamne, ce o mai fi vrând È™i ăsta cu clipitele lui?! — Vrea să i ceară din nou o batistă, se auziră voci în urma lor. — De data asta dumneavoastră sunteÈ›i pricina... dumneavoastră aveÈ›i toată vina... rosti Pavel Pavlovici, clănțănindu i dinÈ›ii. Velceaninov îl întrerupse È™i l sfătui împăciuitor să fie mai vesel, altfel toÈ›i or să È™i bată joc È™i mai rău de dânsul: — De aceea vă È™i întărâtă, fiindcă vă supăraÈ›i, când toată lumea e bine dispusă. Spre mirarea lui, sfatul său îl determină pe Pavel Pavlovici să È™i schimbe cu totul atitudinea. Se liniÈ™ti numaidecât. Se amestecă printre jucători, ca È™i cum el ar fi fost vinovatul. Luă parte la toate partidele È™i câtva timp fu lăsat în pace, primit la joc ca È™i ceilalÈ›i. ÃŽn jumătate de ceas își redobândi veselia. La toate partidele, când trebuia să È™i aleagă o pereche, el se oprea îndeobÈ™te la trădătoarea cea roÈ™covană sau la una dintre surorile Zahlebinin. Spre uimirea lui, Velceaninov observă că TrusoÈ›ki nu îndrăznea aproape niciodată să intre în vorbă cu Nadia, deÈ™i se gudura neîntrerupt pe lângă dânsa sau în preajma ei. SituaÈ›ia de persoană neluată în seamă sau chiar urâtă de ea, el o socotea drept ceva necesar parcă È™i natural. Dar în cele din urmă i se întinse o nouă cursă. Jucau de a v aÈ›i ascunselea. Jucătorii aveau voie să È™i schimbe locul la fugă È™i să se pitească mai bine în altă parte. Pavel Pavlovici izbutise să se facă nevăzut într un tufiÈ™, dar apoi, pe când alerga în căutare de alt adăpost, i se năzări să intre în casă. Fu zărit. Izbucniră È›ipete. El urcă scara, sărind treptele, È™i se strecură într o cămăruță, unde era un locuÈ™or cunoscut după un scrin — numai bun de ascuns. RoÈ™covana însă zbură pe urma sa, se furișă în vârful degetelor până la ușă È™i o închise frumuÈ™el cu cheia. Ca È™i mai înainte, toÈ›i se opriră din joc È™i fugiră iarăși dincolo de eleÈ™teu, la celălalt capăt al livezii. Peste vreo zece minute, Pavel Pavlovici — văzând că nimeni nu l caută — se uită printr o ferestruică. Nimeni nu se mai zărea pe aproape. El nu cuteză să strige, temându se să nu i deÈ™tepte pe părinÈ›i. Jupânesei È™i îngrijitoarei li se poruncise cu strășnicie să nu se ivească È™i să nu răspundă la chemarea lui Pavel Pavlovici. I ar fi putut deschide Katerina Fedoseevna, dar ea — intrând în odăiÈ›a sa È™i aÈ™ezându se pe pat ca să mai reflecteze un pic — adormise buÈ™tean, pe negândite. AÈ™a că TrusoÈ›ki stătu închis vreme de un ceas încheiat. ÃŽn sfârÈ™it, începură să apară, ca din întâmplare, câte două trei fete. — Pavel Pavlovici, de ce nu veniÈ›i la noi? Ah, ce mai veselie e acolo! Ne jucăm de a teatrul. Alexei Ivanovici a jucat rolul de "prim amorez". — De ce nu coborâți, Pavel Pavlovici? SunteÈ›i uimitor! i se adresau din treacăt alte fete. — Cine i uimitor? răsună întrebarea doamnei Zahlebinina, care tocmai se trezise È™i se hotărâse, în sfârÈ™it, să facă o plimbare prin livadă È™i să arunce o privire la jocurile "de copii" în aÈ™teptarea ceaiului. — Cine altul decât Pavel Pavlovici! îi răspunse cineva, arătându i prin gesturi fereastra, în care se zărea mutra lui TrusoÈ›ki, palidă de furie, cu o strâmbătură în loc de zâmbet. — Ce poftă să stai închis, singur, când toÈ›i se veselesc! spuse mama, clătinând din cap. ÃŽntre timp, Velceaninov căpătă, în sfârÈ™it, de la Nadia lămurirea cuvintelor rostite de dânsa adineauri că "se bucură de venirea lui dintr o anumită pricină". ExplicaÈ›ia avu loc pe o alee mai dosnică. Maria NikitiÈ™na îl aduse dinadins pe Velceaninov, care tocmai lua parte la niÈ™te jocuri È™i începuse să se plictisească, îl petrecu până pe aleea lăturalnică, unde îl lăsă singur cu Nadia. — M am convins pe deplin, ciripi ea cu un glăsuÈ™or iute È™i îndrăzneÈ›, că nu sunteÈ›i de loc un prieten atât de bun al lui Pavel Pavlovici, cum se lăudase acesta. Am socotit că numai dumneavoastră îmi puteÈ›i face un serviciu aÈ™a de important. Iată brățara odioasă, zise Nadia, scoțând cutiuÈ›a dintr un buzunărel, vă rog insistent să i o înapoiaÈ›i numaidecât, fiindcă eu n-am să i adresez, personal, nici o vorbă în toată viaÈ›a. De altfel, puteÈ›i să i spuneÈ›i acestea ca din partea mea È™i să adăugaÈ›i ca nu cumva să mai îndrăznească pe viitor a da buzna aici cu cadouri. Restul am să i l aduc la cunoÈ™tință prin alÈ›ii. VreÈ›i să mi faceÈ›i plăcerea asta, îndeplinindu mi dorinÈ›a? — Vai, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog să mă dispensaÈ›i de aÈ™a ceva! exclamă în gura mare Velceaninov, apărându se cu mâinile. — Cum adică? Să vă dispensez? rămase uimită Nadia de refuzul său È™i È™i căscă ochii mari la dânsul, pierzând dintr o dată tonul pregătit dinainte. Era gata chiar să izbucnească în plâns, când Velceaninov pufni de râs. — Nu că aÈ™ fi... mi ar face chiar mare bucurie... dar am eu socotelile mele cu dânsul... — Știam că minÈ›ise: nu sunteÈ›i prietenul lui! îl întrerupse, nerăbdătoare, Nadia, plină de înflăcărare. Niciodată n am să mă mărit cu dânsul, să È™tiÈ›i asta! Niciodată! Nici nu mi intră în cap cum a îndrăznit ! Trebuie să i înapoiaÈ›i numaidecât brățara asta respingătoare. Altfel, ce aÈ™ putea să fac? Vreau cu tot dinadinsul s o capete neapărat chiar azi, în aceeaÈ™i zi când a dat o — È™i să sufere afrontul. Iar dacă va încerca el să mă pârască tatei, atunci va vedea ce o să pățească. De după un tufiÈ™ țâșni, cu totul pe neaÈ™teptate, tânărul ciufulit, cu ochelari albaÈ™tri. — Trebuie să i înapoiaÈ›i brățara, tăbărî acesta asupra lui Velceaninov, măcar în numele dreptului femeii, dacă sunteÈ›i într adevăr la înălÈ›imea problemei... Dar nu È™i isprăvi vorba. Nadia îl trase din răsputeri de mânecă È™i îl îndepărtă de Velceaninov. — Vai Doamne, prost mai eÈ™ti, Predposâlov! răcni ea. Pleacă de aici! Piei din faÈ›a mea! Și să nu mai îndrăzneÈ™ti a trage cu urechea. Þi am poruncit doar să nu te apropii! bătu ea mânios din picioruÈ™e. Și chiar după ce tânărul o zbughi din nou în tufiÈ™uri, Nadia, ca scoasă din fire, măsura aleea la dreapta È™i la stânga, cu amândouă palmele împreunate, scăpărând din ochiÈ™ori. — Nici nu vă vine să credeÈ›i ce proÈ™ti sunt! izbucni ea, oprindu se în faÈ›a lui Velceaninov. Dumneavoastră vedeÈ›i numai latura ridicolă. Dar întrebaÈ›i mă pe mine cum mă simt! — Dar acesta pesemne nu i el? Nu i aÈ™a? Nu i el? întrebă cu un zâmbet pe buze Velceaninov. — BineînÈ›eles că nu i el. Dar cum v aÈ›i putut închipui că ar fi el? surâse Nadia, roÈ™ind. Nu i decât un prieten de al lui. Dar cum a fost în stare să È™i aleagă asemenea prieten? Nu pricep, pentru nimic în lume. De altfel, ăsta are reputaÈ›ie de "viitor om de acÈ›iune". Eu însă nu înÈ›eleg nimic... Alexei Ivanovici, altuia n am cui să mă adresez. Pentru ultima oară: îi daÈ›i înapoi brățara ori nu? — Ei bine, o dau. Unde i? — Ah, ce drăguÈ› sunteÈ›i, È™i ce bun! se bucură pe loc Nadia întinzându i cutiuÈ›a. ÃŽn schimb, am să vă cânt toată seara, căci eu cânt foarte frumos... ca să È™tiÈ›i... am minÈ›it că nu mi place muzica. Ah, dacă aÈ›i mai veni pe la noi, măcar o singură dată... ce bucuroasă aÈ™ fi! V aÈ™ povesti totul, totul, totul — È™i încă multe altele... căci sunteÈ›i aÈ™a de bun, aÈ™a de bun ca... ca surioara mea, Katia! Și, într adevăr, când intră în casă pentru ceai, Nadia cântă două romanÈ›e cu o voce încă neformată È™i nepusă la punct, dar destul de plăcută È™i de puternică. Când se întoarseră cu toÈ›ii din livadă, Pavel Pavlovici È™edea comod instalat împreună cu părinÈ›ii la masa de ceai, pe care fierbea un mare samovar lângă serviciul de ceai din porÈ›elan de Sevres. Pesemne chibzuia, împreună cu bătrânii, despre niÈ™te treburi foarte serioase — deoarece urma să plece peste două zile pentru nouă luni. Nu aruncă nici o căutătură celor veniÈ›i din livadă È™i îndeosebi lui Velceaninov. Se vedea cât de colo că TrusoÈ›ki nu "pârâse", totul rămânând deocamdată în liniÈ™te È™i pace. Când însă începu să cânte Nadia, veni numaidecât È™i Pavel Pavlovici. Fata nu răspunse într adins la o întrebare directă a lui, dar acest lucru nu l intimidă pe TrusoÈ›ki È™i nici nu l făcu să È™ovăie. Se postă după speteaza scaunului ei È™i întreaga lui înfățiÈ™are arăta că acesta era locul lui pe care nu l va ceda nimănui. — E rândul lui Alexei Ivanovici ca să ne cânte, maman! Alexei Ivanovici vrea să cânte ceva! strigară în cor aproape toate fetele, înghesuindu se în jurul pianului, la care se aÈ™eză Velceaninov, plin de încredere în sine, gata să se acompanieze singur. Se apropiară È™i bătrânii, È™i Katerina Fedoseevna, care rămăsese cu dânÈ™ii È™i servise ceaiul în ceÈ™ti. Velceaninov alese o romanță a lui Glinka, aproape necunoscută tuturor: Când îți deschizi cu graÈ›ie guriÈ›a, ÃŽntreci în gângurit chiar hulubiÈ›a... Velceaninov cântă romanÈ›a numai pentru Nadia, cea mai apropiată de dânsul din întreaga asistență È™i care stătea chiar lângă cotul său. ÃŽÈ™i pierduse de mult vocea, dar din rămășiÈ›ele acesteia se putea deduce calitatea ei de odinioară. Velceaninov auzise romanÈ›a asta pentru întâia oară acum vreo douăzeci de ani, pe când era student, cântată de însuÈ™i Glinka la o serată artistică È™i literară numai cu bărbaÈ›i, în casa unui prieten al defunctului compozitor. Fiind în vervă, Glinka cântă din gură È™i la pian bucățile preferate din compoziÈ›iile sale, printre care È™i romanÈ›a de mai sus. Nici vocea lui Glinka nu mai era faimoasă, dar Velceaninov păstra în amintire impresia extraordinară produsă tocmai de romanÈ›a aceasta. Un virtuos cântăreÈ› de salon n ar fi repurtat nicicând un asemenea succes. ÃŽn această romanță intensitatea pasiunii sporeÈ™te È™i se înalță cu fiecare vers, cu fiecare cuvânt. Tocmai gradaÈ›ia atât de perfectă ar fi făcut ca orice notă falsă, o cât de mică È™arjare sau denaturare — care îndeobÈ™te trec neobservate la opere — să distrugă È™i să deformeze tot sensul bucății. Pentru a cânta bine o bucată aÈ™a de mică, dar extraordinară, era absolută nevoie de perfecÈ›iune, de o adevărată È™i deplină inspiraÈ›ie, de o pasiune autentică sau o deplină înÈ›elegere a poeziei sale. Altfel, romanÈ›a ar fi părut nu numai neizbutită, ci inexpresivă È™i poate chiar È™ocantă. Nu s ar fi putut exprima un sentiment de dragoste atât de intens, fără a provoca o impresie dezgustătoare, dar firescul È™i simplitatea au salvat totul. Velceaninov își aducea aminte că pe vremuri reuÈ™ea să interpreteze foarte bine această romanță. Aproape își însuÈ™ise maniera de a cânta a lui Glinka. Iar acum, de la primele note, de la cele dintâi versuri, o adevărată înflăcărare îi cuprinse inima, înfiorându i vocea. Cu fiecare cuvânt al romanÈ›ei, pasiunea izbucnea È™i se dezvăluia. ÃŽn ultimele versuri se dezlănÈ›uia patima. Velceaninov cântă ultima strofă a romanÈ›ei cu privirile scânteietoare îndreptate spre Nadia: Să te privesc în ochi am cutezanÈ›a Și È›i sorb pe buze, nu È›i ascult romanÈ›a. Pe gură vreau să te sărut mult, mult Și cântul inimii să È›i l ascult. Atunci Nadia simÈ›i o înfiorare în tot trupul, ba se clătină chiar, dându se un pic înapoi. I se îmbujorară obrajii ca para focului È™i, în aceeaÈ™i clipă, Velceaninov citi pe faÈ›a i ruÈ™inată È™i cam speriată ca o sclipire de înÈ›elegere. O încântare È™i în acelaÈ™i timp o nedumerire licăriră pe figurile tuturor ascultătoarelor. Fiecare parcă găsea nepotrivit modul acesta de a cânta È™i totuÈ™i toate chipurile tinereÈ™ti ca È™i toÈ›i ochiÈ™orii lor străluceau È™i scânteiau È™i parcă mai aÈ™teptau ceva. FaÈ›a Katerinei Fedoseevna era aÈ™a de radioasă, că Velceaninov o găsi aproape frumoasă. — Splendidă romanță! mormăi, puÈ›in încurcat, bătrânul Zahlebinin, dar n o găsiÈ›i... prea tare? E plăcută, dar prea tare... — ÃŽntr adevăr, prea tare... dădu să încuviinÈ›eze doamna Zahlebinina, dar Pavel Pavlovici nici n o lăsă să È™i isprăvească vorba. Sări înainte È™i, pierzându È™i firea, o apucă de mână ca un nebun pe Nadia È™i o îndepărtă de Velceaninov, la care se repezi È™i, È›intuindu l cu o căutătură pierdută, își miÈ™că în gol buzele tremurânde. — Vă rog, o clipită numai! rosti cu greu TrusoÈ›ki, în cele din urmă. Velceaninov își dădu seama că un răgaz chiar de o clipă l ar putea face pe acest domn să comită un act de zece ori mai nerod. De aceea îl apucă în grabă de mână È™i, fără să ia în seamă nedumerirea generală, îl scoase pe terasă È™i amândoi coborâră scara, ajungând în livada unde între timp se întunericise. — ÃŽnÈ›elegeÈ›i că trebuie să plecaÈ›i numaidecât, împreună cu mine? spuse Pavel Pavlovici. — Ba nu înÈ›eleg de fel... — Vă aduceÈ›i aminte? rosti Pavel Pavlovici cu o È™oaptă deznădăjduită. Mai È›ineÈ›i minte că mi aÈ›i cerut să vă spun totul, totul, în mod deschis, adică "ultimul cuvânt"... Vă mai amintiÈ›i? Ei bine, aflaÈ›i că a sosit vremea să rostesc cuvântul acesta.... È™i acum haidem să plecăm ! Velceaninov se gândi o clipă, îl mai privi o dată pe Pavel Pavlovici È™i consimÈ›i să plece. Retragerea lor anunÈ›ată pe neaÈ™teptate îi nemulÈ›umi pe bătrâni È™i revoltă la culme pe toate fetele. — LuaÈ›i măcar încă o ceaÈ™că de ceai..., îi pofti doamna Zahlebinina. — Dar pe tine ce te a apucat? se adresă, sever È™i nemulÈ›umit, bătrânul către Pavel Pavlovici, care zâmbea încântat de sine È™i nu rostea nici un cuvânt. — Pavel Pavlovici, de ce ni l luaÈ›i pe Alexei Ivanovici? gângureau tânguitor fetele, fulgerându l din când în când cu priviri îndârjite. Iar Nadia îi aruncă o privire aÈ™a de mânioasă, că el nu È™i putu stăpâni o grimasă, dar nu se dădu bătut. — Pavel Pavlovici a avut amabilitatea să mi aducă aminte, È™i i sunt recunoscător pentru asta, de o afacere extrem de importantă, de care era cât pe ce să uit, rosti Velceaninov, surâzând. Apoi el strânse mâna stăpânului, se înclină înaintea stăpânei È™i a fetelor, în special față de Katia, ceea ce se remarcă de către cei prezenÈ›i. — Vă mulÈ›umesc pentru vizita ce ne aÈ›i făcut È™i oricând vom fi bucuroÈ™i, cu toÈ›ii, de a vă vedea, încheie insistent bătrânul Zahlebinin. — Suntem încântaÈ›i, adăugă cu căldură stăpâna. — Să mai veniÈ›i, Alexei Ivanovici! Mai poftim pe la noi! se auziră nenumărate voci de pe terasă, când Velceaninov luă loc în caleaÈ™că împreună cu Pavel Pavlovici. Iar un glăscior È™opti mai încetinel: — Să mai veniÈ›i, dragul nostru Alexei Ivanovici! "Asta i roÈ™covana!" își zise Velceaninov. XIII De partea cui se înclină balanÈ›a? Velceaninov se putea gândi la fata cea roÈ™covană. Dar între timp un sentiment de ciudă È™i de regret îi împovăra sufletul. De altfel, în tot cursul acestei zile, petrecute parcă aÈ™a de vesel, tristeÈ›ea nu l părăsise aproape deloc pe Velceaninov. ÃŽnainte de a fi cântat romanÈ›a, el nu È™tia cum să È™i gonească urâtul. Poate de aceea o È™i cântase cu atâta ardoare. "Și m am putut înjosi eu până într atâta, încât să uit totul !" începu el să È™i facă reproÈ™uri, dar își goni în grabă gândurile sumbre. De altfel, i se È™i păru umilitor faptul de a se tângui. Mai mare plăcere i ar face să se supere pe careva. — Do bi to cul! È™opti furios Velceaninov, cătând cu coada ochiului spre Pavel Pavlovici, care È™edea tăcut alături de dânsul în caleaÈ™că. Pavel Pavlovici tăcea cu încăpățânare, poate concentrându se È™i pregătindu se. Cu un gest nerăbdător, TrusoÈ›ki își scotea din când în când pălăria din cap È™i își È™tergea fruntea cu o batistă. — Transpiră ! se îmbufna Velceaninov. O singură dată îl întrebă Pavel Pavlovici pe birjar: dacă vine furtună ori nu? — Și încă ce furtună! Vine negreÈ™it! Toată ziulica a fost zăduf. Cerul într adevăr se întunecase. Fulgere scăpărau în zare. Se întoarseră în oraÈ™ pe la zece È™i jumătate. — Vă însoÈ›esc până acasă, se adresă prevenitor TrusoÈ›ki lui Velceaninov, când ajunseră aproape de casa acestuia. — ÃŽmi închipui. Dar vă anunÈ› că mă simt cam bolnav... — N am să vă reÈ›in prea mult. N o să stau mult. Când ajunseră acasă, Pavel Pavlovici intră pentru o clipă la portăreasa Mavra. — De ce aÈ›i dat pe la poartă? îl întrebă aspru Velceaninov, când TrusoÈ›ki îl ajunse din urmă. Amândoi intrară în cameră. — AÈ™a, mai nimic... pentru birjar... — Să È™tiÈ›i că n o să vă dau nimic de băut. Musafirul nu răspunse, Velceaninov aprinse lumânările, iar Pavel Pavlovici se lăsă numaidecât într un fotoliu. Velceaninov se opri încruntat drept în faÈ›a lui. — Vă făgăduisem să vă spun È™i eu "ultimul" meu cuvânt, rosti gazda cu înverÈ™unare lăuntrică pe care È™i o putea încă stăpâni. Iată l: socot cât se poate de sincer că toate chestiunile dintre noi sunt tranÈ™ate... aÈ™a că nici nu mai avem ce să vorbim. Mă auziÈ›i? N avem despre ce vorbi. De aceea oare n ar fi mai bine s o luaÈ›i numaidecât din loc, ca să pot închide uÈ™a după dumneavoastră? — Bine, atunci să încheiem socotelile, Alexei Ivanovici! rosti cât se poate de blajin Pavel Pavlovici, cătându i drept în ochi. — Cum? So co te li le? răspunse Velceaninov, extrem de surprins. Ce expresie ciudată! Despre ce socoteli poate fi vorba? Aha! N o fi acesta "ultimul cuvânt" al dumneavoastră, pe care aÈ›i făgăduit adineaori să mi l destăinuiÈ›i? — Tocmai acesta i! — N avem ce socoteli să mai încheiem. Ele au fost de mult încheiate! îl înfruntă cu mândrie Velceaninov. — AÈ™a vă închipuiÈ›i? rosti Pavel Pavlovici pe un ton hotărât È™i, împletindu È™i degetele amânduror mâinilor, le întinse bizar înainte, în dreptul pieptului. Velceaninov nu i răspunse È™i începu să măsoare odaia în lung È™i în lat cu paÈ™i apăsaÈ›i. "Oare n o fi vorba de Liza? De Liza?" gemu în sine. — Atunci spuneÈ›i mi ce socoteli vreÈ›i să încheiem? i se adresă Velceaninov după o tăcere destul de lungă. ÃŽntre timp, TrusoÈ›ki, È›inând mai departe mâinile în față, îl urmărea cu ochii cum se plimba prin cameră. — Să nu vă mai duceÈ›i de loc pe acolo, rosti aproape în È™oaptă Pavel Pavlovici, cu un ton de implorare, È™i se săltă scurt de pe scaun. — Cum? Va să zică numai despre asta voiaÈ›i să mi vorbiÈ›i? spuse cu un râs înveninat Velceaninov. Drept să vă spun, pe ziua de astăzi m aÈ›i uluit, izbucni el sarcastic, dar își schimbă pe loc expresia figurii. AscultaÈ›i mă, reluă cu tristeÈ›e vorba, într un elan de sinceritate, cred că niciodată È™i prin nimic nu m am înjosit în viață ca astăzi. Mai întâi, am primit să vă însoÈ›esc, în al doilea rând — prin comportarea mea de acolo. Totul a fost atât de meschin, de jalnic... M am degradat, m am ticăloÈ™it, primind invitaÈ›ia... uitând pe ce lume mă găsesc... Apoi mai este ceva! Dar își luă seama numaidecât. AscultaÈ›i mă: m aÈ›i luat azi prin surprindere, eram surescitat, bolnav... De altfel, n am de ce să mă justific! N am să mai calc niciodată pragul casei aceleia. Vă asigur că nu mă atrage nimic acolo, conchise el cu fermitate. — Adevărat? Chiar aÈ™a e? exclamă Pavel Pavlovici în culmea bucuriei. Velceaninov îl privi cu dispreÈ› È™i începu să măsoare din nou odaia. — Pesemne v aÈ›i hotărât să fiÈ›i fericit cu orice preÈ›? nu l răbdă inima pe Velceaninov să nu remarce. — Da, da! adeveri în surdină Pavel Pavlovici, într o explozie de naivitate. "E un tip grotesc, își zise Velceaninov. E mai curând prost decât rău. Asta însă nu mă priveÈ™te. Nu pot decât să l urăsc... È™i nici măcar asta nu merită!" — ÃŽntr adevăr, eu sunt "eternul soÈ›"! recunoscu Pavel Pavlovici, zâmbind supus È™i resemnat. De mult vă cunoÈ™team expresia asta, Alexei Ivanovici... ÃŽncă din vremea când locuiam împreună în oraÈ™ul T... Multe expresii de ale dumneavoastră mi au rămas întipărite în minte dintr un an întreg. Rândul trecut, când aÈ›i vorbit aici despre "eternul soÈ›", mi am dat numaidecât seama despre cine putea fi vorba. Mavra intră cu o sticlă de È™ampanie È™i cu două pahare. — Să nu vă fie cu supărare, Alexei Ivanovici, È™tiÈ›i doar că nu mă pot lipsi de asta. Dar să nu mi o luaÈ›i în nume de rău. SocotiÈ›i mă drept un om străin È™i mai prejos de dumneavoastră... — Bine, încuviință cu scârbă Velceaninov... Dar vă asigur că nu mă simt de loc bine. — Vai de mine... n am s o lungesc prea mult... doar două minute! îndrugă Pavel Pavlovici. Numai un singur păhărel, altfel gâtlejul... Dădu peste cap paharul cu lăcomie È™i se aÈ™eză, aruncând o privire aproape duioasă asupra lui Velceaninov. Mavra ieÈ™i. — Ce mârșăvie! murmură gazda. — Asta s a petrecut numai din pricina prietenelor sale, rosti, înviorat, Pavel Pavlovici, revenindu È™i de a binelea în fire. — Cum? Ce? A, sunteÈ›i cu gândul tot la întâmplarea aceea... — Numai prietenele ei sunt de vină. Și i încă aÈ™a de tânără!... Face pe grozava de prea multă cochetărie, zău aÈ™a! E chiar adorabil! Mai târziu, va fi cu totul altfel. Voi fi robul ei, gata să i fac toate voile. Ba va fi împresurată de respect... va avea societate... ÃŽn sfârÈ™it, se va putea transforma cu timpul. "Ar trebui, totuÈ™i, să i înapoiez brățara!" se gândi, preocupat, Velceaninov, pipăind cutiuÈ›a din buzunarul hainei. — Chiar dumneavoastră aÈ›i remarcat că sunt hotărât să mi refac fericirea. Eu trebuie neapărat să mă însor, Alexei Ivanovici, urmă confidenÈ›ial È™i puÈ›in miÈ™cat Pavel Pavlovici. Altfel ce o să iasă din mine? VedeÈ›i doar singur! È™i arătă cu degetul spre sticlă. Iar asta nu i decât o parte din... calitățile mele. Nu pot trăi fără însurătoare È™i fără o adoraÈ›ie. O voi adora È™i voi reînvia. "Și de ce mi o fi spunând toate acestea?", își zise Velceaninov, gata să pufnească în râs. De altfel, toate acestea îi păreau fără sens. — SpuneÈ›i mi, vă rog, de a dreptul de ce m aÈ›i cărat acolo? îl apostrofă Velceaninov. Ce nevoie aÈ›i avut de mine? — Ca să fac un experiment..., se fâstâci Pavel Pavlovici. — Ce experiment? — Să urmăresc efectul... ÃŽnÈ›elegeÈ›i mă, Alexei Ivanovici, eu abia de o săptămână mă duc pe acolo în calitate de... rosti el, din ce în ce mai emoÈ›ionat. Când v am întâlnit ieri, mi am zis: "Eu încă n am văzut o într o societate de oameni străini, adică față È™i de alÈ›i bărbaÈ›i..." Era un gând stupid... ÃŽmi dau perfect de bine seama abia acum... È™i absolu' de prisos. Þineam însă la asta cu tot dinadinsul." din pricina caracterului meu nefericit... TrusoÈ›ki își înălță capul È™i roÈ™i. "Oare e adevărat ce spune?" se gândi Velceaninov în culmea mirării. — Și care i rezultatul? întrebă el cu glas tare. Pavel Pavlovici zâmbi dulceag È™i parcă viclean. — Nu s au petrecut decât copilării, pline de drăgălășenie! Prietenele ei poartă toată vina. Vă rog să mă iertaÈ›i, Alexei Ivanovici, pentru comportarea mea prostească față de dumneavoastră. N am să mai fac, È™i niciodată n are să se mai întâmple aÈ™a ceva. — Dar nici eu n o să mă mai arăt pe acolo, zâmbi Velceaninov. — Asta i È™i dorinÈ›a mea. Velceaninov se simÈ›i scârbit È™i rosti enervat: — Doar nu s eu singurul bărbat de pe lume... mai sunt È™i alÈ›ii... Pavel Pavlovici roÈ™i din nou. — ÃŽmi pare rău să aud din gura dumneavoastră asemenea vorbe, Alexei Ivanovici, È™i vă rog să mă credeÈ›i că prea mult o respect pe Nadejda Fedoseevna... — ScuzaÈ›i mă, scuzaÈ›i mă, n am avut intenÈ›ia să fac vreo insinuare... totuÈ™i mi se pare cam surprinzător faptul că mi aÈ›i supraapreciat posibilitățile de a plăcea... È™i... că v aÈ›i pus nădejdea în mine cu atâta încredere... — Am avut încredere, bazat tocmai pe cele ce se petrecuseră odinioară. — Dacă i aÈ™a, înseamnă că dumneavoastră mă socotiÈ›i È™i acum drept un om de onoare? zise Velceaninov, oprindu se scurt în faÈ›a lui TrusoÈ›ki. ÃŽn altă împrejurare, s ar fi îngrozit el însuÈ™i de o întrebare aÈ™a de naivă È™i de neaÈ™teptată. — Totdeauna v am socotit aÈ™a, rosti Pavel Pavlovici, coborându È™i ochii în pământ. — BineînÈ›eles, fără îndoială... Dar nu despre asta i vorba. Voiam numai să spun că în ciuda oricăror... idei preconcepute? — Da, în ciuda ideilor preconcepute! — Nici când aÈ›i sosit la Petersburg? Velceaninov nu se putu stăpâni de a pune această întrebare simÈ›ind el însuÈ™i cât de nelalocul ei îi era curiozitatea. — Chiar când am sosit la Petersburg, vă socoteam omul cel mai onorabil de pe lume. Totdeauna v am stimat, Alexei Ivanovici. Pavel Pavlovici își ridică ochii È™i îl privi fățiÈ™, fără nici o sfială, pe adversarul său. Velceaninov simÈ›i deodată o îngrijorare. N ar fi vrut, pentru nimic în lume, să se producă vreo izbucnire nepotrivită, provocată de dânsul. — V am iubit, Alexei Ivanovici, se hotărî dintr o dată Pavel Pavlovici ,să È™i deschidă sufletul, È™i în anul acela, cât aÈ›i stat în oraÈ™ul T., v am iubit. Dumneavoastră nu v aÈ›i dat seama, urmă TrusoÈ›ki cu un tremur în glas, care îl îngrozi pe Velceaninov. Eu mă aflam pe o treaptă inferioară în comparaÈ›ie cu dumneavoastră, ca să mă fi putut observa. Dar poate nici nu avea vreun rost. ÃŽn cursul acestor nouă ani din urmă, mi am amintit adesea de dumneavoastră, fiindcă un an ca acela n am mai avut în toată viaÈ›a mea. ÃŽn ochii lui Pavel Pavlovici scăpără o lumină stranie. Mă urmăreau expresii È™i idei de ale dumneavoastră. ÃŽmi reveneaÈ›i în memorie ca un om care nutreÈ™te cele mai bune sentimente, o persoană cultivată în mod remarcabil, înzestrată cu multă inteligență. "Marile idei nu ne vin atâta de la o minte mare, cât de la o inimă mare", vorba asta dumneavoastră aÈ›i spus o, poate aÈ›i È™i uitat o, eu însă mi o aduc aminte. V am socotit totdeauna ca un om cu inimă mare È™i am crezut în dumneavoastră... neÈ›inând seama de nimic... Un tremur îi înfiora bărbia. Velceaninov se înspăimântă. Trebuia să pună capăt, cu orice preÈ›, acestor efuziuni neaÈ™teptate. — Destul, vă rog, Pavel Pavlovici, mormăi el, iritat, È™i roÈ™i. De ce? De ce? răcni. De ce vă legaÈ›i de un om bolnav, iritat, aproape aiurind, È™i l târâți prin toate tainiÈ›ele acestea... ÃŽn vreme ce toate nu s, de fapt, decât vedenii, miraj, minciună, ruÈ™ine, falsitate... fără nici o măsură... ÃŽntr adevăr ăsta i lucru de căpetenie, È™i cel mai ruÈ™inos, că nu i nici o măsură. Totu i o nerozie. Amândoi suntem niÈ™te oameni vicioÈ™i, nesinceri È™i ticăloÈ™i... Și dacă vreÈ›i, dacă vreÈ›i, vă dovedesc numaidecât! Nu numai că nu mă iubiÈ›i, ci mă urâți din răsputeri È™i minÈ›iÈ›i fără să vă daÈ›i singur seama. M aÈ›i luat È™i m aÈ›i dus acolo nu ca să faceÈ›i ce aÈ›i spus — adică să vă puneÈ›i la încercare logodnica... (ce i mai poate trece unui om prin cap!) Iată care i adevărul: m aÈ›i văzut ieri È™i v a cuprins iarăși furia. M aÈ›i dus acolo ca să mi o arătaÈ›i È™i să mi spuneÈ›i: "O vezi cum arată! Ei bine, ea va fi a mea. Ian încearcă È™i acum!"... M aÈ›i înfruntat. Cine È™tie? Poate singur nu v aÈ›i dat seama. Dar acesta i adevărul, l aÈ›i simÈ›it foarte bine... Dar pentru a face asemenea provocare, e nevoie neapărat de ură. Și, într adevăr, mă urâți! Velceaninov alerga prin odaie, răcnind. Se simÈ›ea jignit, ofensat, umilit mai cu seamă la gândul că se înjosea astfel înaintea lui Pavel Pavlovici. — Am vrut să mă împac cu dumneavoastră, Alexei Ivanovici, se apără brusc TrusoÈ›ki, pe un ton hotărât, prin cuvinte scurte È™i întretăiate. Iar bărbia începu să i tremure din nou. O furie sălbatică îl cuprinse pe Velceaninov, ca È™i cum ar fi suferit cea mai cumplită ofensă. — Repet încă o dată, urlă Velceaninov, v aÈ›i agățat de un om bolnav, dărâmat, ca să i smulgeÈ›i în delir nu È™tiu ce cuvânt irealizabil pe care acesta nu voia să l rostească. Să dăm lucrurile pe față. Noi facem parte din lumi deosebite, să vă intre o dată asta în cap... apoi... apoi între noi se află un mormânt! încheie el, bâiguind... È™i dintr o dată își veni în fire. — De unde puteÈ›i È™ti... FaÈ›a lui Pavel Pavlovici se crispă È™i se făcu albă ca varul, de unde puteÈ›i È™ti ce înseamnă pentru mine acest mic mormânt în inima mea! răcni TrusoÈ›ki, pășind spre Velceaninov È™i lovindu se cu pumnul în piept cu un gest ridicol, dar cumplit. Cunosc È™i eu acest mormând micuÈ›, amândoi stăm față în față la stânga È™i la dreapta lui, dar spre mine se află mai mare parte de mormânt decât spre dumneavoastră... Cu mult mai mare... bâlbâia TrusoÈ›ki în delir, continuând să se lovească cu pumnul în piept. Da, mai mare... mai mare... Deodată, un sunet neobiÈ™nuit al clopoÈ›elului de la ușă îi dezmetici pe cei doi parteneri. Cineva sunase aÈ™a de tare, vrând parcă să sfărâme clopoÈ›elul din prima smucitură. — Nimeni nu sună aÈ™a la mine, rosti încurcat Velceaninov. — Dar nici la mine n o fi sunând, È™opti înfricoÈ™at Pavel Pavlovici, care își veni È™i el în fire, preschimbându se pe loc în vechiul Pavel Pavlovici. Velceaninov se încruntă È™i se duse să deschidă uÈ™a. — Dacă nu mă înÈ™el, sunteÈ›i domnul Velceaninov? se auzi din antreu o voce tinerească, sonoră, plină de o neobiÈ™nuită încredere în sine. — Ce doriÈ›i? — Am o informaÈ›ie precisă, urmă vocea răsunătoare, că în momentul acesta se află la dumneavoastră un oarecare TrusoÈ›ki. Trebuie să l văd neapărat chiar acum. Lui Velceaninov i ar fi făcut plăcere să l dea afară pe scară, cu o lovitură de picior, pe acest domn umflat în pene. Dar, după o clipă de gândire, se dădu în lături È™i îl lăsă să intre înăuntru. — Iată l pe domnul TrusoÈ›ki, intraÈ›i ! XIV SaÈ™enka È™i Nadenka ÃŽn odaie intră un bărbat foarte tânăr, cam de vreo nouăsprezece ani, poate È™i mai puÈ›in — atât de tinerească îi era figura frumoasă, mândră È™i încrezută. Era îmbrăcat convenabil, cel puÈ›in tot ce purta, îi È™edea bine. ÃŽntrecea pe omul de statură mijlocie. Un păr negru, bogat, È™i niÈ™te ochi negri mari È™i semeÈ›i dădeau fizionomiei sale o expresie aparte. Numai nasul îi era cam plinuÈ› È™i un pic avântat în sus. Fără aceste mici cusururi, ar fi fost o frumuseÈ›e de băiat. El intră în casă cu un aer important. — Mi se pare că am ocazia de a vorbi cu domnul TrusoÈ›ki, spuse răspicat, subliniind cu deosebită plăcere cuvântul "ocazia" — lăsând astfel a se înÈ›elege că n avea nici o onoare È™i nici o plăcere de a sta de vorbă cu domnul TrusoÈ›ki. Velceaninov începu să priceapă cum stăteau lucrurile. Prin mintea lui Pavel Pavlovici fulgeră o bănuială. Pe față i se întipări neliniÈ™tea. TotuÈ™i, nu se dădu bătut. — Neavând onoarea de a vă cunoaÈ™te personal, răspunse cu prestanță TrusoÈ›ki, bănuiesc că nici nu există vreo posibilitate de a sta de vorbă cu dumneavoastră. — AscultaÈ›i mă mai întâi È™i numai după aceea daÈ›i vă cu părerea, rosti tânărul cu o desăvârÈ™ită încredere în sine. Apoi străinul își puse monoclul cu rama de baga, care i atârna de un È™nur È™i privi lung sticla de È™ampanie de pe masă. După ce cercetă îndestul butelia, musafirul își scoase monoclul, se întoarse iarăși spre Pavel Pavlovici È™i spuse: — Alexandr Lobov. — Și ce i aceea Alexandr Lobov? — Eu sunt. N aÈ›i mai auzit de mine? — Nu. — ÃŽntr adevăr, cum m aÈ›i fi putut cunoaÈ™te? Drept vorbind, vin cu o chestiune importantă care vă priveÈ™te îndeaproape. Dar mai întâi, daÈ›i mi voie să mă aÈ™ez. Sunt obosit... — LuaÈ›i loc, zise Velceaninov. Dar tânărul se È™i aÈ™ezase înainte de a fi primit invitaÈ›ia, Cu toată durerea de piept care i se înteÈ›ea, pe Velceaninov îl interesa această mică obrăznicătură. Pe figura lui drăgălașă È™i rumenă de adolescent Velceaninov întrezări un aer de îndepărtată asemănare cu Nadia. — StaÈ›i jos È™i dumneavoastră, se adresă tânărul lui Pavel Pavlovici, făcându i un gest neglijent cu capul spre scaunul din față. — Nu i nimic, pot sta foarte bine È™i n picioare. — O să obosiÈ›i... Domnule Velceaninov, puteÈ›i rămânea È™i dumneavoastră aici. — De altfel, nici n am de ce să mă duc. Eu mă aflu doar acasă la mine. — N aveÈ›i decât! De altfel, aÈ™ dori să fiÈ›i de față la explicaÈ›ia pe care voi avea o cu domnul acesta. Nadejda Fedoseevna mi a vorbit în termeni destul de măgulitori despre dumneavoastră. — Ian te uită! Când a apucat să vorbească? — ÃŽndată după plecarea dumneavoastră. Chiar acum vin de acolo. Iată cum stau lucrurile, domnule TrusoÈ›ki, începu el cu jumătate de gură, răsturnat în fotoliu, întorcându se spre Pavel Pavlovici care rămăsese în picioare. Noi, adică eu È™i Nadejda Fedoseevna, ne iubim de mult È™i ne am dat unul altuia cuvântul, iar dumneavoastră vă puneÈ›i de a curmeziÈ™ul nostru. Am venit pentru a vă face propunerea ca să vă daÈ›i la o parte. SunteÈ›i dispus s o acceptaÈ›i? Pavel Pavlovici È™ovăi o clipă. Păli, dar un surâs maliÈ›ios îi întinse buzele. — Nu s dispus câtuÈ™i de puÈ›in, îi reteză el vorba în chip laconic. — Va să zică aÈ™a... făcu tânărul È™i se răsuci în fotoliu, punându È™i picior peste picior. — De altfel, nici nu È™tiu cu cine vorbesc, adăugă Pavel Pavlovici, È™i îmi zic că n are nici un rost să continuăm discuÈ›ia. Cu aceste cuvinte TrusoÈ›ki găsi È™i el de cuviință să se aÈ™eze. — V am spus doar că o să obosiÈ›i, observă în treacăt tânărul. Adineaori am avut prilejul să vă aduc la cunoÈ™tință că numele meu este Lobov È™i că eu È™i cu Nadejda Fedoseevna ne am dat unul altuia cuvântul. Prin urmare, nu puteÈ›i spune, ca adineaori, că nu È™tiÈ›i cu cine aveÈ›i de a face. De asemenea aÈ›i greÈ™i dacă v aÈ›i închipui că n am avea despre ce vorbi. Chestiunea nu mă priveÈ™te numai pe mine, ci È™i pe Nadejda Fedoseevna, pe care o sâcâiÈ›i fără ruÈ™ine. VedeÈ›i deci că există motiv pentru explicaÈ›ie. Rosti printre dinÈ›i vorbele acestea, ca un filfizon, abia catadicsind să pronunÈ›e cuvintele. ÃŽÈ™i puse din nou monoclul È™i, cât vorbi, dădu impresia că priveÈ™te ceva. — DaÈ›i mi voie, tinere..., exclamă, fierbând, Pavel Pavlovici. Dar "tânărul" i o reteză numaidecât: — ÃŽn orice altă împrejurare v aÈ™ fi interzis să mi spuneÈ›i "tinere", acum însă trebuie să recunoaÈ™teÈ›i că tinereÈ›ea este avantajul meu principal față de dumneavoastră È™i astăzi, de pildă, aÈ›i fi dorit din tot sufletul — când aÈ›i dăruit brățara — să fi fost măcar un pic mai tânăr. — Ah, țâncule! murmură Velceaninov. — ÃŽn orice caz, stimate domn, se corectă cu demnitate Pavel Pavlovici, motivele invocate de dumneavoastră, pe care le socot îndoielnice È™i lipsite de cuviință, nu mi par de natură să justifice continuarea convorbirii noastre. Acestea sunt niÈ™te chestiuni copilăreÈ™ti È™i fără noimă. Mâine îl voi vizita È™i voi sta de vorbă cu prea stimatul Fedosi Semionovici. Iar pentru moment vă rog să mă lăsaÈ›i în pace. — AdmiraÈ›i demnitatea acestui om, exclamă tânărul, scos din fire, adresându se cu înflăcărare lui Velceaninov. Nu i destul că i gonit de acolo. Că scoate lumea limba la el! El mai vrea să se ducă mâine acolo pentru a ne denunÈ›a bătrânului. Nu i asta o dovadă, om încăpățânat ce sunteÈ›i, că vreÈ›i să luaÈ›i fata cu de a sila, cumpărând o de la niÈ™te oameni care au căzut în mintea copiilor È™i care, datorită unei barbarii sociale, își păstrează puterea asupra ei? Ea v a arătat doar, cu vârf È™i îndesat, dispreÈ›ul. Nu v a înapoiat chiar astăzi necuviinciosul cadou — brățara dumneavoastră? Ce vreÈ›i mai mult? — Nimeni nu mi a înapoiat nici un fel de brățară... È™i nici nu i posibil aÈ™a ceva, zise Pavel Pavlovici, cutremurându se de indignare. — Cum se poate? Oare domnul Velceaninov nu v a înmânat o? "Uf, dracu să te ia!" se gândi Velceaninov. — ÃŽntr adevăr, rosti el, încruntându se, Nadejda Fedoseevna mi a încredinÈ›at astăzi această cutioară, ca să v o transmit dumneavoastră, Pavel Pavlovici. N am vrut s o iau, dar ea a stăruit... iat o... mi e necaz că... Scoase din buzunar cutiuÈ›a È™i, fâstâcit, o întinse lui Pavel Pavlovici care rămase înmărmurit. — De ce nu i aÈ›i predat o până acum? se adresă cu severitate tânărul lui Velceaninov. — N am avut prilejul, se încruntă acesta. — Curios! — Cuum? — E cel puÈ›in curios, n am dreptate? Să zicem însă că i o simplă neînÈ›elegere. Velceaninov simÈ›i că i vine să sară È™i să i tragă o urecheală băieÈ›andrului. Nu se putu însă abÈ›ine de a nu izbucni în râs la adresa acestuia, băieÈ›andrul izbucni È™i el îndată în râs. Pavel Pavlovici nu râdea. Dacă Velceaninov ar fi prins privirea năprasnică a acestuia aÈ›intită asupra sa în timp ce râdea de Lobov — ar fi înÈ›eles că omul acesta trecea în clipa aceea o anumită limită primejdioasă. Velceaninov nu i văzu privirea, dar își dădu seama că trebuie să l susÈ›ină pe TrusoÈ›ki. — Domnule Lobov, ascultaÈ›i mă È™i pe mine, începu Velceaninov pe un ton prietenesc, fără a mă pronunÈ›a asupra unor alte aspecte ale chestiunii, în care nu È›in să mă amestec, mi aÈ™ îngădui să vă atrag atenÈ›ia că Pavel Pavlovici, cerând mâna Nadejdei Fedoseevna, se bucură în primul rând de consimțământul acestei familii respectabile, iar în al doilea rând are o situaÈ›ie frumoasă È™i onorabilă È™i, în sfârÈ™it, avere... prin urmare, e firesc să se mire văzând un asemenea rival — un om poate admirabil înzestrat, dar atât de tânăr, încât nu poate fi luat drept un rival serios... È™i de aceea are dreptate invitându vă să puneÈ›i capăt discuÈ›iei. — Ce înseamnă un om "atât de tânăr"? Dar eu am împlinit de o lună nouăsprezece ani. După lege de mult am dreptul să mă însor. Asta i! — Dar care tată s ar putea hotărî să vă dea în prezent fiica, chiar dacă aÈ›i fi multimilionar în perspectivă sau cine È™tie ce binefăcător al omenirii? Un tânăr de nouăsprezece ani nu poate răspunde nici pentru el însuÈ™i, iar dumneavoastră vreÈ›i să vă luaÈ›i pe conÈ™tiință È™i viitorul unei alte persoane, adică al unei copile ca È™i dumneavoastră. De altfel, gestul acesta nici nu i tocmai nobil, ce ziceÈ›i? Mi am permis să vă vorbesc astfel, fiindcă singur m aÈ›i ales ca arbitru între dumneavoastră È™i Pavel Pavlovici. — Va să zică îl cheamă Pavel Pavlovici! remarcă tânărul. Nu È™tiu de ce mi se năzărise că l cheamă Vasili Petrovici? Drept vorbind, făcu tânărul către Velceaninov, spusele dumneavoastră nu mă surprind de loc. Știam că toÈ›i sunteÈ›i o apă. De mirare e doar faptul că despre dumneavoastră auzisem vorbindu se ca despre un om oarecum modern. De altfel, toate astea sunt fleacuri. Iată care i adevărul: nu numai că nu m am comportat rău în această chestiune, după cum v aÈ›i permis să afirmaÈ›i, ci cu totul dimpotrivă — È™i voi încerca să vă lămuresc. Mai întâi noi ne am angajat unul față de celălalt prin cuvântul nostru de onoare. ÃŽn plus eu i am făgăduit formal, în prezenÈ›a a doi martori, că dacă ea se va îndrăgosti vreodată de altcineva sau pur È™i simplu se va căi că s a măritat cu mine È™i va vrea să se despartă, atunci eu îi voi înmâna o declaraÈ›ie cum că aÈ™ fi fost infidel, care va sprijini la locul în drept cererea ei de despărÈ›ire. Dar încă È™i mai mult: în caz când eu nu m aÈ™ È›ine de cuvânt È™i aÈ™ refuza să i dau declaraÈ›ia cuvenită, atunci — ca un mijloc de asigurare — voi emite chiar în ziua nunÈ›ii noastre, în favoarea soÈ›iei, o poliță în valoare de o sută de mii de ruble... AÈ™a că dacă mă voi încăpățâna È™i nu voi da declaraÈ›ia amintită, ea va putea protesta poliÈ›a, iar eu voi fi tras la răspundere ÃŽn chipul acesta totul va fi asigurat. Prin urmare, nu periclitez cu nimic viitorul nimănui. Asta în privinÈ›a primului punct. — Pun rămășag că toate acestea le a născocit acela, cum îi zice, Predposâlov? exclamă Velceaninov. — Hi hi hi! chicoti maliÈ›ios Pavel Pavlovici. — De ce o fi chicotind domnul acesta? AÈ›i ghicit ! Ideea a fost a lui Predposâlov. Nu i aÈ™a că soluÈ›ia i ingenioasă? Astfel, se paralizează complet absurditatea legii. Eu am intenÈ›ia, bineînÈ›eles, s o iubesc veÈ™nic. Ea însă se tăvăleÈ™te de râs. Născocirea însă e abilă. Nu i aÈ™a? Ba e È™i nobilă. MulÈ›i s ar hotărî oare să facă aÈ™a ceva? — După mine, gestul nu i numai lipsit de nobleÈ›e, ci e pur È™i simplu mârÈ™av. Tânărul ridică din umeri. — Spusele dumneavoastră nu mă surprind câtuÈ™i de puÈ›in, zise el după un răstimp de tăcere. Toate acestea nu mă mai minunează. Predposâlov v ar fi retezat o pe loc, spunându vă că modul dumneavoastră de a judeca cele mai elementare lucruri provine din pervertirea celor mai obiÈ™nuite sentimente È™i noÈ›iuni, în primul rând datorită unei vieÈ›i trăite prosteÈ™te, iar în al doilea rând datorită trândăviei. ÃŽntre altele, poate că n am ajuns încă să ne înÈ›elegem unul pe altul. Eu, totuÈ™i, am auzit numai vorbe bune despre dumneavoastră. AveÈ›i vreo cincizeci de ani, nu? — Să ne ocupăm acum de chestiunea noastră. — ScuzaÈ›i mi lipsa de discreÈ›ie È™i nu mi o luaÈ›i în nume de rău. Continuu: nu sunt de loc un multimilionar în perspectivă, cum aÈ›i binevoit a vă exprima (ce idee năstruÈ™nică!). Sunt cel ce mă vedeÈ›i. ÃŽn schimb, am deplină încredere în viitorul meu. N am să ajung nici erou, nici binefăcătorul cuiva, dar îmi voi asigura viaÈ›a mea È™i a soÈ›iei mele. ÃŽn prezent n am, bineînÈ›eles, nimic. Din copilărie am crescut în casa lor... — Cum aÈ™a? — Foarte simplu! Eu sunt de fapt fiul unei rude îndepărtate a doamnei Zahlebinina. Când toÈ›i ai mei s au prăpădit È™i n-au lăsat singur pe lume, în vârstă de opt ani, bătrânul m a luat la dânsul. Apoi m a dat la liceu. Omul acesta are inimă bună, dacă vreÈ›i să È™tiÈ›i... — Știu... — Da. Are însă păreri prea învechite. TotuÈ™i, este bun la suflet. Eu am ieÈ™it de mult de sub tutela lui. Doresc să mi câștig singur pâinea, rămânându mi obligat numai mie însumi. — Când v aÈ›i emancipat? îl întrebă Velceaninov. — Să fie vreo patru luni. — Acuma totul se lămureÈ™te. SunteÈ›i prieteni din copilărie. Și aveÈ›i vreo slujbă? — Da, o funcÈ›ie particulară, în biroul unui notar public, cu leafă de douăzeci È™i cinci de ruble pe lună. Asta i numai deocamdată. Dar când i am cerut mâna, n aveam nici atâta. Lucram pe vremea aceea la calea ferată pentru zece ruble. Doar până una alta... — Dar aÈ›i făcut familiei cerere în toată regula? — Desigur, cerere formală, È™i încă mai demult, de vreo trei săptămâni. — Și care a fost răspunsul? — Bătrânul a izbucnit în hohote de râs, apoi s a mâniat rău de tot, iar pe Nadia au închis o în odăile de sus. Ea însă îndură eroic orice. De altfel, toată încurcătura s a produs fiindcă bătrânul are un ghimpe împotriva mea din pricină că am părăsit postul de la departamentul unde mă căpătuise el, acum patru luni, înainte de a fi intrat la calea ferată. E un bătrân, cum v am mai spus, tare cumsecade. Acasă e vesel, apropiat... Dar cum trece pragul departamentului, nici nu l mai cunoÈ™ti. Parcă i Jupiter aÈ™ezat pe tron. I am dat, desigur, a înÈ›elege că manierele sale nu mi erau pe plac. De fapt însă, buclucul s a iscat datorită unui ajutor al È™efului de birou. Acest domn a avut năstruÈ™nica idee de a se plânge precum că eu m aÈ™ fi purtat "grosolan" cu dânsul, când în realitate nu i am spus decât că i un "neevoluat". I am lăsat pe toÈ›i în plata Domnului È™i acum lucrez la un notar public. — Dar la departament aveaÈ›i leafă mai mare? — Moft! Era un post extrabugetar! Tot bătrânul îmi dădea bani de întreÈ›inere — vă spun doar că i om bun. TotuÈ™i, noi nu cedăm. Douăzeci È™i cinci de ruble pe lună, bineînÈ›eles, nu i suficient. Nădăjduiesc, însă, că voi lua parte la administrarea moÈ™iilor părăginite ale contelui Zavileiski. Atunci voi trece de a dreptul la trei mii. Sau poate mă fac procurist. Azi se caută oameni. Ian te uită! Ce mai tunete! Vine furtună! Bine c am izbutit să ajung înainte de începerea vântoasei. De acolo doar pe jos am luat o, È™i mai mult am alergat. — Dar, daÈ›i mi voie, dacă i aÈ™a, cum de aÈ›i izbutit să staÈ›i de vorbă cu Nadejda Fedoseevna de vreme ce, pe lângă toate acestea, nu mai sunteÈ›i primit acolo? — Peste gard, bineînÈ›eles! Ce, nu se poate? N aÈ›i observat o deunăzi pe roÈ™covană? râse el. Ei, bine, ea i aceea care are grijă de noi... apoi o mai avem È™i pe Maria NikitiÈ™na. Numai că e o bestie această Maria NikitiÈ™na! De ce vă strâmbaÈ›i? Vi e teamă de trăsnet? — Nu, mi e rău, mi e foarte rău, rosti Velceaninov, chinuit de subita lui durere de piept. Se sculă din fotoliu È™i încercă să se plimbe prin odaie. — ÃŽnseamnă, desigur, că vă deranjez! Nu vă deranjaÈ›i. Numaidecât! Și tânărul sări de la locul său. — Ba nu mă deranjaÈ›i de loc, nu i nimic, rosti din politeÈ›e Velceaninov. — Cum nu i nimic, când "pe Kobâlnikov îl doare burta"? V aduceÈ›i aminte de personajul din Șcedrin? Vă place Șcedrin? — Da. — Și mie. Haide, Vasili... ah, pardon, Pavel Pavlovici, să punem capăt odată È™i odată! se adresă el, râzând amical, lui Pavel Pavlovici. Ca să vă intre mai bine în cap, mai formulez o dată întrebarea: sunteÈ›i dispus să renunÈ›aÈ›i chiar mâine în mod oficial, față de bătrâni È™i în prezenÈ›a mea, la orice pretenÈ›ie în privinÈ›a Nadejdei Fedoseevna? — Nici prin gând nu mi trece, spuse Pavel Pavlovici, sculându se de pe scaun cu un aer de nerăbdare È™i de îndârjire, È™i vă rog încă o dată să mă lăsaÈ›i în pace... toate nu s decât copilării È™i prostii. — BăgaÈ›i de seamă, îl amenință el cu degetul pe TrusoÈ›ki, zâmbind plin de înfumurare, vedeÈ›i să nu vă înÈ™elaÈ›i în socoteli! ȘtiÈ›i la ce poate duce asemenea greÈ™eală? Din partea mea, vă previn că peste nouă luni, după ce veÈ›i fi făcut fel de fel de cheltuieli È™i după multă tevatură, când vă veÈ›i reîntoarce aici, veÈ›i fi nevoit să renunÈ›aÈ›i singur la Nadejda Fedoseevna, iar dacă nu veÈ›i renunÈ›a va fi încă È™i mai rău pentru dumneavoastră. Iată ce vă aÈ™teaptă dacă vă încăpățânaÈ›i. Trebuie să vă fac atent că jucaÈ›i rolul câinelui care păzeÈ™te claia de fân... iertaÈ›i mi comparaÈ›ia, nici el nu mănâncă, dar nici pe altul nu l lasă. Vă repet din spirit umanitar: gândiÈ›i vă, încercaÈ›i să vă gândiÈ›i temeinic, cel puÈ›in o dată în viață. — Vă rog să mă slăbiÈ›i cu morala dumneavoastră! răcni, mânios, Pavel Pavlovici. Iar cât priveÈ™te aluziile dumneavoastră infame, voi lua chiar mâine măsurile mele, niÈ™te măsuri severe! — Aluzii infame? Ce vreÈ›i să spuneÈ›i? Dumneavoastră înÈ™ivă sunteÈ›i un infam, dacă vă vin în minte asemenea lucruri. Pentru rest voi aÈ™tepta până mâine, dar dacă... Vai, alt trăsnet! La revedere! ÃŽncântat de cunoÈ™tință, se adresă tânărul lui Velceaninov. Și o zbughi afară, zorit pesemne să scape de furtună È™i de ploaie. XV ÃŽncheierea socotelilor — AÈ›i văzut? AÈ›i văzut? izbucni Pavel Pavlovici către Velceaninov de îndată ce plecă tânărul. — ÃŽntr adevăr nu prea aveÈ›i noroc! rosti într-o doară Velceaninov. N ar fi scăpat vorba asta, dacă nu l ar fi exasperat durerea care îi sporea în piept. Pavel Pavlovici sări ca ars. — Și, în definitiv, care i rolul dumneavoastră în chestia asta? Nu mi aÈ›i înapoiat brățara din compătimire, hai? — N am prins momentul... — Vi se rupea inima de mizericordie, ca un adevărat amic față de alt adevărat amic? — Fie È™i aÈ™a, vă compătimeam, răspunse Velceaninov, simÈ›ind un început de întărâtare. TotuÈ™i îi povesti pe scurt cum primise brățara È™i cum Nadejda Fedoseevna aproape îl forÈ›ase cu de a sila să primească propunerea ei. — CredeÈ›i mă, n aÈ™ fi luat o pentru nimic în lume. Am È™i aÈ™a destule neplăceri. — Vi s au aprins călcâiele È™i aÈ›i acceptat, chicoti Pavel Pavlovici. — Asta i o nerozie din partea dumneavoastră. De trebuie să vă găsesc scuze. AÈ›i văzut doar adineaori altfel, că nu eu sunt eroul principal, ci alÈ›ii. — TotuÈ™i vi s au aprins călcâiele... Pavel Pavlovici se aÈ™eză È™i își umplu un pahar. — Vă închipuiÈ›i că am să cedez în faÈ›a băieÈ›andrului? Am să l pun cu botul pe labe, uite aÈ™a ! Chiar mâine am să mă duc acolo È™i o să pun lucrurile la punct. Vom scoate toate fumurile din căpuÈ™orul ăsta de copil... Dădu peste cap paharul È™i își turnă încă unul, căpătând un aer dezgheÈ›at, pe care nu l avea mai înainte. — Ian te uită, Nadenka È™i SaÈ™enka, drăgălaÈ™ii de puiÈ™ori! Hi hi hi! TrusoÈ›ki își pierdu firea de mânie. Un fulger scăpără orbitor. Bubui un trăsnet cumplit È™i ploaia începu să toarne cu găleata. Pavel Pavlovici se ridică È™i închise fereastra. — Și cum v a întrebat adineaori băieÈ›andrul: "Nu vă temeÈ›i de trăsnet?" Velceaninov să se teamă de trăsnet! Apoi cu Kobâlnikov al lui, parcă aÈ™a i zice, da, Kobâlnikov... Dar despre cei cincizeci de ani, ce aveÈ›i de spus? Vă mai amintiÈ›i? rosti maliÈ›ios Pavel Pavlovici. — Iar dumneavoastră, cum s ar zice, v aÈ›i instalat aici, observă Velceaninov, de abia îngăimând cuvintele de durere. Eu mă culc... Dumneavoastră faceÈ›i ce È™tiÈ›i. — Nici un câine nu se dă afară pe o vreme ca asta! adăugă, jignit, Pavel Pavlovici, aproape bucuros de a fi avut prilejul să riposteze. — Bine, n aveÈ›i decât să rămâneÈ›i aici... beÈ›i... puteÈ›i să È™i dormiÈ›i aici! bolborosi Velceaninov, apoi se culcă pe divan È™i gemu uÈ™urel. — Să dorm aici? Dar n o să vă temeÈ›i? — De ce? întrebă Velceaninov, ridicându È™i deodată capul. — De unde să È™tiu eu? Data trecută parcă v aÈ›i speriat sau poate numai mi s-a năzărit aÈ™a... — SunteÈ›i un prost! nu se mai putu stăpâni Velceaninov È™i se întoarse furios cu faÈ›a la perete. — Fie È™i aÈ™a! făcu Pavel Pavlovici. Bolnavul, cum se întinse în pat, È™i adormi. După starea de tensiune nervoasă din ziua aceea, pe lângă puternica zdruncinare a sănătății sale din ultima vreme, parcă se frânse ceva într însul. ÃŽi slăbiră puterile, se simÈ›ea neputincios ca un copil. Dar durerea birui. ÃŽi învinse È™i oboseala, È™i somnul. El se trezi peste o oră, È™i se ridică în capul oaselor, gemând de durere. Furtuna se potolise. ÃŽn odaie stăruia fum gros de È›igară, sticla era goală, iar Pavel Pavlovici dormea pe celălalt divan — întins pe spate, cu capul culcat pe perna divanului, îmbrăcat cum fusese, È™i cu ghetele în picioare. Monoclul îi lunecase din buzunar È™i spânzura, prins de capătul unui È™nur, până aproape de duÈ™umea. Pălăria zăcea alături tot pe podea. Velceaninov se uită posac la el, dar nu l trezi. Făcu, cocârjat, câțiva paÈ™i prin odaie, fiindcă nu mai avea putere să stea culcat, È™i gemea, gândindu se îndelung la boala lui. Velceaninov avea unele temeri asupra durerilor din piept È™i, bineînÈ›eles, nu fără motiv. Crizele acestea îl încercaseră încă mai demult, dar îl apucau foarte rar — o dată la un an sau la doi ani. Știa că provin de la ficat. La început simÈ›ea, într un punct al pieptului la lingurică sau mai sus, — ca o apăsare surdă, slabă, dar sâcâitoare. Durerea creÈ™tea mereu, uneori È›inea câte zece ore în È™ir, È™i ajungea în cele din urmă atât de violentă, apăsarea devenind de nesuferit, încât bolnavul întrezărea spectrul morÈ›ii. La ultima criză de anul trecut, după o durere progresivă de zece ceasuri, bolnavul se liniÈ™tise în cele din urmă, dar puterile i se sleiseră într atâta, încât de abia își putea miÈ™ca mâna. Iar medicul îi dăduse voie, în toată ziua aceea, ca unui copil de țâță, să bea numai câteva linguriÈ›e de ceai slab È™i să mănânce doar o fărâmă de pâine, muiată în supă. Durerea îl apuca din diferite cauze, dar totdeauna după o zdruncinare a nervilor. ÃŽi trecea de asemenea în chip ciudat. Uneori, niÈ™te simple comprese calde curmau imediat durerile de la bun început, în prima jumătate de ceas. Alteori, ca n timpul crizei din urmă, nici un mijloc nu ajutase la nimic. Durerea îi trecuse numai luând doze repetate È™i progresive de vomitive. Doctorul i a mărturisit mai târziu că bănuise că pacientul fusese otrăvit. Mai era mult până la ziuă. Velceaninov însă nu prea voia să trimită după medic în toiul nopÈ›ii. De altfel, nici nu i prea avea la inimă pe doctori. ÃŽn cele din urmă, se văzu biruit de durere È™i începu să geamă. Gemetele îl treziră pe Pavel Pavlovici, care se ridică de pe divan È™i se aÈ™eză în capul oaselor. Câtăva vreme el trase înfricoÈ™at cu urechea, privindu l nedumerit pe Velceaninov, care aproape alerga prin amândouă odăile. Sticla de băutură, pe care o băuse pesemne prea repede, îl ameÈ›ise cu totul È™i îl lăsă îndelung buimac. ÃŽn sfârÈ™it, el se dezmetici È™i se repezi la Velceaninov, care bâigui ceva drept răspuns. — Asta i din pricina ficatului, È™tiu eu! se însufleÈ›i deodată la culme Pavel Pavlovici, aÈ™a i se întâmpla exact la fel È™i lui Piotr Kuzmici Polosuhin, din pricina ficatului. Pentru asta trebuie oblojeli. Piotr Kuzmici totdeauna își punea oblojeli. Din asta poÈ›i muri. Să dau o fugă până la Mavra, ce spuneÈ›i? — Nu i nevoie, nu i nevoie! rosti enervat, Velceaninov. Nu mi trebuie nimic. Dar Pavel Pavlovici, Dumnezeu È™tie de ce, aproape se pierdu cu firea, parcă ar fi fost vorba de salvat propriul său fiu. Nu vru să È™tie de nimic È™i stărui din răsputeri, recomandând priÈ™niÈ›e È™i pe deasupra două trei căni de ceai slab, băute una după alta — "nu numai fierbinÈ›i, ci clocotite". ÃŽn sfârÈ™it, dădu o fugă până la Mavra — nemaiaÈ™teptând învoirea gazdei. Amândoi ațâțară focul la bucătăria nefolosită permanent È™i puseră samovarul. ÃŽntre timp, oaspetele izbuti să l culce pe bolnav, îl dezbrăcă, îl înveli cu plapuma È™i, în mai puÈ›in de douăzeci de minute, pregăti ceaiul È™i prima priÈ™niță. — Astea s farfurii încălzite, încinse! rosti, aproape încântat, musafirul, aÈ™ezând pe pieptul bolnav al lui Velceaninov, o farfurie înfierbântată, învelită într un È™ervet. Oblojeală mai bună nu există. Alta nu avem cum să o facem — pe când farfuriile, pe onoarea mea, sunt un leac cum nu se mai află. Le am încercat pe Piotr Kuzmici cu mâinile mele. Altfel poÈ›i să È™i mori din asta! Bea ceai, soarbe l! Nu i nimic dacă te opăreÈ™ti! ViaÈ›a i mai scumpă decât cochetăria... TrusoÈ›ki o zăpăci cu totul pe Mavra care dormea de a n picioarele. Schimbau farfuriile la fiecare trei patru minute. După a treia farfurie È™i a doua ceaÈ™că de ceai clocotit, băut pe nerăsuflate, Velceaninov simÈ›i deodată o uÈ™urare. — Ehei, dacă am alinat puÈ›in durerea e semn bun, slavă Domnului! exclamă Pavel Pavlovici È™i alergă, bucuros, după altă farfurie È™i după alt ceai. — Totu i să izgonim durerea! S o facem să dea înapoi! repeta el la fiecare minut. ÃŽntr o jumătate de ceas, durerea se ogoi cu totul. ÃŽn schimb, bolnavul rămase aÈ™a de sleit de puteri, că nu mai vru să suporte "nici măcar o farfurioară", oricât ar fi stăruit Pavel Pavlovici. Ochii gazdei se închideau de slăbiciune. — Vreau să dorm, să dorm! repeta Velceaninov, istovit. — AÈ™a i! încuviință Pavel Pavlovici. — RămâneÈ›i peste noapte aici... cât îi ceasul? — Aproape două... fără un sfert. — DormiÈ›i la mine. — O să dorm, o să dorm. Peste un minut, bolnavul îl chemă iarăși pe Pavel Pavlovici. — Dumneavoastră, dumneavoastră, bâigui gazda, când oaspetele se apropie de dânsul È™i se aplecă asupră i... dumneavoastră sunteÈ›i mai bun decât mine. ÃŽnÈ›eleg totul, totul... vă mulÈ›umesc. — DormiÈ›i, dormiÈ›i! È™opti Pavel Pavlovici È™i, în grabă, se îndreptă în vârful degetelor spre divanul său. Adormind, bolnavul auzi cum TrusoÈ›ki, în pripă, își aÈ™ternu încetiÈ™or patul, își scoase hainele È™i, în sfârÈ™it, stinse lumânările, apoi, abia respirând ca să nu facă zgomot, se întinse pe divanul său. Fără îndoială, Velceaninov adormi foarte curând după stinsul lumânărilor È™i dormi un răstimp, își aminti limpede mai târziu. Dar în tot timpul cât dormi, până n clipa deÈ™teptării, visă că i treaz È™i se zvârcoleÈ™te în pat, neputând aÈ›ipi, cu toată slăbiciunea lui. Visă, în sfârÈ™it, că începuse să aiureze, fiind treaz, È™i că nu putea goni nicicum vedeniile învălmășite în preajmă i, deÈ™i avea conÈ™tiinÈ›a deplină că era vorba de un delir, nu de o realitate. Vedeniile păreau niÈ™te cunoscuÈ›i. Odaia gemea parcă de lume, iar uÈ™a dinspre antreu era dată în lături. Oamenii intrau buluc È™i se înghesuiau pe scară. La masa, pusă în mijlocul camerei, È™edea un om ca È™i n visul de acum o lună. Ca È™i atunci, omul acesta stătea cu coatele rezemate pe masă, dar nu voia să vorbească. Acuma purta însă o pălărie rotundă cu panglică de doliu. "Cum? Nu cumva È™i atunci fusese tot Pavel Pavlovici?" se gândi Velceaninov. Dar, aruncându È™i ochii la înfățiÈ™area omului taciturn, se convinse că acesta era parcă altcineva. "Dar oare de ce poartă doliu?" își zise, nedumerit, Velceaninov. Gălăgia, zarva È™i larma persoanelor învălmășite în jurul mesei erau îngrozitoare. Oamenii aceÈ™tia păreau mai porniÈ›i împotriva lui Velceaninov decât în visul anterior, îl ameninÈ›au cu pumnii strânÈ™i È™i răcneau ceva din răsputeri, fără să È™i fi putut da seama ce anume spuneau. "Bine bine, dar totul nu i decât un vis urât? se gândi el. Știu că n am mai putut adormi È™i sta culcat È™i m am ridicat în picioare, aÈ™a de mult sufeream !" TotuÈ™i oamenii, strigătele È™i gesturile lor — într un cuvânt — totul era aÈ™a de real È™i de firesc, că avea uneori îndoieli: "Să fie într adevăr numai o halucinaÈ›ie? Doamne, ce or fi vrând oamenii aceÈ™tia de la mine? Dar... dacă nu aiurez, cum ar fi fost cu putință ca strigătele acestea să nu l fi trezit din somn pe Pavel Pavlovici? Căci iată l că doarme aici pe divan!" ÃŽn sfârÈ™it, lucrurile se petrecură aidoma ca È™i în visul celălalt. ToÈ›i se îmbulziră spre scară È™i se buluciră în ușă, deoarece de pe scară dădea buzna înăuntru o altă gloată de oameni. AceÈ™tia duceau ceva cu dânÈ™ii, ceva mare È™i greu. Se auzeau răsunând pe trepte paÈ™ii apăsaÈ›i ai hamalilor. Se strigau de zor unii pe alÈ›ii, cu răsuflarea tăiată. Cei din odaie răcniră într un glas: "ÃŽl aduc, îl aduc!" Ochii tuturora scăpărară, privindu l È›intă pe Velceaninov. ToÈ›i îi arătau prin gesturi scara, amenințători È™i triumfători. Fără a se mai îndoi de realitatea visului, totul părând aievea, Velceaninov se ridică în vârful degetelor ca să vadă, peste capetele mulÈ›imii, ce anume aduceau oamenii în odaie? Inima îi zvâcni ca nebună È™i deodată — întocmai ca în visul de odinioară — se auziră trei semnale foarte puternice de clopoÈ›el. Sunetele erau aÈ™a de limpezi, precise È™i distincte, că asemenea zăngănit nu putea fi auzit numai în vis. ÃŽn aceeaÈ™i clipă, Velceaninov scoase un răcnet È™i se trezi. El nu se repezi însă ca odinioară la ușă. Ce gând îi comandă prima miÈ™care? Dar avusese el oare, în clipa aceea, vreun gând? ÃŽnsă cineva parcă i ar fi suflat la ureche ce trebuie să facă. Velceaninov sări din pat È™i dădu buzna cu mâinile întinse înainte, ca È™i cum s ar fi apărat sau ar fi respins un atac, în direcÈ›ia divanului unde dormea Pavel Pavlovici. Amândouă mâinile se loviră de o altă pereche de mâini îndreptate asupra lui, È™i le înÈ™facă cu putere. ÃŽnsemna că cineva se afla aplecat peste dânsul. Draperiile erau lăsate, dar nu stăruia în odaie un întuneric beznă, fiindcă în camera de alături, care n avea asemenea draperii, se strecura o lumină slabă ca de amurg. Deodată, ceva îngrozitor de dureros îi tăie palma È™i degetele mâinii stângi, iar el își dădu pe loc seama că apucase un tăiÈ™ de cuÈ›it sau de brici, pe care îl strânsese puternic cu mâna. ÃŽn acelaÈ™i timp, auzi zgomotul surd al unui obiect prăvălit pe podea. Velceaninov era de trei ori mai voinic decât Pavel Pavlovici, dar lupta dintre dânÈ™ii dură mult — vreo trei minute încheiate. ÃŽl doborî în curând la pământ È™i îi răsuci mâinile la spate. Dar ii veni din senin pofta de a i le lega îndărăt. Þinând strâns pe ucigaÈ™ cu mâna stângă rănită, se apucă să caute cu dreapta È™nurul de la draperii. Nu l găsi vreme îndelungată, dar, în cele din urmă, îl prinse È™i l rupse de la fereastră. Mai târziu se arătă surprins de vigoarea aproape supranaturală pusă în efortul făcut. ÃŽn aceste trei minute nici unul, nici celălalt nu scoase vreun cuvânt. Se auzeau numai răsuflările lor adânci È™i zgomotele surde ale luptei. ÃŽn sfârÈ™it, legându i mâinile întoarse la spate, Velceaninov își aruncă adversarul pe duÈ™umea, se sculă în picioare, trase draperia È™i ridică puÈ›in storul. Deschizând fereastra spre strada singuratică, gazda văzu că se luminase de ziuă. Stătu câteva clipe, trăgând adânc aer proaspăt în piept. Era ora patru È™i ceva. ÃŽnchise fereastra, se duse alene la dulap, scoase un prosop curat È™i își legă strâns mâna stângă ca să oprească sângele care curgea mereu. La picioare zări pe covor briciul deschis, îl ridică, îl închise, îl puse în cutia de bărbierit, uitată de dimineață pe măsuÈ›a de lângă divanul pe care dormise Pavel Pavlovici È™i, vârând cutia în birou, încuie sertarul cu cheia. După aceea Velceaninov se apropie de Pavel Pavlovici È™i începu să l cerceteze cu privirea. ÃŽntre timp, TrusoÈ›ki izbuti, cu multă greutate, să se ridice de pe covor È™i să se aÈ™eze în fotoliu. Era dezbrăcat, fără ghete, numai în cămașă. La spate È™i pe mâneci cămaÈ™a sa avea pete de sânge — dar nu sângele lui, ci cel curs din mâna rănită a lui Velceaninov. Era, bineînÈ›eles, Pavel Pavlovici, dar nu l ai fi recunoscut la prima vedere, dacă l ai fi întâlnit din întâmplare — atât de mult i se schimbase înfățiÈ™area. Ședea, îndreptându È™i anevoie È™alele, datorită mâinilor legate îndărăt. Avea faÈ›a desfigurată, chinuită, verzuie, înfiorată din când în când de un tremur. ÃŽl privea pe Velceaninov cu o căutătură fixă, cam tulbure, ca È™i cum n ar fi putut desluÈ™i lucrurile înconjurătoare. Zâmbi tâmp È™i arătând cu capul către carafa de pe masă, rosti scurt, aproape È™optind: — Olecuță de apă! Velceaninov îi turnă apă într un pahar È™i i dădu de băut din mâna lui. Pavel Pavlovici se repezi, însetat. După vreo trei înghiÈ›ituri, TrusoÈ›ki ridică uÈ™or capul, privi È›intă figura lui Velceaninov, care È™edea în faÈ›a lui cu paharul în mână, nu rosti nici un cuvânt, apoi urmă să bea. Potolindu È™i setea, răsuflă uÈ™urat. Gazda își luă perna È™i hainele, după aceea intră în odaia de alături, încuindu l pe Pavel Pavlovici. Durerea din ajun îi trecu cu totul. Dar Velceaninov simÈ›i din nou o sfârÈ™eală istovitoare după efortul extraordinar la care își supusese forÈ›ele, răsărite în mod miraculos. ÃŽncercă o vreme să reconstituie întâmplarea, dar gândurile îi rămăseseră încâlcite. Șocul fusese prea puternic. Ba își închidea ochii, uneori, rămânând aÈ™a chiar câte zece minute, ba se cutremura din tot trupul È™i se trezea, atunci își aducea aminte de toate cele, își ridica puÈ›in mâna care l durea, înfășurată în prosopul ud de sânge, ,È™i se cufunda în gânduri, cu înfrigurare... Un singur lucru izbuti Velceaninov să È™i l desluÈ™ească foarte limpede, È™i anume că Pavel Pavlovici încercase într adevăr să l înjunghie. Poate că cu un sfert de ceas mai înainte nici el însuÈ™i încă nu fusese hotărât să l înjunghie. Cutia cu brice, care îi căzuse sub ochi abia în ajun, poate nu i trezise nici un gând È™i doar o înregistrase cu mintea (de obicei bricele stăteau totdeauna în birou, închise sub cheie, È™i numai în dimineaÈ›a aceea le scosese Velceaninov ca să È™i potrivească mustaÈ›a È™i favoriÈ›ii — ceea ce făcea câteodată). "Dacă ar fi avut de gând să mă ucidă, încă mai demult, — atunci È™i ar fi pregătit desigur din timp un pumnal sau un pistol, nu s ar fi bazat pe bricele mele pe care nu le văzuse niciodată până ieri", îi trecu prin minte. ÃŽn sfârÈ™it, bătură ceasurile È™ase. Velceaninov se deÈ™teptă, se îmbrăcă È™i se duse la Pavel Pavlovici. Descuind uÈ™a, el nu È™i putu da seama de ce l făcuse prizonier pe TrusoÈ›ki È™i nu i dăduse drumul să plece numaidecât. Spre uimirea lui prizonierul era complet îmbrăcat. Găsise pesemne un mijloc de a se dezlega. Ședea într un fotoliu, dar se sculă în picioare, când intră în odaie Velceaninov. Pălăria È™i o È›inea în mână. Privirea lui alarmată parcă încerca să spună, cu toată graba: "Nu mai spune nimic... nici nu face să începi... n ai despre ce să vorbeÈ™ti..." — PlecaÈ›i! rosti Velceaninov. LuaÈ›i vă cutiuÈ›a cu brățara! adăugă. Pavel Pavlovici se întoarse de la ușă, luă repede cutioara de pe masă, o vârî în buzunar È™i ieÈ™i pe ușă. Velceaninov rămase în prag ca să încuie după dânsul. Privirile li se încruciÈ™ară pentru cea din urmă oară. TrusoÈ›ki se opri brusc. ÃŽÈ™i încruciÈ™ară privirile, timp de vreo cinci secunde... ca È™i cum ar fi È™ovăit. ÃŽn sfârÈ™it, gazda ridică fără vlagă mâna: — Hai, duceÈ›i vă! rosti Velceaninov cu jumătate de gură È™i încuie uÈ™a cu cheia. XVI Analiza Un sentiment puternic È™i neobiÈ™nuit de bucurie îl cuprinse pe Velceaninov. Se sfârÈ™ise ceva. Avusese loc un deznodământ. TristeÈ›ea apăsătoare de odinioară îl părăsi, se spulberă. Cel puÈ›in aÈ™a i se părea. Starea aceasta sufletească durase cinci săptămâni. ÃŽÈ™i ridica uneori mâna în sus, privea prosopul jilav de sânge È™i mormăia în sine: "Nu, nu, de data asta totul s a sfârÈ™it!" Și, în cursul acestei dimineÈ›i, pentru întâia oară în ultimele trei săptămâni, aproape nici nu se mai gândi la Liza — ca È™i cum sângele curs din degetele sale rănite l ar fi eliberat de obsesie. ÃŽÈ™i dădu perfect de bine seama că trecuse printr o primejdie năprasnică. "AceÈ™ti oameni, se gândi el, care nu È™tiu, cu o clipă mai înainte, dacă au să înjunghie ori nu pe cineva, tocmai oamenii aceÈ™tia, când încape un pumnal în mâinile lor tremurătoare È™i cum simt cea dintâi țâșnitură de sânge fierbinte pe degetele lor, nu numai că te înjunghie, ci «hârÈ™ti!» îți retează È™i capul, zău aÈ™a!" Velceaninov nu putu rămâne acasă, ci ieÈ™i în stradă, convins că trebuie să facă neapărat ceva sau că se va petrece fără îndoială ceva cu el. Umblă pe străzi, aÈ™teptând. ÃŽl stăpânea o puternică dorință de a se întâlni cu cineva, cu care să intre în vorbă, fie chiar È™i cu un necunoscut. Gândul acesta, îl duse la un medic pentru a i pansa cumsecade mâna. Doctorul, o veche cunoÈ™tință, îi cercetă rana È™i îl întrebă de curiozitate cum de i s a putut întâmpla un astfel de accident. Velceaninov încercă să scape de răspuns printr o glumă, apoi izbucni în râs È™i era cât pe ce să i povestească adevărul, dar se stăpâni. Medicul îi luă pulsul È™i, aflând despre criza lui din ajun, îl convinse să ia un calmant, pe care îl avea la îndemână. Iar în privinÈ›a rănii, doctorul îl liniÈ™ti spunându i că nu era cazul să se aÈ™tepte la cine È™tie ce urmări grave. Pacientul pufni în râs È™i l încredință că rana avusese chiar urmări excelente. De două ori în aceeaÈ™i zi, Velceaninov se simÈ›i împins să povestească întreaga pățanie È™i altora — o dată chiar unui om cu totul necunoscut, cu care intră în vorbă la o cofetărie. Până atunci nu putea suferi să lege convorbiri cu străini, în locuri publice. Colindă prin magazine, cumpără un ziar È™i trecu pe la croitorul său ca să È™i comande un costum de haine. Ideea de a vizita familia PogorelÈ›ev continua să l indispună. De aceea nu se mai gândi la ea. De altfel, nici nu se putea duce la dânÈ™ii la vilă, întrucât el se aÈ™tepta la nu È™tiu ce eveniment aici, în oraÈ™. Mâncă de prânz cu poftă, intră în vorbă cu chelnerul È™i cu un vecin de masă. Bău o jumătate de sticlă de vin. Nici nu i trecea prin minte posibilitatea de a i reveni criza din ajun. Era convins că boala i trecuse cu totul chiar în momentul când, adormind seara într o stare de istovire, se deÈ™teptase peste o oră È™i jumătate, sărise din pat È™i l aruncase pe ucigaÈ™ la pământ cu o forță herculeană. Spre seară, Velceaninov simÈ›i ameÈ›eli. Ceva asemănător delirului de aseară din timpul somnului îl apuca, din când în când. Se întoarse acasă în amurg È™i, intrând înăuntru, se sperie de odaia lui. LocuinÈ›a i se păru sinistră, înfiorătoare. O măsură cu paÈ™ii de câteva ori în lung È™i n lat. Trecu chiar pe la bucătărie, unde nu intra mai niciodată. "Aici înfierbântaseră ei azi noapte farfuriile" — îi fulgeră prin minte. Zăvorî uÈ™a, bine de tot, È™i aprinse lumânările mai devreme decât de obicei. ÃŽÈ™i aminti în curând că, cu jumătate de ceas mai înainte, trecând pe la poartă, o chemase pe Mavra È™i o întrebase "dacă în lipsa lui de acasă nu dăduse pe la dânsul Pavel Pavlovici", ca È™i cum ar fi putut într adevăr să treacă. După ce se zăvorî cu grijă, Velceaninov descuie biroul, scoase trusa de bărbierit È™i luă briciul "din ajun" ca să l privească. Pe mânerul alb de os rămăseseră mici pete de sânge. Puse briciul înapoi în trusă È™i o încuie în sertar. I se făcu somn. SimÈ›i că trebuie să se culce numaidecât, altfel "a doua zi nu va mai fi bun de nimic". Ziua de mâine îi apărea, nu È™tiu cum, ca o zi predestinată È™i "finală". Dar aceleaÈ™i gânduri, nedomolite È™i irezistibile, care în cursul întregii zile nu l părăsiseră nici o clipă pe stradă, se învălmășeau acum insistent în capul său bolnav. Și el gândi, gândi, gândi într una È™i multă vreme îi fu cu neputință să adoarmă... "Dacă i în afară de orice îndoială că lui TrusoÈ›ki îi venise din întâmplare gândul de a mă înjunghia, medita el mai departe, oare nu i trecuse cumva prin minte ideea aceasta È™i mai înainte, măcar aÈ™a, ca un simplu gând într o clipă de mânie?" Găsi un răspuns straniu la această întrebare: "Pavel Pavlovici voia să l ucidă, dar gândul omorului nu trecuse niciodată prin creierul viitorului asasin". ÃŽntr un cuvânt: "Pavel Pavlovici voia să l ucidă, dar nu È™tia că voia să l ucidă. Toate acestea n au nici o noimă, totuÈ™i asta i realitatea! își zise Velceaninov. Nu venise TrusoÈ›ki aici să È™i caute slujbă È™i nici pentru Bagautov — deÈ™i umblase după post È™i trecuse pe la Bagautov, ba turbase chiar de necaz, când acesta încetase din viață. Pe Bagautov îl ura ca pe o zdreanță. Pentru mine, venise, de fapt, È™i o luase pe Liza..." "Iar eu, mă aÈ™teptam eu oare c o să mă... ÃŽnjunghie?" Adeveri: se aÈ™teptase, È™i anume — tocmai din momentul când îl văzuse în cupeu urmând sicriul lui Bagautov. "De atunci parcă am început să aÈ™tept ceva... dar, bineînÈ›eles, nu asta: că are să mă înjunghie... Oare fusese sincer, sincer cu adevărat, exclamă din nou Velceaninov, ridicându È™i deodată capul de pe pernă È™i făcându È™i ochii mari, adică sincer în tot ce mi destăinuise în ajun... nebunul acesta despre iubirea lui față de mine, când îi tremura bărbia, iar el se lovea cu pumnul în piept? A fost foarte sincer! încuviință el, aprofundând È™i analizând neîntrerupt situaÈ›ia. Acest Quasimodo din oraÈ™ul T. era suficient de prost È™i de generos ca să l îndrăgească pe amantul soÈ›iei sale, la care douăzeci de ani nu observase nimic. Mă stimase timp de nouă ani, îmi venerase memoria È™i reÈ›inuse "cugetările" mele. O, Doamne, iar eu habar n aveam de toate acestea! Nu i cu putință să fi minÈ›it aseară! Dar oare mă iubea ieri, când îmi spunea, declarându mi iubire: «Hai să încheiem socotelile». Da, mă iubea, urându mă. Asta i, de altfel, iubirea cea mai puternică... E posibil, ba chiar e sigur, că îi făcusem o impresie prodigioasă în oraÈ™ul T., prodigioasă È™i «plăcută». Tocmai se putuse întâmpla una ca asta cu un asemenea Schiller cu masca lui Quasimodo. ÃŽmi exagerase de o sută de ori calitățile fiindcă îl uluisem în însingurarea lui filozofică... Ar fi interesant să È™tiu prin ce anume îl uluisem? Poate prin mânuÈ™ile mele È™i prin îndemânarea de a le trage pe degete. AceÈ™ti Quasimodo se prăpădesc după estetică. Uf, se prăpădesc! O pereche de mănuÈ™i e de ajuns pentru câte un suflet mult prea nobil, mai ales când face parte dintre «eternii soÈ›i». Restul îl completează ei singuri È™i chiar se iau la bătaie pentru dumneata, dacă È›ii la asta. Apoi cât de tare supraapreciază el mijloacele mele de cucerire! Poate tocmai aceste mijloace de cucerire îl uimiseră pe TrusoÈ›ki mai mult decât orice. GândiÈ›i vă numai la exclamaÈ›iile lui de atunci: «Dacă È™i omul acesta, atunci în cine de pe lume ai mai putea să te încrezi?» După asemenea strigăt te prefaci în fiară... Hm! Venise aici «ca să mă îmbrățiÈ™eze È™i să plângă» — după cum se exprimase el însuÈ™i în chipul cel mai viclean cu putință... adică venise la mine ca să mă înjunghie, dar cu motivarea că vine «să mă îmbrățiÈ™eze ,È™i să plângă»... O adusese È™i pe Liza. Te pomeneÈ™ti că dacă m ar fi podidit È™i pe mine lacrimile poate m ar fi iertat într adevăr, căci straÈ™nic È›inea să mă ierte! Dar chiar de la prima întâlnire, totul s a transformat în fandoseli de beÈ›iv, în nerozii groteÈ™ti È™i în È›ivlituri dezgustătoare de muiere ofensată. (âși pusese singur coarne... coarnele acelea... deasupra frunÈ›ii.) De aceea el È™i venea beat ca, fandosindu se, să se poată exprima. Treaz, n ar fi fost în stare. ÃŽi plăcea să se fandosească... uf! grozav îi mai plăcea. Uf, ce bucuros fusese când mă silise să mă sărut cu dânsul! Atunci nu È™tia precis cum se vor isprăvi relaÈ›iile dintre noi: mă va îmbrățiÈ™a sau mă va înjunghia? S a întâmplat, bineînÈ›eles, cum e mai bine, i au izbutit amândouă. Cea mai firească soluÈ›ie! Da, da, naturii nu i plac monÈ™trii. De aceea ea i suprimă prin «soluÈ›ii fireÈ™ti». Cel mai respingător monstru este cel cu sentimente nobile. Știu asta din propria mi experiență, Pavel Pavlovici! Pentru un monstru natura nu i mamă bună, ci maÈ™teră. Dacă naÈ™te un monstru, natura nu l cruță, ci l prăpădeÈ™te — È™i pe bună dreptate. ÃŽmbrățișările È™i lacrimile atotiertătoare nu li se iartă în zilele noastre nici unor oameni cinstiÈ›i, darmite unor inÈ™i cum suntem noi amândoi, Pavel Pavlovici! Da, TrusoÈ›ki fusese destul de prost ca să mă ducă la logodnica lui. O, Doamne! La logodnică! Numai un asemenea Quasimodo putea zămisli ideea de «a renaÈ™te într o viață nouă» prin intermediul nevinovăției domniÈ™oarei Zahlebinina! Dar dumneavoastră nu sunteÈ›i vinovat, Pavel Pavlovici. Nu sunteÈ›i vinovat. Dumneavoastră sunteÈ›i un monstru È™i nu puteÈ›i săvârÈ™i decât fapte monstruoase. Chiar gândurile È™i speranÈ›ele vă sunt tot aÈ™a. DeÈ™i monstru, v aÈ›i îndoit de ideea dumneavoastră. De aceea aÈ›i avut nevoie de înalta sancÈ›iune a lui Velceaninov, stimat cu atâta evlavie. Vă trebuia aprobarea lui Velceaninov, confirmarea din partea i că visul nu i vis, ci realitate. Mă dusese la logodnică dintr o stimă evlavioasă, crezând în nobleÈ›ea sentimentelor mele, în speranÈ›a că acolo, lângă o tufă, ne vom îmbrățiÈ™a, poate, È™i vom vărsa o lacrimă, cât mai aproape de nevinovăția întruchipată de logodnică! în sfârÈ™it acest «etern soț» fusese dator, obligat chiar, să se pedepsească măcar o dată pentru toate cele È™i, ca să se pedepsească definitiv, a È™i pus mâna pe brici... ce i drept, din întâmplare... dar a pus mâna. «TotuÈ™i l am înjunghiat cu pumnalul... totuÈ™i a sfârÈ™it prin a înjunghia, de față cu guvernatorul!» Fiindcă veni vorba, oare avusese TrusoÈ›ki un gând, cât d cât, în această privință — când îmi relatase povestea cu cavalerul de onoare? Avusese oare, într adevăr, în capul lui ceva, atunci noaptea, când se sculase din pat È™i stătuse în mijlocul odăii? Hm! Nu, atunci stătuse doar în glumă. Se sculase pentru nevoile sale È™i, văzând că mă speriasem de dânsul, nici nu mi răspunsese timp de zece minute, fiindcă îi plăcuse neînchipuit de mult că fusese în stare să mă înfricoÈ™eze... ÃŽntr adevăr, atunci i se năzărise poate ceva, pentru întâia oară, când stătuse în întuneric... TotuÈ™i să nu fi uitat ieri pe masă briciul, poate nu s ar fi întâmplat nimic. Nu i aÈ™a? Nu i aÈ™a? Nu mă ocolea înainte vreme? Nu mai dădea câte două săptămâni pe la mine? Nu se ascundea de mine, fiindu i milă de mine? Nu l a ales întâi pe Bagautov, È™i nu pe mine? Nu sărise noaptea ca să înfierbânte farfuriile, gândindu se la o diversiune — să treacă de la pumnal la duioÈ™ie! Voia să mă scape È™i pe mine, È™i pe dânsul — prin farfuriile acelea încinse!" Capul bolnav al fostului "om de lume" mai lucră mult în felul acesta, gândind verzi È™i uscate, până se liniÈ™ti. Se trezi a doua zi cu acelaÈ™i cap bolnav, dar cu o teroare absolut nouă È™i cu totul neaÈ™teptată. Teroarea asta îl cuprinse pe Velceaninov (È™i om de lume) în urma fermei sale convingeri, care se întări pe neaÈ™teptate în mintea lui, în faptul că el în persoană È™i din proprie iniÈ›iativă o să È™i încheie frământările sufleteÈ™ti, ducându se chiar astăzi la Pavel Pavlovici. De ce? Pentru ce? Nu È™tia nimic, È™i, dezgustat, nici nu voia să È™tie. Un singur lucru era limpede în capul lui,: că se va duce cu un rost. Această stare de demență — altfel n o putea numi nici el — se înfiripă într atât, încât căpătă, pe cât e cu putință, un aspect rezonabil È™i un pretext destul de firesc. Astfel își închipuise încă de ieri că Pavel Pavlovici se va întoarce la hotel, se va încuia bine de tot È™i... se va spânzura, ca acel casier despre care îi povestise Maria Sâsoevna. Gândul acesta din ajun se prefăcu în mintea lui, încetul cu încetul, într o convingere fără sens, dar foarte fermă. "Adică de ce să se spânzure nerodul?" se întreba el mereu. ÃŽÈ™i reaminti È™i cuvintele Lizei... "De altfel, È™i eu, în locul său, m aÈ™ fi spânzurat" — îi trecuse È™i lui prin minte, într un rând. — ÃŽn sfârÈ™it, în loc să se ducă la masă, se îndreptă spre Pavel Pavlovici. "Am s o întreb doar pe Maria Sâsoevna", își zise el. Dar până să apuce a ieÈ™i în stradă, se opri deodată în poartă. "Nu cumva, nu cumva, exclamă Velceaninov, făcându se la față stacojiu de ruÈ™ine, oare nu cumva am să mă târăsc până acolo numai È™i numai «ca să l îmbrățiÈ™ez È™i să izbucnesc în plâns»? Nu cumva lipsea doar mârșăvia asta fără noimă pentru a completa toată înjosirea mea?" Dar ProvidenÈ›a oamenilor cinstiÈ›i È™i cumsecade îl salvă pe Velceaninov de "mârșăvia asta fără noimă". De abia ieÈ™i în stradă când se ciocni nas în nas cu Alexandr Lobov. Tânărul era zorit È™i emoÈ›ionat. — Tocmai veneam la dumneavoastră. Amicul vostru Pavel Pavlovici... — Ce? S a spânzurat? bâigui buimac, Velceaninov. — Cine să se spânzure? Și de ce? își holbă ochii Lobov. — Nimic nimic... zic È™i eu, numai aÈ™a, într o doară... continuaÈ›i, vă rog... — Uf, la dracu, dar ce idee caraghioasă! Nu s a spânzurat de loc (de ce să se fi spânzurat?). Dimpotrivă, a plecat de aici. Cu puÈ›in mai înainte l am urcat în tren È™i l am expediat. Uf, ce mai bea omul ăsta! Trei sticle am dat gata... È™i Predposâlov, cot la cot cu noi. Dar straÈ™nic mai bea TrusoÈ›ki, straÈ™nic! A cântat în vagon, È™i-a amintit de dumneavoastră, È™i a fluturat mânuÈ›a la plecare, mi a dat în grijă să vă transmit salutări. Mare canalie! SpuneÈ›i È™i dumneavoastră. Nu i aÈ™a? Tânărul era într adevăr cherchelit. Drept dovadă îi sticleau ochii, avea faÈ›a îmbujorată È™i i se împleticea limba în gură. Velceaninov bufni în hohote de râs. — Va să zică aÈ›i încheiat o cu Bruderschaft! Ha ha! V aÈ›i îmbrățiÈ™at È™i aÈ›i izbucnit în plâns. Ah, ce Schilleri îmi mai sunteÈ›i! PoeÈ›i! — Vă rog să nu ne vorbiÈ›i de rău. ȘtiÈ›i că acolo a renunÈ›at cu totul. A fost la vilă È™i ieri, a fost È™i azi. StraÈ™nic ne a mai încondeiat pe noi. Pe Nadia au încuiat o într o cameră la mezanin. Þipete È™i lacrimi... Dar n o să cedăm... Vai, ce mai bea, ce mai bea! ȘtiÈ›i doar ce "mauvais ton" este, adică nu chiar "mauvais ton", ci cum să spun... Și despre dumneavoastră își aducea mereu aminte. Dar se poate compara el cu dumneavoastră? SunteÈ›i oricum o persoană respectabilă, care cândva a făcut parte într adevăr din înalta societate È™i de abia acum aÈ›i fost nevoit să o evitaÈ›i, parcă din pricina sărăciei... Dracu să È™tie... că n am prea descurcat bine toate spusele lui. — Aha, va să zică el v a vorbit despre mine cu asemenea expresii? — El, el, dar nu vă formalizaÈ›i. A fi un adevărat cetățean valorează mai mult decât a aparÈ›ine înaltei societăți. După mine, în vremurile noastre, nici nu È™tii pe cine trebuie să stimezi în Rusia. Cred că sunteÈ›i de acord cu mine că asta i o boală gravă a secolului, când nu È™tii pe cine să stimezi — nu i aÈ™a? — AÈ™a i, aÈ™a i! Dar ce mai e cu el? — Cu el? Adică cu cine? A, da! Oare de ce ne tot spunea: Velceaninov este în vârstă de cincizeci de ani, dar È™i a tocat averea. De ce spunea dar È™i nu È™i? Râdea din toată inima È™i repeta acelaÈ™i lucru de o mie de ori. S a urcat în vagon È™i s a pus pe cântat, apoi pe plâns. Era ceva dezgustător, lamentabil să l vezi aÈ™a beat. Uf, cum nu i pot suferi pe oamenii proÈ™ti. S a apucat să zvârle bani cerÈ™etorilor pentru veÈ™nica pomenire a sufletului Lizavetei — pesemne, nevastă sa? — Nu, fiica. — Dar ce aveÈ›i la mână? — M am tăiat. — Nu i nimic, are să treacă... Dar Pavel Pavlovici, ducă se dracului, bine c a plecat! Pun rămășag că unde s o fi ducând el, numaidecât are să se însoare din nou — nu i aÈ™a? — Dar È™i dumneavoastră vreÈ›i să vă căsătoriÈ›i? — Eu? Cu mine i altceva! SunteÈ›i cam poznaÈ™. Dacă dumneavoastră aveÈ›i cincizeci de ani, TrusoÈ›ki a împlinit desigur È™aizeci. VedeÈ›i, e nevoie de puÈ›ină logică, dragul meu! De altfel, trebuie să È™tiÈ›i că altădată, tare demult, aveam convingeri pur slavofile. Astăzi însă aÈ™tept zorii dinspre Occident... Și acum la revedere! Ce bine mi pare că v am întâlnit fără a mai fi nevoie să intru la dumneavoastră. Nu mai stăruiÈ›i, nu intru, n am când... Și cât pe ce era s o ia la sănătoasa. — Uf, unde mi i capul? zise tânărul, întorcându se. Doar am fost trimis la dumneavoastră cu o scrisoare. Iat o! De ce n aÈ›i venit să l conduceÈ›i la gară? Velceaninov se întoarse acasă È™i deschise plicul adresat lui. ÃŽn plic nu era nici un rând de la Pavel Pavlovici. ÃŽn schimb, se afla acolo o altă scrisoare. Velceaninov recunoscu numaidecât scrisul. Misiva era veche, hârtia îngălbenită, cerneala decolorată... fusese scrisă acum vreo zece ani lui, la Petersburg, la două luni după plecarea sa din oraÈ™ul T. Dar scrisoarea aceasta nu i fusese expediată. ÃŽn locul ei, Velceaninov primise un alt text. Acest lucru reieÈ™ea limpede din scrisoarea îngălbenită, în care Natalia Vasilievna își lua rămas bun de la dânsul pentru totdeauna — întocmai ca È™i în scrisoarea primită — mărturisindu i dragostea pentru al'tul, totuÈ™i nu i ascundea sarcina. Dimpotrivă, îi făgăduia ca o consolare că i va trimite printr o ocazie copilul care urma să vină. ÃŽl încredinÈ›a că obligaÈ›iunile lor deveniseră altele, prietenia dintre dânÈ™ii fiind astfel pecetluită pentru veÈ™nicie... Drept vorbind, era puÈ›ină logică în toate acestea, în schimb, unicul È›el părea lămurit: s o scutească de dragostea lui. ÃŽi îngăduia chiar să treacă pe la dânÈ™ii peste un an, ca să vadă copilul. Dumnezeu È™tie de ce se răzgândise È™i expediase o altă scrisoare în locul acesteia. Când o citi, Velceaninov se îngălbeni la față, dar își închipui È™i figura lui Pavel Pavlovici, găsind scrisoarea È™i citind o pentru prima oară înaintea besactelei familiale din lemn negru cu incrustaÈ›ii de sidef. "Pesemne pălise È™i TrusoÈ›ki ca un mort, își zise Velceaninov, zărindu È™i din întâmplare chipul în oglindă... Pesemne o citea, își închidea ochii, apoi îi deschidea brusc din nou cu nădejdea că scrisoarea se va preface dintr o dată într o simplă hârtie albă... Făcuse aceasta desigur de vreo trei ori în È™ir." XVII Eternul amant Trecuseră aproape doi ani de la întâmplarea povestită de noi. ÃŽl întâlnim pe domnul Velceaninov într o frumoasă zi de vară, într un vagon pe una din noile noastre linii de cale ferată. Călătorea spre Odesa ca să se întâlnească de plăcere cu un amic È™i, în acelaÈ™i timp, având È™i un alt scop, la fel de atrăgător. Acest prieten urma să i pună la cale o întrevedere cu o doamnă extrem de frumoasă, pe care Velceaninov dorise încă mai demult s o cunoască mai îndeaproape. Fără a intra în amănunte, ne vom limita la observaÈ›ia că, în ultimii doi ani, Velceaninov se schimbase foarte mult sau, mai bine zis, se îndreptase. Din vechea i ipohondrie nu mai rămăsese aproape nici o urmă. Din feluritele "amintiri" È™i neliniÈ™ti — consecinÈ›e ale bolii sale — care îl împresuraseră la Petersburg în urmă cu doi ani, în timpul procesului interminabil, îi mai rămăsese în suflet o ruÈ™ine ascunsă când se gândea la perioada aceea de slăbiciune, unită cu lipsa de curaj. Se consola în parte, spunându È™i că starea aceasta nu i va mai reveni È™i că niciodată nimeni nu va afla nimic despre ea. ÃŽn epoca aceea, e adevărat, Velceaninov rupsese relaÈ›iile cu societatea, își neglija chiar îmbrăcămintea È™i trăia retras, È™i toată lumea, bineînÈ›eles, observase lucrurile acestea. Reapăru, însă, cu o înfățiÈ™are spășită, totodată însă, atât de refăcută È™i de încrezătoare, încât "toÈ›i" îi iertară numaidecât rătăcirea vremelnică. Chiar aceia, pe care într o vreme Velceaninov încetase să i salute, au fost cei dintâi care l au recunoscut în noua ipostază È™i i au întins mâna, fără să i pună întrebări sâcâitoare, parcă între timp ar fi fost plecat undeva departe pentru afacerile sale personale, care nu priveau pe nimeni, È™i s ar fi întors de curând. Cauza principală a acestei fericite transformări a fost, se înÈ›elege, rezultatul procesului. Velceaninov căpătă numai vreo È™aizeci de mii de ruble — lucru desigur mărunt, dar foarte însemnat pentru dânsul. El se simÈ›i dintr o dată cu picioarele pe teren solid. ÃŽÈ™i regăsi va să zică echilibrul moral. Știa acum cu siguranță că nu È™i va mai toca "precum un prost" È™i aceÈ™ti ultimi bani, cum își tocase primele sale două averi — ajungându i cu chibzuială pentru toată viaÈ›a. "Oricât s ar clătina edificiul lor social È™i orice ar trâmbiÈ›a unul È™i altul, gândea el uneori, observând toate aceste lucruri miraculoase È™i inimaginabile care se petreceau în juru i È™i în întreaga Rusie, oamenii pot să se schimbe, de asemenea ideile, dar eu sunt sigur că voi avea totdeauna la dispoziÈ›ie barem prânzul acesta fin È™i gustos, pe care îl savurez acum — ceea ce înseamnă că sunt pregătit pentru orice." Acest gând mângâietor, care friza voluptatea puse deplină stăpânire pe el încetul cu încetul È™i produse o radicală transformare a lui, chiar fizică, ca să nu mai vorbim de cea morală. Părea un alt om, în comparaÈ›ie cu "hârciogul", de acum doi ani, pe care l am zugrăvit, erou al unor întâmplări cu totul neplăcute. Căpătase o privire veselă, senină, de om aÈ™ezat. Până È™i zbârciturile urâte, care începuseră mai demult să i se adune în jurul ochilor È™i pe frunte, aproape dispăruseră. I se schimbă chiar culoarea feÈ›ei — mai albă, mai rumenă în ultimul timp. ÃŽn momentul de față, Velceaninov È™edea pe o canapea confortabilă într un vagon de clasa întâi, pradă unui gând plăcut. ÃŽn staÈ›ia următoare era un nod de căi ferate, de acolo pornea la dreapta o altă linie. "Dacă aÈ™ lua o la dreapta, aÈ™ putea face, după două staÈ›ii, o vizită unei doamne cunoscute, de curând întoarsă din străinătate, care se află acum într o însingurare provincială, negrăit de agreabilă pentru mine È™i foarte plictisitoare pentru dânsa. Ar fi deci cu putință să mi folosesc timpul într un mod nu mai puÈ›in interesant decât la Odesa, cu atât mai mult cu cât nu i târziu să mă duc după aceea È™i la Odesa..." Dar el stătea în cumpănă, neputându se hotărî. AÈ™tepta parcă "un imbold". ÃŽntre timp, trenul se apropie de gară È™i aici imboldul nu se lăsă aÈ™teptat. ÃŽn gara aceasta trenul stătea patruzeci de minute È™i călătorii puteau lua prânzul. Chiar la intrarea în sala de aÈ™teptare de clasa întâi È™i a doua se îngrămădiseră, ca de obicei, o mulÈ›ime de oameni grăbiÈ›i È™i nerăbdători, È™i, poate tot după obicei, izbucni un scandal. O doamnă, frumuÈ™ică foc, dar parcă prea împopoÈ›onată pentru voiaj, coborî dintr un vagon de clasa a doua, aproape târând cu amândouă mâinile după dânsa pe un ofiÈ›eraÈ™ de ulani, un tinerel chipeÈ™, care se zbătea ca să scape din ghearele ei. OfiÈ›eraÈ™ul cel tinerel era beat turtă, iar doamna, mai în vârstă, o rudă de a lui, după toate probabilitățile, nu l lăsa nici un pic din mână, temându se pesemne să n o zbughească de a dreptul la bufetul cu băuturi spirtoase. ÃŽntre timp, în înghesuială, ulanul se ciocni nas în nas cu un negustoraÈ™, aburit È™i el, ajuns în ultimul hal de necuviință. Acest negustoraÈ™ se împotmolise în gară de două zile, bând È™i aruncând bani în dreapta È™i în stânga, înconjurat de tot soiul de cheflii, È™i nu putea prinde nici un tren ca să l ducă mai departe. Se iscă o sfadă. OfiÈ›erul zbiera, negustoraÈ™ul înjura, iar doamna — în culmea deznădejdii — căuta să l tragă pe ulan de lângă celălalt certăreÈ›, exclamând pe un ton plin de implorare: ,rMitenka! Mitenka!" Scena aceasta îi păru negustoraÈ™ului din cale afară de scandaloasă. Ce i drept, toată lumea râdea. Dar negustoraÈ™ul se indignă mai mult pentru moralitatea ofensată, cum i se părea lui. — Ian te uită: "Mitenka!" rosti el în chip de dojană, maimuțărind glăsciorul subÈ›irel al cucoanei. N aveÈ›i ruÈ™ine nici măcar față de lume! Se apropie, clătinându se, de doamna care se prăvăli pe cel dintâi scaun ce i ieÈ™i în cale, trăgând după sine È™i pe ulan. O măsură cu dispreÈ› din cap până n picioare È™i psalmodie, tărăgănând cuvintele: — Târfă ce eÈ™ti, târfă ordinară! Doamna dădu un È›ipăt ascuÈ›it È™i se uită, rugătoare, în juru i, aÈ™teptând salvare de undeva. Era ruÈ™inată È™i îngrozită. Și, culmea ghinionului, ofiÈ›erul sări de pe scaun È™i, vociferând, se aruncă asupra negustoraÈ™ului, dar lunecă È™i căzu grămadă înapoi pe scaun. Hohotele de râs sporiră în jur. Dar nimeni nu se gândea să i vină în ajutor. ÃŽi luă apărarea numai Velceaninov, care îl înÈ™făcă de guler pe negustor, îl răsuci în loc È™i îl proiectă la vreo cinci paÈ™i mai departe de doamna înspăimântată. AÈ™a se È™i încheie scandalul. NegustoraÈ™ul se calmă subit, atât datorită izbiturii, cât È™i staturii impunătoare a lui Velceaninov. Prietenii săi cheflii îl luară È™i l duseră numaidecât cu dânÈ™ii. Chipul impunător al acestui domn elegant avu o influență considerabilă È™i asupra celor ce o luaseră în derâdere pe doamna. Râsetele încetară ca prin farmec. RoÈ™ind È™i cu lacrimi în ochi, doamna revărsă asupra binefăcătorului un potop de mulÈ›umiri. Ulanul bâigui È™i el: "muÈ›mes, muÈ›mes!" È™i vru să întindă mâna lui Velceaninov, dar, în loc să facă gestul acesta, se răzgândi brusc È™i se culcă pe scaun, întinzându È™i picioarele pe ele. — Mitenka! gemu dojenitor doamna, plesnind din palme. Velceaninov era satisfăcut È™i de aventură È™i de deznodământul ei. Doamna îl interesa. Era, evident, o provincială cu niscaiva părăluÈ›e, îmbrăcată luxos, dar fără gust, cu maniere cam ridicule — adică întrunea toate calitățile pentru a asigura succesul unui fante din Capitală cu anumite scopuri în privinÈ›a femeilor. Se încinse între dânÈ™ii o discuÈ›ie. Doamna începu cu înflăcărare să povestească È™i se plânse de soÈ›ul său care, tam nesam, dispăruse din vagon... din cauza asta se întâmplaseră toate cele... căci el, când trebuie să fie de față, dispare veÈ™nic, cine È™tie unde..." — Avusese È™i el vreo nevoie..., bolborosi ulanul. — Vai, Mitenka! plesni ea iarăși din palme. "Vai de capul lui bărbat su! Ce o să mai pățească el!" se gândi Velceaninov È™i propuse: — Cum îl cheamă? Mă duc să l caut. — Pal Palici, răspunse ulanul. — Pe soÈ›ul dumneavoastră îl cheamă Pavel Pavlovici? o întrebă cu vădită curiozitate Velceaninov È™i deodată un cap pleÈ™uv, binecunoscut, se ivi între el È™i doamnă. ÃŽntr o clipă, îi răsări înaintea ochilor livada familiei Zahlebinin, jocurile nevinovate È™i creÈ™tetul chel care se băga sâcâitor între dânsul È™i Nadejda Fedoseevna. — ÃŽn sfârÈ™it, ai apărut! È›ipă isteric soÈ›ia. Era într adevăr Pavel Pavlovici, care — uimit È™i înfricoÈ™at — îl privea pe Velceaninov, ca È™i cum ar fi încremenit înaintea unei vedenii. Rămase atât de uluit, încât un timp nu pricepu nici o iotă din mustrările violente pe care i le adresa soÈ›ia cu o extremă volubilitate. ÃŽn sfârÈ™it, se cutremură È™i își dădu seama dintr o dată de situaÈ›ia lui penibilă. ÃŽnÈ›elese tot, È™i vina lui, È™i ce i cu Mitenka È™i că acest "musiu" (nu se È™tie de ce soÈ›ia sa astfel îl numea pe Velceaninov), "a fost îngerul nostru păzitor È™i salvator, pe când dumneata veÈ™nic o iei din loc, când trebuie să fii de față". Velceaninov izbucni dintr o dată în hohote de râs. — Dar bine, noi suntem prieteni, prieteni din copilărie, exclamă acesta, adresându se doamnei mirate È™i cuprinzând cu mâna dreaptă, familiar È™i protector, umerii lui Pavel Pavlovici, care zâmbea acru. Nu v a vorbit niciodată despre Velceaninov? — Nu, nu mi a vorbit niciodată, se zăpăci puÈ›in soÈ›ia. — Atunci prezentaÈ›i mă soÈ›iei dumneavoastră, amice trădător! — Acesta i, Lipacika, într adevăr domnul Velceaninov, iată l..., începu Pavel Pavlovici, dar se încurcă în chip ruÈ™inos. SoÈ›ia se îmbujoră la față È™i îl fulgeră cu ochi furioÈ™i, pesemne pentru că o numise "Lipocika". — ÃŽnchipuiÈ›i vă, nici nu m a înÈ™tiinÈ›at că s a căsătorit, nici la nuntă nu m a invitat, dar dumneavoastră, Olimpiada... — Semionovna, îi suflă Pavel Pavlovici. — Semionovna! îngână brusc ulanul care adormise adineaori. — Ei, bine, Olimpiada Semionovna, iertaÈ›i l pentru mine, de dragul întâlnirii a doi amici... E un soÈ› bun la suflet! rosti Velceaninov È™i, prieteneÈ™te, îl lovi pe umăr, cu palma, pe TrusoÈ›ki. — Eu, inimioara mea, mă îndepărtasem numai pentru o' clipă, dădu să se scuze Pavel Pavlovici. — Þi ai părăsit nevasta, lăsând o de râsul lumii! reluă numaidecât Lipocika. Când ai mai multă nevoie de dânsul, ia l de unde nu i... iar când nu È›i trebuie — hop È™i el! — Da, da, când n ai nevoie de el, e prezent... mai ales când n ai nevoie..., îi È›inu isonul ofiÈ›erul. Lipocika aproape se sufoca de emoÈ›ie. ÃŽÈ™i dădea seama că n avea nici un rost discuÈ›ia asta față de Velceaninov. RoÈ™i, dar nu se mai putea stăpâni È™i izbucni: — Când nu i cazul, eÈ™ti extrem de precaut, È™tii să iei atâtea precauÈ›iuni! — Până È™i pe sub pat... caută amanÈ›i... până È™i pe sub pat, când nu i nevoie..., deodată se înflăcără teribil până È™i Mitenka. Dar cu Mitenka nu mai era nimic de făcut. De altfel, totul se sfârÈ™i în cele mai bune condiÈ›iuni. Se legă o amiciÈ›ie la toartă. Pavel Pavlovici fu trimis după cafea È™i supă. Olimpiada Semionovna îi explică lui Velceaninov că ei veneau acum din oraÈ™ul O. unde își avea postul bărbatul său. Aveau să petreacă două luni la È›ară, undeva nu departe, la patruzeci de verste de staÈ›ie. Au acolo o casă minunată È™i o livadă, vor primi oaspeÈ›i, au È™i vecini. Iar dacă Alexei Ivanovici ar fi atât de bun È™i ar vre asă le facă o vizită în "însingurarea lor", ea l ar întâmpina ca pe un înger păzitor, căci nu È™i poate aminti fără să se îngrozească de ceea ce s ar fi putut întâmpla, dacă... etc. etc. — într un cuvânt, "ca pe un înger păzitor"... — Și salvator, È™i salvator, stărui cu înflăcărare ulanul. Velceaninov mulÈ›umi, declară că ar fi încântat, că dispune de timp È™i nu are nici o ocupaÈ›ie È™i că invitaÈ›ia Olimpiadei Semionovna îl încântă cu deosebire. Legară o conversaÈ›ie veselă, în cursul căreia Velceaninov plasă două trei complimente. Lipocika roÈ™i de încântare È™i, când se întoarse Pavel Pavlovici, ea îi declară cu entuziasm că Alexei Ivanovici a avut amabilitatea de a accepta invitaÈ›ia ei, primind să petreacă cu dânÈ™ii o lună întreagă la È›ară. A făgăduit chiar că va veni peste o săptămână. Pavel Pavlovici surâse, încurcat, È™i tăcu. Olimpiada Semionovna ridică din umeri spre soÈ›ul său È™i își înălță ochii la cer. ÃŽn sfârÈ™it, cu toÈ›ii se despărÈ›iră. ÃŽncă o dată mulÈ›umiri, iarăși "înger păzitor", din nou Mitenka". Iar TrusoÈ›ki își conduse soÈ›ia È™i pe ulan, ca să ia loc în vagon. Velceaninov își aprinse un trabuc È™i începu să se plimbe pe peronul acoperit din faÈ›a gării. Știa că Pavel Pavlovici va veni într un suflet să stea de vorbă cu dânsul până la semnalul de plecare. ÃŽntocmai aÈ™a se petrecură lucrurile. TrusoÈ›ki se înfățișă fără zăbavă cu o întrebare alarmată, întipărită în ochii săi È™i în întreaga expresie a feÈ›ei. Velceaninov izbucni în râs, îl luă "prieteneÈ™te" de cot pe Pavel Pavlovici, trăgându l până la banca cea mai apropiată, È™i îl aÈ™eză lângă dânsul. Tăcu însă, dorind ca TrusoÈ›ki să înceapă vorba. — Va să zică o să veniÈ›i la noi? bâigui acesta, trecând fără ocol la chestiunea principală. — Eram sigur! Ah, cum nu v aÈ›i schimbat de loc! pufni în râs Velceaninov. Nu cumva v aÈ›i putut închipui, barem o clipă în mod serios, zise el, lovindu l uÈ™or cu palma pe umăr, că aÈ™ fi în stare să vin la dumneavoastră în vizită, È™i încă pentru o lună întreagă, ha, ha! Pavel Pavlovici nu mai putu de bucurie. — Atunci înseamnă că n o să veniÈ›i? exclamă el, fără să È™i ascundă câtuÈ™i de puÈ›in încântarea. — N am să vin, n am să vin ! râse Velceaninov, plin de sine. TotuÈ™i, nici el singur nu È™i putea da seama de ce i se părea aÈ™a de comică scena aceasta. Dar pe măsură ce își urma cursul discuÈ›ia, cu atâta el însuÈ™i se delecta mai mult. — Oare i adevărat? VorbiÈ›i serios? Și Pavel Pavlovici tresări de nerăbdare È™i de neliniÈ™te. — V am spus o dată că n am să vin. Uf, ce om sucit mai sunteÈ›i! — Atunci ce o să i spun? Ce explicaÈ›ii îi voi da Olimpiadei Semionovna, peste o săptămână, când va vedea că n aÈ›i venit? — Mare încurcătură! spuneÈ›i i că mi am rupt un picior sau altceva, indiferent ce! — N are să mă creadă, îngână tărăgănat Pavel Pavlovici, cu un glăscior jalnic. — Și o să vă certe? râse mai departe Velceaninov. Dar bag de seamă, bietul meu amic, că tremuraÈ›i înaintea preafrumoasei dumneavoastre consoarte. Nu? Pavel Pavlovici încercă să zâmbească, dar nu putu. Era desigur foarte bine că Velceaninov renunÈ›ase la vizită. Dar a È™i permite unele familiarități în privinÈ›a soÈ›iei sale — asta nu i convenea de loc. TrusoÈ›ki se întunecă la față. Velceaninov își dădu seama. Se auzi al doilea semnal de clopoÈ›el. Dintr un vagon, de la distanță, un glăscior subÈ›irel îl chemă neliniÈ™tit pe Pavel Pavlovici. Acesta se frământa în loc, dar nu răspunse la chemare. Mai aÈ™tepta pesemne ceva de la Velceaninov, desigur încă o promisiune că nu va veni. — Din ce familie se trage soÈ›ia dumneavoastră? îl întrebă Velceaninov, ca È™i cum n ar fi observat neliniÈ™tea lui Pavel Pavlovici. — E fiica protopopului nostru, răspunse celălalt, trăgând cu coada ochiului la vagon È™i ciulind urechile. — Aha, înÈ›eleg, pentru frumuseÈ›ea ei. Pavel Pavlovici făcu din nou o grimasă. — Dar Mitenka ăsta cine i? — Ãsta i aÈ™a, cum să zic... o rudă îndepărtată din partea mea... fiul unei veriÈ™oare defuncte... îl cheamă Golubcikov... a fost scos din armată pentru un bucluc... dar a fost reprimit de curând... noi l am echipat... e un biet tânăr fără noroc... "Totu i în ordine... SituaÈ›ia e normală...", își zise Velceaninov. — Pavel Pavlovici! răsună din nou o chemare îndepărtată dintr un vagon, cu o intonaÈ›ie încă È™i mai nervoasă. — Pal Palici! se auzi o altă voce răguÈ™ită. TrusoÈ›ki se frământa din nou, nemaigăsindu È™i astâmpăr. Dar Velceaninov îl prinse cu putere de braÈ› È™i l opri pe loc. — VreÈ›i să mă duc numaidecât la soÈ›ia dumneavoastră È™i să povestesc cum aÈ›i vrut să mă înjunghiaÈ›i, ai? — Ce? Cum? se înspăimântă cumplit Pavel Pavlovici. Să vă ferească Dumnezeu! — Pavel Pavlovici! Pavel Pavlovici! se auziră iarăși voci. — Hai, duceÈ›i vă! îl lăsă, în sfârÈ™it, Velceaninov, râzând din toată inima. — AÈ™adar n o să veniÈ›i? È™opti, aproape deznădăjduit, pentru ultima oară, Pavel Pavlovici È™i È™i duse mâinile înainte, palmă spre palmă, cu degetele împreunate. — Vă jur că n o să vin. Goană! AveÈ›i s o pățiÈ›i, aveÈ›i s o pățiÈ›i! După aceste vorbe Velceaninov îi întinse cordial mâna È™i tresări. Pavel Pavlovici nu i dădu, È™i el, mâna. Ba chiar È™i o retrase pe a lui. Răsună cel de al treilea semnal de clopot. ÃŽntr o clipă, se petrecu în sufletele amândurora o transformare ciudată. ÃŽn inima lui Velceaninov tresări È™i se frânse ceva parcă. El nu mai râdea ca acum câteva clipe, ci, furios, îl apucă de umăr, cu putere, pe Pavel Pavlovici. — Dacă eu vă întind mâna asta, È™i Velceaninov îi arătă palma stângă cu cicatricea vizibilă a tăieturii, dumneavoastră aÈ›i putea să n o refuzaÈ›i, rosti în È™oaptă cu buze palide, tremurânde... Pavel Pavlovici păli de asemenea. ÃŽi tremurau È™i buzele sale. Convulsii îi schimonosiră faÈ›a. — Dar Liza? È™opti el repede printre dinÈ›i. Buzele îi tresăriră brusc. Obrajii È™i bărbia i se cutremurară. ÃŽl podidiră lacrimile. Velceaninov rămase încremenit în faÈ›a lui, ca o statuie. — Pavel Pavlovici! Pavel Pavlovici! răsunară È›ipete din vagon, ca È™i cum ar fi fost înjunghiat cineva. Apoi se auzi un fluierat. TrusoÈ›ki se dezmetici, lovi din palme È™i o rupse la fugă ca un bezmetic. Trenul porni. TotuÈ™i, el apucă să se agaÈ›e È™i să sară, din mersul trenului, tocmai în vagonul său. Velceaninov rămase în gară È™i numai pe înserat porni mai departe pe aceeaÈ™i rută, cu alt tren. N o luă însă spre dreapta, la doamna din provincie, căci nu se simÈ›ea în apele lui. Mai târziu însă, straÈ™nic regretă. ------------------------
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati