|
Biografii Virgil Mazilescu
Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, județul Olt — d. 13 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine”, „Mi-am uitat casa și numele”.
Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Scoala Generală din comuna Greaca din județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, pâna în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.
Virgil Mazilescu a dus o viață de boem, în a cărui servietă „sticla de vodcă ținea loc de umbrelă”, cum scria poeta și prozatoarea Nora Iuga în „România literară”. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat, mai scria aceasta.
În anii ’70-’80, pe porțile metalice larg deschise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, agitat, frământat, dând imaginea celui veșnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viața poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colțul unde se îngurgitau mari cantități de votcă, dar acolo era implicit laborator de creație, Agora, cenaclu literar… Exagerând puțin, aș zice că generația 80 s-a născut și s-a dezvoltat la masa lui Virgil Mazilescu. Poetul acesta pare a face legătura dintre avangarda interbelică și optzecism, deși el era perceput ca șaptezecist. La masa aceea, își aducea în memorie poemele și le recita a mia oară după ce opera mereu în ele mici, dar semnificative modificări. El avea vocația șlefuitorului de diamante; scria ani întregi la un poem de zece-cincisprezece versuri, îi dădea o primă formă, apoi tăia, adăuga, schimba: o silabă, un cuvânt, un vers… Ani întregi. Își știa poemele pe de rost în ultima formă și cred că mulți dintre convivi le știau de asemenea, auzindu-le atât de frecvent. El avea o viață agitată acolo, la restaurantul Uniunii. Era singurul, de pildă, care-și permitea să-l înjure nepedepsit pe Marin Preda. Era privilegiul celui care, la masa autorului Moromeților, analizase odată opera lui Liviu Rebreanu și ajunsese la concluzia că Marin Preda e un prozator, mai mare decât părintele lui Ion. Cu câteva luni înainte de a muri, Virgil Mazilescu s-a hotărât să țină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Național al Literaturii Române, unde-i este, firesc, locul. E radiografia începutului sfârșitului pentru un poet profund cum puțini are literatura română contemporană. Caietul începe abrupt și rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morții constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute. Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanților Școlii de la Târgoviște, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beție, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document prețios pentru istoria literară, pentru cunoașterea omului, mai puțin a poetului Virgil Mazilescu; deși poate că nici a omului, poeta Nora Iuga, prietenă a poetului, notând în prefața jurnalului publicat de Manuscriptum: „Paginile acestea seamănă izbitor cu însemnări din jurnalul tânărului conte Lev Tolstoi, ofițer în Caucaz, venit în permisii să debuteze la Sankt Petersburg și făcând viața iad maeștrilor lui Nekrasov și Turgheniev, dezlănțuind în casele lor chefuri monstruoase cu zurbagii adunați de pe stradă și cu tarafuri de țigani. Lev Tolstoi s-a rupt însă de vodcă salvându-se, ceea ce n-a reușit Mazilescu”. Cum încep notele zilnice ale lui Virgil Mazilescu? Primul rând e totdeauna definitoriu pentru agitația permanentă în care trăia: „Vineri, 4 dimineața. Beau.” Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?” Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi ªtefania mi-a adus o sticlă”. ªi: „Ora 10 dimineața: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…” De fapt, anestezia este cuvântul care revine obsesiv în text precum, greața în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl liniștește pentru scurte perioade. Încearcă să-și provoace starea de anestezie cu votcă, pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus: „Băutura nu prea își mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…” Notațiile acestea amintesc mereu de Esenin, alt poet damnat: „Se sfârșește vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi ușor căzuți, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…” Ca și Esenin, e bântuit de gândul sinuciderii: „E 6 fără 20 dimineața. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuși că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!” Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineața. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanțe de exasperare: „Viața ca o povară! Dar lipsa ei? A vieții? Liniștiți-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!” Dar, de fapt, ca și Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă și cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?”
Mulți dintre cei care nu l-au cunoscut direct pe Virgil Mazilescu ar fi tentați sa creada ca poetul a fost o victimă a viciului. Spun asta amintindu-mi, in special, de unele articole scrise de catre doamna Nora Iuga.Sunt unul care l-a cunoscut pe Virgil Mazilescu ca profesor (de fapt era un prieten mai mare, care la banchetul de sfarșit al scolii generale ne invăța sa dansam tango, pe noi, copiii de la Greaca "aceasta așezare de oameni, pe malul unei ape, intre dealuri acoperite cu vii", am dreptul să spun că această latură a fost mult exagerata. Numai despărtirea de Rodica l-a făcut sa se abandoneze cu totul in bautura... L-am regăsit, dupa plecarea din invatamant, in redacția revistei Romania Literara, pe vremea cand aceasta se afla pe bulevardul Ana Ipătescu, si unde il vizitam apoi frecvent. Adesea il cautam la Casa Scriitorilor, unde doamna Candrea era mama tuturor. Atunci mai trăiau si Cosma Brasoveanu, care venea cu soția, doamna Ojog-Brasoveanu, Catinca Ralea al carei râs sănătos se spărgea parcă de frumosul tavan al incaperii, Dorin Dron, Nicu Velea, care mă apela "adolescentule" și care a stat o săptămână supărat pentru un articol scris de Nicolae Manolescu, in care il numea "irecuperabil minor", Octavian Stoica, urias și mai mereu beat și pus pe scandal, Pucă, Jebeleanu, Daniel Turcea, etc.etc. Nicolae Radoveneanu
Antume
1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească
Postume
1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
Creația sa împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.
|
Texti Pripusi
