agonia armâneashti v3 |
Agonia - Workshopuri Artistitsi | Nomuri | Mission | Contactŭ | Ânyrâpsea-ti | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articolŭ Farâ Antritseari Eseu Multimedia Lucri tsi suntu mash ti membru Poezii Presâ | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ Interzicerea expoziÈ›iei organizate de Societatea Culturală Aromână ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contactŭ |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [Aestu textŭ lipseashti s-hibâ dghivâsitŭ tu romana] | Ânyrâpsitŭ tu bibliotecâ di carmen nicoara ÃŽnchin această carte părinÈ›ilor mei, care n-au văzut niciodată marea È™i au cunoscut doar aventura sacrificiului, amintindu-mi că nu le-am spus, când trebuia, cât de mult i-am iubit. JURNAL LA MARE Neptun, august ÃŽnainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopÈ›ii într-o mică baltă de sânge. Când am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroÈ™it de la sângele care-mi curgea din nas È™i, la fiecare miÈ™care, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu È™tiam ce să fac, îmi sporea È™i mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reuÈ™it, în sfârÈ™it, să opresc hemoragia. DimineaÈ›a, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare. Seara, am mai trecut o dată prin aceeaÈ™i sperietură. Iar mi-a curs sânge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie È™i numai din prudență, să rămân în BucureÈ™ti. ÃŽncât m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc. Acum, mă simt de parcă aÈ™ fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar È™i mulÈ›umit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aÈ™ fi venit, aÈ™ fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea È›ine de trecut. Pentru totdeauna! Și nu mă văd în stare, deocamdată, de aÈ™a ceva. Atmosfera de la "Casa scriitorilor" nu mai e cea de altădată. Cei mai mulÈ›i "locatari" îmi sunt necunoscuÈ›i. Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeaÈ™i serie nu trec de schimburile, convenÈ›ionale, de amabilități. Am oarecare faimă de individ ursuz, aÈ™a că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversaÈ›ie cu mine dincolo de "Bună dimineaÈ›a", "Cum e apa?" sau "Poftă bună". Și, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-È™i depun încălțările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, aÈ™adar, să iau parte la È™uetele care se încing pe plajă ori pe terasă È™i să aud obiÈ™nuitele bârfe literare. Le evit cât pot. Mă salut cu cei cu care mă întâlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză È™i cam atât. E mai bine. Și pentru ei. Și pentru mine. Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă pluteÈ™te un vacarm de lumină. Doar spre ConstanÈ›a zăresc un nor. De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineață, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit È™i toÈ›i s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aÈ™tept amiaza, È™i să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte "răfuiala" mea cu specialiÈ™tii în antichitate, proiectată pentru această vacanță (deocamdată, îmi adun gândurile), închid uÈ™a după mine, mă întorc în "actualitate", cobor scara, predau cheia la recepÈ›ie È™i ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faÈ›a treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Și de ce nu? TinereÈ›ea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip È™i nu te mai gândeÈ™ti la nimic. Sau te azvârli în apă È™i singura preocupare e să urmăreÈ™ti ritmic braÈ›ul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou. Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în BucureÈ™ti. Dintr-o dată, redescopăr că esenÈ›iale sunt doar viaÈ›a, iubirea È™i moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Și ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naÈ™tere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproÈ™ ar fi ridicol. Să fiu mai clar, dacă pot. N-aÈ™ zice că devin "altul" la mare. Dar, cu siguranță, devin "altfel". Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beÈ›ie superficială care-mi relaxează inhibiÈ›iile È™i mă curăță, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în BucureÈ™ti n-am cum să scap (ca de praf È™i de câinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Și nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă. Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci când te afli sub influenÈ›a unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie È™i că, deci, totul e, fără profunzime, o excitaÈ›ie la nivelul senzaÈ›iilor, dar de ce aÈ™ pretinde mai mult? Și acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineaÈ›a, e "antic" È™i se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o aÈ™teaptă pe Frina. Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pânză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă È™i uÈ™a care dă spre balcon. DimineaÈ›a, când răsare soarele, lumina macerează È›esătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decât în BucureÈ™ti. Ies în balcon È™i mă uit, cum am făcut È™i în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngână ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală țărmul cu o nepăsare grea, inerÈ›ială, È™i am senzaÈ›ia stranie că mă aflu înainte de apariÈ›ia vieÈ›ii pe Pământ: Mi-am fixat un program riguros. ÃŽn jur de È™apte È™i jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă aÈ™ez în faÈ›a maÈ™inii de scris. (Aveam poftă de o polemică È™i pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc niÈ™te obsesii.) Voi lucra, ca "emigrant" în antichitate, numai când ceilalÈ›i sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele "Smith Corona". La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji "turele" între cele două diguri. Când am ieÈ™it ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal È™i se grăbeÈ™te la masă. Eu mănânc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă È™ah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întâmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care È›ine parcă de taumatur-gie... ÃŽn fine, să mă apuc de treabă. De câte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reuÈ™it să găsesc o explicaÈ›ie mulÈ›umitoare, deÈ™i, dacă mă gândesc bine, această pasiune mi-a influenÈ›at, considerabil, perspectiva culturală È™i, în parte, chiar viaÈ›a. Probabil, la mijloc e un ghem atât de încâlcit de cauze, unele È›inând de caracterul meu, altele de întâmplări, încât e imposibil să-l descurc. ÃŽn adolescență, am devorat, bineînÈ›eles, legendele Olimpului È™i, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse È™tiinÈ›ific de profesori, ci adulterul de care vorbeÈ™te Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toÈ›i zeii grecilor își pierdeau subit simÈ›ul divinității când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. ÃŽncă nu cunoscusem dragostea fizică decât sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonaÈ›i, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, È™i asta a contribuit ca viaÈ›a plină de păcate lumeÈ™ti din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe "olimpieni". Nu-i simÈ›eam severi, intransigenÈ›i. Și mă încânta să văd că niÈ™te zei duceau o existență de copii mari care nu reuÈ™eau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei. ÃŽncă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămâne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămânând copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut È™i printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cântăreÈ› ambulant È™i m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încât această "criză" ce È›inea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, È™i un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumeÈ™ti ale olimpienilor o lecÈ›ie pe care abia mai târziu, după mulÈ›i ani, am înÈ›eles-o. Că, È™i urâțită, viaÈ›a păstrează ceva divin. Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experienÈ›a oricărui intelectual. Mai neobiÈ™nuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat "nebunia" lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mână, fără să-i pese de zâmbetele dispreÈ›uitoare ale somităților arheologice, sigure că "impostorul" nu va reuÈ™i decât să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui È™i chiar l-am invidiat. Nu atât pentru ce a dovedit, cât pentru modul în care a făcut-o. Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit "insolaÈ›ia mea elină", mai veche È™i, din câte constat, mai durabilă decât slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitându-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întâlnirea cu marea? Pe lângă faptul că la mare am descoperit "lumina clasică" È™i tentaÈ›ia de a mă simÈ›i inactual, aici mi s-a clarificat o credință pe care am exprimat-o până acum tatonând nuanÈ›ele, fără să o fi formulat niciodată tranÈ™ant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că "singurii oameni adevăraÈ›i sunt cei care n-au existat niciodată". ÃŽn schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Și voi încerca s-o dovedesc. Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite È™i de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, când am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place. Am aflat că se fac glume pe seama punctualității cu care cobor pe plajă. E singura dată când am reuÈ™it să impun o impresie atât de falsă despre mine. ToÈ›i cei pe care i-am exasperat cu întârzierile mele ar fii uluiÈ›i, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualității. Dacă m-aÈ™ duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aÈ™ produce, poate, o mare decepÈ›ie. AÈ™ intra în ordinea banală a celor care stau la soare când exploziile solare sunt mai puÈ›in violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore "antic". Nu mă consider "specialist" în antichitatea greacă È™i nici n-aÈ™ fi reuÈ™it să devin, dacă mi-aÈ™ fi propus aÈ™a ceva. Căci n-am răbdare să fac fiÈ™e, să clasez date. ÃŽn privinÈ›a aceasta, sunt leneÈ™. Unica "specialitate" care mi-a convenit È™i care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschiÈ™i. Spre deosebire de specialiÈ™ti, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simÈ›it obligat să număr câte trepte duc pe Acropole sau câți centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Și, la urma urmei, de ce ar trebui să È™tiu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveÈ™tile care aureolează Olimpul seamănă cu veÈ™mintele scumpe cu care piticii lui Velasquez își acoperă infirmitatea. Asta îmi lămureÈ™te perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepÈ›ie a grecilor despre frumuseÈ›e a ieÈ™it din durere. Am reÈ›inut, din lecturi, o mulÈ›ime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreÈ›: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reuÈ™it s-o seducă până È™i pe soÈ›ia regelui Spartei, când a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieÈ™ea niciodată din casă cu piciorul stâng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinÈ›ei pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marÈ›i È™i vineri, iar ca să-È™i taie părul aÈ™tepta luna plină. Am aflat că Euripide È™i-a petrecut multe zile într-o grotă, cu faÈ›a la mare, È™i am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeiÈ›a s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am È›inut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de "Metafizică", deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost È™i model, È™i, deÈ™i nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viață anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decât teoremele sale. M-am lămurit că bufniÈ›a, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înÈ›elepciunii, că "sofist" însemna la început "maestru de înÈ›elepciune", abia mai târziu a devenit un cuvânt de ocară, È™i că tăcuta zeiță a înÈ›elepciunii s-a certat cu Poseidon, când olimpienii È™i-au împărÈ›it între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărÈ›irea zonelor de influență. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări "puerile" (vor zice specialiÈ™tii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tâlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar È™i-a permis cutezanÈ›a nebunească de a zbura spre soare, folosind niÈ™te aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? AÈ™ putea povesti cu lux de amănunte "plimbările" mele prin Atena în vremea când Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Și m-am gândit de nenumărate ori la singura condiÈ›ie pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată È™i a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. ÃŽntr-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiÈ›ie. A aprins în taină un opaiÈ› È™i, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoÈ™ti, ceea ce nu-È›i e îngăduit să vezi, să cunoÈ™ti; fericirea are nevoie de ignoranță È™i de acceptare pentru a dura; punând-o sub o lumină puternică, o alungi... "Copilării", vor bombăni specialiÈ™tii, încredinÈ›aÈ›i că acest mod de a te apropia de antichitate È›ine de diletantism. Poate. Nu neg. AÈ™ putea să replic, desigur, că noi, diletanÈ›ii, nu reuÈ™im să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialiÈ™ti. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decât să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendință mai generală È™i un adevăr uÈ™or de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influenÈ›ată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care "a fost", ci spre ceva de care "avem nevoie". Vine o vreme când oboseÈ™ti să te tot justifici. Mai ales că asta nu serveÈ™te la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-È›i sapi grădina până la capăt, chiar dacă nu înfloreÈ™te nimic în ea. Și spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău. De fapt, nu È™tiu prea bine ce regret. MulÈ›i spun că dacă ar lua viaÈ›a de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulÈ›umiÈ›i de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, "trăit" de întâmplări. Dovadă È™i faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aÈ™ simÈ›i nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, È™i prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuÈ™i, prin două licee, prin trei internate È™i prin trei facultăți. N-am trăit în pustiu! Șanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai uÈ™or să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aÈ™ È™ti să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin. Oricum, mă tem că viaÈ›a mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaÈ›ie de viață. Și-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoÈ™tință. Dau pătura la o parte È™i mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. FericiÈ›i, cei veÈ™nic grăbiÈ›i!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decât o maÈ™ină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, È™i ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încreÈ›eÈ™te luciul amorÈ›it al apei. AÈ™a va fi arătând, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forțându-se să păstreze ritmul. Câțiva amatori de pescuit, cu undiÈ›ele pe umeri È™i cu un mic pe-kinez după ei, pleacă să-È™i încerce norocul. Jos, în golf își fac antrenamentul obiÈ™nuit elevii unei È™coli de karate, îmbrăcaÈ›i în cămeÈ™oaie albe. Antrenorul lor scoate niÈ™te sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinaÈ›i, comenzile, lovind aerul, cu mâinile, cu picioarele, È™i totul are ceva caraghios. Mă întorc în cameră È™i deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In BucureÈ™ti, plouă. Cu atât mai bine că mă aflu aici, e primul meu gând, egoist. Apoi, mă duc la fereastră È™i examinez cerul. Nu-mi place deloc când plouă la mare. Plaja, apa, cerul, până È™i mica grădină a vilei se urâțesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar "pietoni". Locatarii "Casei scriitorilor" se plimbă, să treacă timpul, sau se trântesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină È™i stau la taclale. Ideile mele despre antici È™i despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanță ruinelor decât construcÈ›iei din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decât suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitoreÈ™ti, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul "izvorul Mnemosynei", altul "izvorul Lethei". ÃŽn mod cât se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întâi, cum se recomandă È™i cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării È™i abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, riÈ™ti, se zice, să nu mai È›ii minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată È™i blândă, iar chiparoÈ™ii m-au trimis cu gândul, constant, prin nobleÈ›ea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile greceÈ™ti, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvârÈ™ită simplitate, cu aspectul lor iniÈ›ial (obraji fardaÈ›i cu roÈ™u, gene artificiale È™i pupile de cuarÈ›)? Nici templele nu-È™i întâmpinau credincioÈ™ii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atât de grecească. Erau colorate È™i pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi. ÃŽndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicității este, în bună măsură, o creaÈ›ie modernă È™i că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, È™i hoÈ›ii, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, È™i romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decât aÈ™a! Nu mai putem concepe statuile greceÈ™ti decât albe. Și dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul iniÈ›ial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialiÈ™ti? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. ÃŽn vacarmul unui secol ca al nostru preÈ›uieÈ™ti liniÈ™tea acolo unde ai norocul s-o întâlneÈ™ti. Dumneavoastră, domnilor, zâmbiÈ›i când ajungeÈ›i în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrân susÈ›ine că zvonurile despre sirene (citez din memorie) "nu sunt poveÈ™ti născocite, ci adevărul curat". Ilustrul predecesor al enciclopediÈ™tilor pretinde că vocile tânguitoare, vrăjite, ale sirenelor, "pot fi auzite È™i azi" în preajma țărmurilor È™i că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luaÈ›i în serios? Dumneavoastră puteÈ›i dovedi oricând, cu câteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. UitaÈ›i, totuÈ™i, ceva: că transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greÈ™eală a culturii greceÈ™ti; poate, cea mai mare, întrucât absenÈ›a sirenelor È™i a cântecelor lor vrăjite implică riscuri È™i mai mari decât cele înlăturate de moartea lor. Și nu v-aÈ›i temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decât, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toÈ›i cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvârÈ™esc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele priveliÈ™ti care sunt cu atât mai adevărate cu cât te afli mai departe de ele. ÃŽn ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înÈ›esată. Cearceaf lângă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogoreÈ™te, marea e liniÈ™tită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii își înmoaie picioarele È™i fug, speriaÈ›i, înapoi. Maturii se bronzează. Când îi răzbeÈ™te căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconÈ™tient care să riÈ™te un stop cardiac, îmi fac curaj È™i mă îndrept spre mare, hotărât să nu dau înapoi. Când încep să înot, apa rece îmi arde faÈ›a, simt că-mi îngheață picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atât mai perseverenÈ›i cu cât sunt animaÈ›i de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsaÈ›i să-È™i aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, uÈ™urinÈ›a de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru. Dacă aÈ™ păți ceva, aÈ™ fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranță, cineva care să spună: "Și-a căutat-o singur". Mă întorc È™i ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist. Nisipul fierbinte îmi dă o senzaÈ›ie plăcută, care mă liniÈ™teÈ™te. Frigul adunat în oase se topeÈ™te ca o bucată de gheață. Cât de puÈ›in ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiÈ›i! ÃŽn fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. UÈ™urarea de a te simÈ›i golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-È›i ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip È™i "ascult" cum mă invadează liniÈ™tea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. ÃŽn clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. ÃŽmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorÈ›eÈ™te trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiÈ›ie animalică. Ei È™i? Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănâncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu faÈ›a la soare. Lumina violentă mă orbeÈ™te acum. Stau cu ochii închiÈ™i, câteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauÈ›ie. Cerul e perfect senin. Mă uimeÈ™te totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puÈ›in timp, totul e parcă în cumpănă. ViaÈ›a È™i moartea. DeÈ™ertăciunea È™i gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de veme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieÈ™im din mecanica unei agitaÈ›ii bezmetice? ÃŽn aglomeraÈ›ie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conÈ™tiință mai clară a singurătății. Bine că nu mi-a mai curs sânge din nas. Aici, m-aÈ™ speria mai rău decât acasă. A fost un accident, vreau să sper. Ploua. Avionul aÈ™tepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer È™i, în loc să cureÈ›e aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniÈ™tit, centura de siguranță. ÃŽn jurul meu se amestecau zgomotele: râsete, pălăvrăgeală, vibraÈ›ia motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, aacasă anume pentru a ne relaxa angoasele. ÃŽntreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari È™i, aÈ™teptând decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peÈ™tii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte È™i m-am cufundat în lectură. Când m-am uitat prin hublou iarăși, într-un târziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche È™i murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină È™i, într-o spărtură, am văzut vârful pleÈ™uv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepÈ›ie în care zburam deasupra zeilor, încât, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Până să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decât că era un munte care putea fi Olimpul. Ploua È™i în ziua în care, profitând de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu maÈ™ina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorÈ›im. Mai târziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiÈ›i, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriașă, acoperind aproape un perete întreg, înfățiÈ™a acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon È™i pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălÈ›imilor unde au sălășluit, cândva, muzele È™i unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decât o priveliÈ™te banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănând unui cetaceu enorm expulzat din mare, "Olimpul" sculptorilor È™i arhitecÈ›ilor clasici își etala cu oarecare ostentaÈ›ie cicatricele albe pe care norii aÈ™ezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea È™tie că povestea este o poveste. Și, pe deasupra, era È™i o zi urâtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii... Până am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, "muntele zeilor" nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte "estetic", pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roÈ™u feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viață, È™i, privindu-le, îți vine să spui că zeii își vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginaÈ›ia noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stânci È™i al fiecărui tufiÈ™. Cei care au avut proasta inspiraÈ›ie să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut È™i sa se întoarcă la ce È™i-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunÈ›it, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un "diletant". Atunci toÈ›i vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaiÈ›ul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiÈ™tilor, le-aÈ™ spune: domnilor, întârziaÈ›i cât mai mult acea zi! Nu vă duceÈ›i să studiaÈ›i Olimpul. AveÈ›i încredere în noi, romanticii. Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheaÈ›a, m-am hotărât să dau o raită cu maÈ™ina pe la CostineÈ™ti. Mi-am amintit de anii (eheu, fu-gaces...) când CostineÈ™tiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decât cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanÈ›a fără cheie lăsată la recepÈ›ie. Pe vremea aceea (eram tânăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăț să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alÈ›ii, dar învățătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respiraÈ›ia, să-mi coordonez miÈ™cările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. ReuÈ™eam să înaintez câțiva metri, trăgând ca un disperat cu braÈ›ele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Și, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuÈ™i, să mă bălăcesc È™i să stau apoi pe plajă la soare. După ce mâneam, la prânz, mă duceam din nou. Uneâri, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăși, în povestea lui Schliemann, "diletantul" care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, "farseurul", "căutătorul de comori", "inconÈ™tientul" care se baza orbeÈ™te pe fiecare cuvânt al lui Homer. ÃŽmi era simpatic acest "zănatec" È™i am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialitățile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec. Culcat pe plaja de la CostineÈ™ti, îmi plăcea să cred că "starea naturală" e privilegiată, că "barbarul" e, în aceeaÈ™i măsură, copil È™i zeu. ÃŽÈ™i ascultă numai instinctele È™i, spre deosebire de omul "civilizat", e capabil să creadă în mituri. Acum, aÈ™ ezita să fiu la fel de tranÈ™ant. Desigur, o anumită senzaÈ›ie de regăsire a sincerității primare, care ne înduioÈ™ează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înÈ›elege dorul de "sălbăticie" mai lesne, aici, decât citindu-i pe Rousseau. ÃŽn baie, acasă, nu m-am simÈ›it niciodată "barbar". Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puÈ›in protocol. AÈ™ căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Și cred că nu numai eu. ToÈ›i cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat È™i, dacă se poate, frumos. Dar una e să te prăjeÈ™ti la soare, emoÈ›ionat de indiferenÈ›a naturii, după care faci un duÈ™, îți speli sarea de pe piele È™i mănânci într-o "sală de mese". Și alta, experienÈ›a unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre "barbarie" e un amestec de utopie È™i bravadă. La CostineÈ™ti, mergeam fără nimic în picioare È›i, cât rămâneam la mare, nu îmbrăcam altceva decât pantaloni scurÈ›i È™i, eventual, un pulover subÈ›ire, seara, dacă se făcea răcoare, mâneam într-o curte țărănească, printre găini care dădeau târcoale mesei aÈ™teptând fărâmituri, scoteam apă din puÈ› cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanÈ›e pline de soare, lipsite de pretenÈ›ii, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atât. Și poate că e uÈ™or ridicol să vorbesc despre "barbarie" eu. Căci acum nu m-aÈ™ mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duÈ™, fie È™i cu apă rece, È™i simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanță la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, È™i pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg È™i de flori. La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieÈ™irea din Infern, în speranÈ›a că o va vedea pe Euridice, nu-i anunță, oare, pe toÈ›i romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântăreÈ›ului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Și torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc È™i domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieÈ™i din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâșie într-o clipă de invidie È™i furie. Un bărbat "clasic" n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăseÈ™te fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână. Și ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic "creierul" e mai dezvoltat decât "inima"? Rugând-o pe Afrodita să însufleÈ›ească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion È™tie că statuia va primi, o dată cu viaÈ›a, È™i condamnarea morÈ›ii. TotuÈ™i, nu ezită. Apoi, Icar nu e È™i el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când aÈ™ează un mormânt în adâncul cunoaÈ™terii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri È™i cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul È™i împărÈ›ea reÈ›ete de însănătoÈ™ire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admiraÈ›ia lui Aristotel È™i a lui Cicero, È™i vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia È™i spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin "dragoste" È™i "ură", în funcÈ›ie de care lucrurile se organizează È™i se dezorganizează; la bătrâneÈ›e, acest amestec de poet, mag, aventurier È™i filosof a descălÈ›at sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură È™i ghirlanda de lauri, predicând umilinÈ›a, ca franciscanii mai târziu, È™i dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene LaerÈ›iu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică. RelaÈ›iile lui Oedip cu destinul sunt È™i ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbușă în veÈ™mintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, È™i nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniÈ™tilor romantice. Ideea că "toate curg", că nu te poÈ›i scălda de două ori în acelaÈ™i râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toÈ›i romanticii au trecut prin butoiul lui. Și, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simÈ›it în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod "înÈ›elept". A preferat, din motive pe care nu le cunoaÈ™tem, însă le putem bănui, "nebunia" de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilință ori prin alte subterfugii, vreo È™ansă de a-l achita. ÃŽnainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode È™i, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important È™i faptul că filosoful a sfârÈ™it prin a-i contraria pe atenieni. El a depășit "măsura", a mers "prea departe", a dorit sau a spus "prea mult", iar această îndrăzneală care periclita limitele concetățenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-i, în cele din urmă, în faÈ›a tribunalului È™i a paharului de cucută. AÈ™ fi putut spune ca Unamuno: "Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii". Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg È™i mai departe, să susÈ›in că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiÈ›ia să regăsească Elada È™i în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit "focul" antic. Au preluat doar "cenuÈ™a". Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice. Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase "rugăciuni pe Acropole" le-au murmurat romanticii. Și, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanșă a romantismului, care a reuÈ™it să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii È™i-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunÈ›at la elegie È™i au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. AcelaÈ™i romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al VeneÈ›iei hrăneÈ™te È™i idealizarea antichității. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanță prea mare faptului că își ciopleÈ™te piciorul patului nupÈ›ial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abÈ›ine să nu exclame: AÈ™adar, haimanaua È™tia că dragostea È™i fidelitatea trebuie să meargă împreună! Noaptea, târziu. Pe fundalul foÈ™netului greoi al valurilor, se aud, de pe terasă, voci uÈ™or stridente, mai ales când râd. Nu înÈ›eleg ce spun. Comentează, probabil, nimicurile de peste zi sau pun È›ara la cale. E puÈ›ină nesimÈ›ire în această È™uetă nocturnă care nu se sinchiseÈ™te că alÈ›ii dorm, dar încerc să nu mă enervez. N-aÈ™ reuÈ™i decât să-mi stric noaptea, să-mi compromit definitiv somnul. Ca de obicei, "răsuflarea" mării are ceva misterios È™i implacabil. Prin contrast, vocile de pe terasă par de-a dreptul meschine. E la fel cum ai opune unui "cor antic" o flecăreală de la un chef. Când am ajuns la răspântia pe care o căutam, ea arăta altfel de cum o lăsasem. Acum, acolo, era o esplanadă mărginită de copaci uriaÈ™i, cu coroane stufoase, printre crengile cărora lucea marea. Am coborât, încet, o scară de lemn. Jos, mă aÈ™tepta un bărbat roÈ™covan, cu barbă, care vroia să-mi arate ceva. Valurile aduseseră o nimfă moartă la țărm. Brusc, pământul a început să se scuture È™i un fum gros a acoperit soarele. Bărbatul roÈ™covan s-a întors spre mine È™i, pe un ton aproape indiferent, m-a liniÈ™tit: "Nu-È›i fie frică. Luăm caii È™i fugim". Mă trezesc tuÈ™ind È™i, câteva clipe, sunt buimăcit. Prin întuneric, abia găsesc butonul veiozei. Ce oră e, oare? Nu e nici patru. ÃŽn zilele în care am fost fericit aici, lumina invada toate fibrele fiinÈ›ei mele. Nu mai aveam greutate, nu mai aveam vârstă, nu mai aveam amintiri. Trăiam, cu între-gile mele resurse, într-un prezent, parcă, fără sfârÈ™it. Acum, mă bate gândul că unicul timp real este trecutul. Viitorul nu există, iar prezentul, în chiar clipa în care vrei să te agăți de el, se preface în trecut. Ca valurile care spală nisipul... Mi-ar prinde bine acum puÈ›ină "nepenthe", băutura magică împotriva tristeÈ›ii folosită de vechii greci (cu destul succes, probabil, de vreme ce o beau nu numai muritorii de rând, ci — dacă ne luăm după Erasm — È™i zeii). ÃŽmi vine în minte un tablou al lui Tonitza unde Me-listo joacă È™ah cu un oarecare. Mefisto e îmbrăcat în redingotă neagră, are un ac de aur înfipt în cravata roÈ™ie È™i clasicul cioc negru. El a făcut o mutare pe tablă È™i a ridicat mâna, într-un gest de o eleganță obraznică, spre adversar, având aerul că-l întreabă: "Mai ai curaj să continui?" Celălalt jucător nu-l vede, stă aplecat, cu bărbia sprijinită în palma dreaptă. Caută o soluÈ›ie. Și nu se È™tie dacă nu va fi una providenÈ›ială... ...cum s-a întâmplat să fie, de pildă, pentru Machiavelli, îndepărtarea din funcÈ›ia de secretar al Consiliului florentin, când a revenit la putere familia Medici. ÃŽncă nu scrisese nimic. Sfătuit de prieteni, a fugit atunci din FlorenÈ›a È™i s-a retras la San Casciano. Acolo, după ce se întreÈ›inea ziua cu tăietorii de lemne È™i petrecea câteva ore la o tavernă, se schimba, seara, de hainele obiÈ™nuite È™i se îmbrăca în haine scumpe, cufundându-se în evocarea antichității romane care devenea, pentru el, un "timp paralel", tot atât de adevărat sau chiar mai adevărat decât cel din Cinquecento. ÃŽn felul său, È™i Machiavelli era un romantic. De ce n-aÈ™ crede, în definitiv, că depinde cum priveÈ™ti lucrurile? De departe, pe Acropole, nu-È›i vine să crezi că Par-thenonul e construit, cum zic specialiÈ™tii, din drepte false È™i în planuri fals orizontale. Faci un pas, doi, trei, te a-propii È™i constaÈ›i, însă, că realitatea e chiar aceasta. Coloanele sunt bombate la mijloc È™i mai subÈ›iri spre extremități. Ele nu sunt nici drepte, nici egale, cu toate că păreau perfect drepte È™i egale cu câteva clipe mai devreme. Nici o coloană nu e exact paralelă cu celelalte, nici una nu e, matematic, perpendiculară. Fiecare e uÈ™or înclinată înlăuntru. "Dezarmoniile" se observă de aproape foarte clar È™i încerci o vagă perplexitate. AÈ™adar, nici măcar Parthenonul, simbolul însuÈ™i al perfecÈ›iunii, nu este perfect? însăși teorema de marmură a clasicismului e plină de greÈ™eli? Te depărtezi È™i, deodată, constaÈ›i că templul e din nou perfect! Coloanele se văd acum drepte, milimetric drepte, È™i egale, milimetric egale. Descoperi, astfel, că iluzia are un rol esenÈ›ial în geometria Parthenonului. ArhitecÈ›ii au luat în calcul iluzia optică È™i s-au servit ireproÈ™abil de ea. ÃŽncât coloanele apar drepte deÈ™i, în realitate, nu sunt aÈ™a, apar egale, paralele, deÈ™i, în fapt, nu sunt astfel. PerfecÈ›iunea se naÈ™te din imperfecÈ›iune, cu ajutorul ei È™i datorită ei! Tot ce e fals drept, fals orizontal, devine, la distanță, desăvârÈ™it drept, desăvârÈ™it orizontal. Măsurată cu centimetrul, perfecÈ›iunea templului se distruge, dar ea se recompune prin jocul volumelor È™i al perspectivei. E o perfecÈ›iune bazată pe erori voite È™i calculate care se corectează pe retina noastră. Și cum s-o considerăm? O minciună? Pentru ochiul nostru ea e adevărată. Deci, un adevăr? Dacă ne apropiem, iluzia se risipeÈ™te. E exact ce se întâmplă È™i cu discul lui Newton, care are toate culorile curcubeului, dar, învârtit repede, devine alb. Dacă spui că discul lui Newton e "colorat", nu minÈ›i, deoarece el e, într-adevăr, colorat când e nemiÈ™cat. Dacă spui că e "alb", nu minÈ›i nici atunci, deoarece el e, într-adevăr, alb când se învârte repede. AÈ™adar, în aceeaÈ™i măsură în care specialiÈ™tii se consideră în drept să tragă concluzii judecând cu creierul, eu mă socot îndreptățit să-mi formez o părere judecând cu inima. Pe mine, butoiul în care locuia Diogene m-a preocupat la fel de mult ca ideile sale. Mi s-a părut că acest "Socrate nebun", cum a fost numit, a rezolvat într-un mod extraordinar de simplu spinoasa dilemă care opune singurătatea È™i solidaritatea. ÃŽn loc să se ducă departe de lume, într-o peÈ™teră, el s-a vârât într-un butoi, aÈ™ezat în aglomeraÈ›ie, de unde putea auzi discuÈ›iile celorlalÈ›i. Ce înseamnă asta dacă nu că în orice mizantropie trebuie să mai rămână o fărâmă de tandreÈ›e? Altminteri, suntem pierduÈ›i. Iată, domnilor, de ce vă voi spune, la un moment dat, că Parthenonul nu e o problemă a celor vechi. Din punctul meu de vedere, în lumea anticilor găseÈ™ti ceea ce cauÈ›i È™i, în primul rând, ceea ce îți e necesar.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa a Literaturiljei, a poeziljei shi a culturâljei. Ânyrâpsea sh-hârsea-ti di articoli, eseuri, prozâ, poezie clasicâ sh-antritseri (concursuri). | ![]() | |||||||
![]() |
Nu ufilisits texti dit site fârâ s-nâ spunets.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politicâ di scuteari tu miydani sh-confidentsialitati